/

Zadie Smith despre impostură

218 vizualizări
Citiți în 17 de minute
Zadie Smith, Impostorul, Litera, București, 2023
Traducere de Adriana Bădescu

Zadie Smith (n. 1975), aflată în topul celor mai citite și apreciate autoare britanice, inclusă în 2003 de revista Granta pe lista celor mai buni 20 de tineri scriitori britanici, a fost revelația anilor 2000, când, la numai 25 de ani, publica romanul White Teeth (Dinți albi), bestseller și finalist la National Books Critics Cercle Award. 13 ani mai târziu, după încă trei romane (The Autograph Man, On Beauty, Nord-Vest) și numeroase premii și nominalizări la premii prestigioase printre care și Man Booker, apare The Fraud, o ficțiune istorică revizionistă, tradusă în 2023 de Adriana Bădescu și publicată, la Editura Litera, cu titlul Impostorul.

Impostorul are toate calitățile pe care un roman fundamental le impune: conținut, context controversat, problematică, perspectivă, structură, stil, forță, substanță, relevanță socială, politică, umană, etică. Demersul reconstruirii, cu atenție și rigurozitate științifică, dar din alt unghi/altă perspectivă decât cele practicate până acum (respectiv refuzul reluării valorilor și a reperelor cimentate în timp, a locurilor comune), a unei perioade din istoria Angliei (1930-1977), deschide un câmp de dezbatere care cuprinde probleme esențiale (majoritatea cu prelungire până în prezent): colonialismul, aboliționismul, rasismul, feminismul, inegalitatea de clasă. Un loc nu mai puțin important îl ocupă scrisul și autenticitatea lui, esența literaturii, specificitatea sa, condiția și responsabilitățile scriitorului.

Printre altele, romanul este o critică social-feministă mascată, de calitate, inteligentă și subtilă. Personajul principal, Eliza Touchet, o onorabilă văduvă, își trăiește viața alături de scriitorul William Ainsworth (1805-1882), autor de romane istorice, văduv după prima soție și recăsătorit la 63 de ani cu servitoarea sa de 26 de ani, Sarah, o fată analfabetă, susținătoare ferventă a falsului pretendent în celebrul proces Tichborne, un măcelar din Australia care a pretins că este Sir Roger, moștenitorul rătăcit al domeniului Tichborne și al titlului nobiliar aferent („Susținătorii lui n-o să-l lase de izbeliște. Umblă și vorbește în toată țara, să știi, și oriunde vorbește el se adună mulțimi uriașe, pline de cei disprețuiți la fel ca el și uitați la fel ca el – și toți o să pună un penny sau cât pot ei în fondul Tichborne. Noi ținem la bietul Roger, și vițăvercea […] Nu, nu, n-o să-l lăsăm pe unul de-ai noștri în gura lupului”, spune Sarah).  

Indirect, prin recursul la procesul din secolul 19, „o tornadă morală” (Arabella Kenealy), în care Pretendentul a adunat un imens capital de imagine și nenumărați susținători din diverse categorii socio-profesionale care credeau că procesul este aranjat de elite, romanul este și o critică a trumpismului, a populismului politic, după cum remarca și  romancierul și criticul Karan Mahajan în cronica sa din The New York Times („The echoes of mindless Trumpism are clear, and it is evidently why Smith was drawn to this trial, which was a cause célèbre in England at the time and was a bottomless well of populist nuttiness (…). The Claimant was a «man with no center», who «moved as the wind moved», «a fun-loving, beer-swilling, aristocratic man of the people»”). Acest proces, care a durat patru ani, a fost „un uragan de absurditate”, în care „trecutul ajungea să fie modelat după prezent, iar prezentul, măsluit cu gândul la viitor… și la propriul interes”.

