Vasile Gogea își înscrie numele în rândul descoperitorilor – dacă nu chiar a inventatorilor – speciilor noi de gasteropode, gloria sa fiind aceea că în catalogul lor a inclus o specie nouă, pe lângă cele 240.000 existente deja, anume specia melcului… scriitor (firește, și cititor).
Este un melc care face însemnări în așa-numitul caietul melcului cu subtitlul în paranteză Poezii din cochilii. De acum chiar se observă că faconda hermeneutică și hermetică sunt specifice viziunii sale. Iată o mostră: „Pe Île de la Cité,-n Paris,/ un limax gros și unsuros,/ Abia ieșit din Catacombe,/ văzând un melc/ pufni: «ghebos». Ca să-i răspundă, melcul/ acestui nespălat infam: «quand même, de Notre-Dame!»”
Odată declanșată această aventură, un Melc-astronaut – „în cochilia lui/ ca într-o navetă spațială/ călătorim/ cu viteza gândului/ în nesfârșita lume virtuală”. Urmează o serie de ipostaze, toate alcătuind un buchet de aventuri hermetice prin cochilia care e „[c]hilie, casă, sarcofag”. E un transfer de identitate, în fond (v. Casa-melcului poet).
Delicatețea amoroasă a limbajului nu o vom găsi la înaintași (de pildă, la Ion Barbu), pentru că poetul consumă un alt fel de energie sufletească.
Amuzându-se, dar ascunzând o doză bună de seriozitate, Vasile Gogea scrie și descrie subtil în caietele sale experiențe prodigioase melcofore etalându-le cu aplomb (v. Melcul și fluturele, Melcul și libelula, Când zboară melcul, Melcul și ariciul, Melcul în iarnă ș.a.m.d.).
Misterul melcului e sugerat astfel: „Când moare melcul nu se știe nu se –/ poate în somn, sau poate-n/ vis – și cripta i-o găsim pustie/ căci el, deja, e-n paradis.” O subtilitate de haiku clasic prezentă în unele compoziții: „Un melc călugăr caligraf,/ Mare Maestru arhegraf,/ trasează-n iarbă-un labirint:// fosforescente-anluminuri/ de argint.” (Melcul caligraf).
Umorul face multe poezii să sclipească precum oglinzile care arată chipuri gata să concureze în plan livresc: „Oricât pocni-va el din bici (referință la Coșbuc):/ un melc-jocheu nu va putea/ să stea – în șea –/ nici cu lipici/ călare pe-un arici!// Doar dac-ar fi și el frizer și cu un brici/ l-ar bărbieri, când doarme,/ pe arici.” Sau: „Vine iarna pe cărare/ Melcul cojoc nu are.// Iarna vine ca pe șine (melcul nu are patine.// Strâns în casa-i din spinare/ va intra în hibernare./ Fără sobă și bucate/ va visa pe săturate// Până-n primăvară când/ iar se va trezi flămând.// Iarna vine, viața trece (trimitere la literatura populară de clacă)/ melcul – visul îl petrece.” etc.
Un poem mai amplu – în raport cu cele mai multe din caiet – e un soi de Luceafărul „întors”: „Luceafăr blând/ cum te-am iubit eu, colindând –/ Biet melc cu cochilia spartă/ cerșind o stea din poartă-n poartă…”
Livrești, ambigui, polisemantice, politropice, micile (dar foarte densele în înțelesuri) poeme gogiene uimesc, intrigă, chemă mereu la noi interpretări. Irina Petraș desenează pe coperta a patra a volumașului un portret subtil al poemelor și al cărților autorului: „Sunt subțiri precum autorul lor, accentuat atipice și foarte dense, dând senzația de vârfuri de aisberg, ca și cum luptătorul prins în cauze mari în văzul lumii ar fi dublat de un soi de sihastru care își petrece mare parte din timp departe de lume, iar atuncea când coboară printre oameni nu mai știe graiul de zi cu zi și le vorbește în jocuri sibilinice de cuvinte, mereu cu un miez la vedere și altul ascuns printre rânduri. Cărțile sale mai au și ceva înalt în textura lor, rămânând cu septentrionala lor descendență nobiliară pe care și-o mărturisește discret și vag-autoironic.”
Cei care îl cunosc pe autor susțin descendența reală a autorului din stirpea voievozilor maramureșeni.
Mărturisesc că însemnarea mea de față s-a contaminat de scurtimea textelor gogiene.
Nu poți să interpretezi decât în cheie alegorică poemele gasteropode ale lui Vasile Gogea. Din această perspectivă, mostrele de text furnizate de către Ioan Moldovan sunt edificatoare: precum în textul prevenitor al lui Budai-Deleanu, putem spune, fără a greși, că prin melc și aventurile sale imaginare se înțeleg și alții, figurați cu sau fără intenție de poet în creațiile sale. Pe de altă parte, orice echivoc am bănui ori am fi tentați să identificăm în caietul melcului poznaș, ludicul e clavis universalis: pur și simplu, instanța poetică, dornică de hârjoană metaforic-existențială află în peripețiile melcului fabula perfectă, nu doar pentru micile și marile necazuri ale vieții, ci mai cu seamă pentru clipele privilegiate de răgaz, când relativitatea lumii apare în toată splendoarea.
Mulțumiri pentru „întîmpinarea melcului”!