O carte „curioasă” – așa spune Cosmin Ciotloș despre Anton Pann. Până când nu te iubeam. Curioasă mai ales pentru că, deși apărută în colecția Biografii romanțate de la Polirom, cartea nu se încadrează în mod convențional în această categorie, aspect asupra căruia autorul însuși ne oferă lămuriri în Epilog: „Cum aș putea pretinde eu, trăitor aici și acum, că vibrez în ritmul cuiva care, fără îndoială, a simțit multe și-a gândit multe, dar în urmă cu două secole, într-o altă lume? N-aș fi, afirmând-o, un falsificator și, mai și crezând-o sincer, un naiv?”
Dacă în cazul altor scriitori, biograful poate extrage din operă „concluzii în linii mari plauzibile psihologic”, la Anton Pann „opera înșală”, iar ființa biografică nu devine accesibilă prin lectura producției sale literare. Prin urmare, artistul rămâne un necunoscut. Și pentru că povestea vieții lui Anton Pann pare imposibil de spus fără a păcătui prin „incorectitudine”, Cosmin Ciotloș preferă să spună în schimb povestea unui cercetător, a unui text și a paternității lui literare, în care avem însă inserate episoade cu caracter biografic. Deci, ceea ce (re)construiește Ciotloș în cartea sa este, de fapt, drumul sinuos al istoriei literare înseși (cu misiunea și capcanele întinse de distanțe temporale și de subiectivisme inerente) care redă/recuperează figuri, personalități, opere, valori. Biografia devine (aproape) irelevantă atunci când e vorba de operă, prima se pierde în ceața vremurilor, fiind cu ușurință viciată de colportaj și alterată de voci necreditabile, pe când a doua rămâne/supraviețuiește accidentalului, purtând în ea însăși iscălitura autorului, așa cum se întâmplă și în povestea de față. Opera bate viața. În plus, fiind critic literar și lector universitar, autorul pare că se ferește de „popularizare”, preferând să livreze un text sofisticat, rezultat, printre altele, și al perspectivei propuse, aceea a cercetătorului care are oroare de impostură, refuzând-o pe cea a vânătorului de cancanuri și bârfe literare.
Autorul ne propune două personaje (unul prezent și altul cvasiabsent, unul fictiv și altul real – cercetătorul și artistul), aflate într-o continuă competiție pentru atenția cititorului: pe sobrul, exigentul și rigurosul Ștefan Valentineanu și pe enigmaticul Anton Pann, a cărui figură se risipește în negura vremilor, apărând cu atât mai neclară cu cât te apropii mai mult de ea.
Valentineanu – alter-ego al autorului sau prototip al cercetătorului (arhivar la Academie) – este, ca orice om de știință, curios, sceptic, „mintos”, critic. Fără dubiu, e un personaj reușit și, din punctul meu de vedere, câștigător al competiției pe care o menționam mai sus. Trăitor în epoca junimistă, deci o epocă a rigorii clasice, el se vede plasat în miezul unei intrigi cu iz detectivistic, amintind de Numele trandafirului: în urma unei acuzații de furt literar, formulate de fiul unui traducător și obscur poet de la Brașov (Barac), mânat de invidie, conform căreia Anton Pann și-ar fi însușit sub semnătură un text de-ale tatălui său (Cronica poamelor), Valentineanu devine preocupat de problemă, atât de preocupat încât uită de sine. Misiunea lui, adică a cercetătorului, este stabilirea adevărului, adevăr pentru care Valentineanu manifestă un interes deosebit, implicându-se până la obsesie în dezlegarea enigmei: cui îi aparține de fapt textul respectiv? Lui Barac, lui Anton Pann sau… altcuiva? Urmărind acest fir, care implică o convenție narativă apropiată de cele propuse în scrierile postmoderne, arhivarul (și prin vocea lui critică vedem, implicit, și poziționarea autorului romanului, dar și experiențele sale) taxează pretențiile de erudiție/diletantismul și ipocriziile unor exegeți (cum ar fi profesorul Teodorescu care, în timp ce conferențiază, apare atât de „sigur pe izbânda lui retorică”, încât, „deși rostea adevărul, o făcea ca un demagog”), delirurile de interpretare, inexactitățile și calomniile responsabile pentru îngreunarea și abaterea cercetătorului de la misiunea sa care implică responsabilitate și precizie. Aceste poziționări critice pot fi luate și ca subtile apropouri la contemporaneitate și la lipsa de rigoare a unor texte cu pretenții academice. Valentineanu cercetează împrejurările, prilej pentru expunerea unor fapte biografice (meseriile lui Anton Pann, relațiile amoroase și suferințele, geniul său creator, peregrinările etc.), se documentează, se înconjoară de hârtii, strânge mărturii, corespondează cu un fost elev de-ai artistului, analizează operele mai multor contemporani de-ai lui Anton Pann, nelăsând niciun aspect la voia întâmplării. În cele din urmă, din disperare probabil, accceptă și calea paranormalului, care îi oferă, în ciuda scepticismului său în raport cu astfel de practici, chiar declicul necesar dezlegării enigmei. Destinul lui Valentineanu este, in extenso, destinul unui erudit singuratic, care nu sacrifică datele exacte de dragul ficțiunilor și al picanteriilor suculente, pe care le numește „rufărie”.
Cosmin Ciotloș are, indiscutabil, talent de prozator, după cum observă și Cristian Teodorescu în cronica sa (La braț, pe corso, cu Povestea vorbei), dar prozatorul rămâne concurat (sau poate completat?) de critic, a cărui voce din background e identificabilă în excesul de erudiție. Limbajul și registrele stilistice alese, în acord cu epocile evocate, cu „contaminări” (deliberate) la nivel lexical, dar și morfo-sintactic, constituie pe de o parte delicii lingvistice pentru filologi și piloni științifici pentru istorici literari, dar eclipsează pe alocuri povestea, lectura fiind, din acest punct de vedere, o provocare pentru cititorul obișnuit.
Formula este oricum curajoasă și deloc mainstream. Din lupta prozatorului cu criticul iese o poveste interesantă care e, printre altele, și o consecință a convenției narative inteligent alese, anume reconstituirea.