Eliza îl bănuiește pe Ainsworth de impostură literară și de ipocrizie, contestând autenticitatea romanelor lui odinioară de succes, într-o societate viciată și ea de nenumărate fake-uri. Opera influentului romancier, văzut în tinerețe drept un Victor Hugo al Angliei, este considerată de criticul R.H. Horne „în general anostă, cu excepția cazurilor în care e dezgustătoare” (A New Spirit of the Age). „Romanul jamaican”, cel cu numărul 29, la care lucrează la bătrânețe Ainsworth, este un text plin de clișee, „în care persistau fanteziile anului 1820, ca niște decoruri șubrede de teatru”, roman țesut din „pânzeturi groase și adevăruri furate”, fără nicio legătură cu realitatea, roman în care portretizările sunt „de tip carte poștală”, aristocrații apar copleșiți de laude, iar valeții și cameristele sunt vag conturați drept „ființe cu minte și inimă”. În realitate, în ciuda abolirii sclaviei și a eforturilor depuse timp de trei decenii, în insula Jamaica lucrurile nu arată ca în idilicele imagini de pe cărțile poștale: „Tulburări civile, o revoltă sângeroasă, stare de urgență și guvernatorul Eyre căzut în dizgrație, fiind acuzat de brutalități în masă și de execuții sumare. Dar nimic din toate acestea nu apărea în romanul lui William.” Astfel, scrisul lui Ainsworth oglindește de fapt impostura, adică lipsa oricărui interes real și uman pentru soarta celor despre care scrie, a categoriilor sociale vizate, romancierul preferând să-și extragă din dicționare termenii de argou pentru a oferi „autenticitate” mediilor sociale zugrăvite, la o distanță confortabilă de acestea, și să se inspire din ceea ce îi este la îndemână/familiar, fără a face un efort, fără a risca nimic. Publicul este cumva la fel, lipsit de discernământ și de simț civic, așa încât poate consuma aproape orice. Zadie Smith pare a le ierta multe scriitorilor, dar nu și comoditatea și autosuficiența, nu și clădirea unei cariere și a unui renume pe spatele dramelor colective reale, despre care ei au nerușinarea să scrie fără a se interesa măcar de ceea ce se întâmplă cu adevărat cu acei oameni.

Creator al personajului Jack Sheppard, care devine o legendă, căci are la bază o legendă, Ainsworth ajunge să-l concureze pe Dickens, pe care-l întrece la vânzări. În mintea oamenilor, realitatea și ficțiunea se amestecă incontrolabil, „cântece pe care William le scrisese cu ani în urmă erau readuse pe scenă și confundate cu istoria adevărată. […] Furați mai departe, prieteni! Din viață pentru ficțiune și din ficțiune pentru viață”. Maestru însă în acest domeniu este Dickens, văzut de doamna Touchet drept un oportunist care a jucat mereu un rol, care și-a sporit averea mimând atașamentul pentru cei slabi și săraci, un romancier preocupat de fapt „de soarta oamenilor fictivi” pe care putea să-i controleze.

Așadar, critica este făcută din perspectiva unei femei al cărei acces la lumea literară, la viața socială și culturală și la multe alte dimensiuni ale existenței este puternic limitat de statutul de femeie și de alte condiționări precum resursele financiare și mentalitatea epocii. Eliza Touchet trăiește (așa cum de fapt au făcut-o multe generații care au crezut în valoarea documentară a marilor scrieri literare cu caracter istoric) prin „poveștile” scriitorului William, căruia îi este verișoară prin alianță, amantă, prietenă, menajeră și căreia romancierul îi dă să citească ceea ce scrie. Ea nu are libertate de mișcare, nu poate călători, nu poate vedea cu ochii ei ce este pe continent, ci doar prin medieri literare și relatări ale bărbaților din preajma sa. Doamna Touchet nu este liberă, este prinsă într-o viață/epocă plictisitoare și singura ei „șansă” este să stea pe lângă William, să-l asculte perorând, să-i protejeze, la bătrânețe, egoul (supradimensionat) de suferințele declinului în carieră, să-i suporte toanele și slăbiciunile, ca să poată avea acces la biblioteca lui, la cercul lui de prieteni (printre care se află și marii scriitori Dickens și Thackeray, sau alți artiști ilustratori). Practic, cum s-ar zice, o viață de mâna a doua. Ea, deși își dorește să scrie și chiar începe s-o facă în timpul în care asistă la procesul Tichborne și are acces direct la mărturia-confesiune a lui Andrew Bogle, nu are unde și cum să-și spună opiniile public, nu are rampă, nu are voce, nu poate contesta. Eliza trece, de-a lungul etapelor vieții în care l-a însoțit pe William, prin toate fazele posibile prin care trece o femeie (în contextul istoric dat) în raport cu un bărbat alb, educat, relativ bogat, privilegiat, dar superficial, narcisist și unidirecționat: fascinație, flaterie, vulnerabilizare, acceptare, supunere, plictiseală, dezamăgire, critică. Preocupările ei sunt deseori ironizate de William: „Draga noastră doamnă Touchet a trecut de la aboliționism la critică literară.” Alteori, înconjurată de bărbați și nu prea îndrăgită de femei, Eliza se simte ca un câine ridicat pe labele din spate (aluzie la presupusa afirmație a scriitorului și criticului literar Samuel Johnson: „O femeie care predică e aidoma unui câine care merge pe labele din spate. Nu-i reușește bine, totuși constați cu surprindere că se poate.”)

În romanul lui Zadie Smith, Eliza Touchet capătă o voce credibilă, iar după o viață întreagă, la 70 și ceva de ani, Eliza face în sfârșit critică literară sociologizantă (aproape fără să-și dea seama) și critica ei e de calitate, intuitivă, de bun-simț, acidă. După părerea ei, un romancier e prin natura sa un impostor, mai ales dacă face roman social sau istoric fără să aibă habar de realitățile pe care le expune și din care, chipurile, se inspiră, falsificând astfel contexte, paradigme, criterii de valorizare, mimând autenticitatea și construind personaje de carton, populare, dar imoral de false. Constatările și chestionările ei, dar și interesul direct pentru Andrew Bogle, martorul jamaican cu trecut de sclav pe plantația Hope, a cărui figură și confesiune ocupă o parte importantă din roman, funcționează ca o demascare continuă a unor falsuri ridicate la rangul de adevăruri istorice (din sfera cunoașterii academice, dar susținute de ficțiunea cu caracter istoric) de către colonizatori, de către privilegiați, de către bărbații cărora „li se cuvin în mod firesc” recunoașterea, respectul, atenția. Punerea la îndoială a acestor așa-zise adevăruri este misiunea Elizei, misiune pe care o primește de la autoarea Zadie Smith, care provine dintr-o familie mixtă (o mamă jamaicană și un tată englez). Cât din ceea ce am învățat/citim și credem că știm este direct de la sursă, nemediat, autentic? Din perspectiva cui ar trebui „povestită” istoria? (Mai) este posibil ca vreodată să se afle adevărul sau prezentul și viitorul vor fi mereu parazitate de trunchieri, de medieri, de impostură, care vin drept consecințe logice ale mistificărilor cu iz politic din trecut? Așadar, Zadie Smith aduce în fața cititorilor o Anglie a secolului 19, aflată între evenimente reale și ficțiune, așa cum de fapt este întreaga istorie. Acest amalgam lasă loc imposturii, nedreptățirii celor săraci sau lipsiți de putere, transformați mereu în victime.

Oana Paler (n. 1978, Brașov) – absolventă a Facultății de Litere, Universitatea București; master în Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București; colaboratoare la revistele Astra, Vatra, Fictiunea Optm, Golan și platforma Laconic; profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Dr. Ioan Meșotă”, Brașov; debut în volum cu romanul Stadii (Rocart, 2023).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica traducerilor”