Chiar de la început, cartea lui Carmen Tiderle prevestește nonsensuri. Dacă nu ești familiarizat, s-ar putea să te întrebi ce-o fi cu ele. Ei bine, tocmai aici vine indiciul: în acest muzeu mare cât un cosmos, dacă e să cauți sens, cu siguranță nu îl găsești în adâncimea lucrurilor. Ci mai degrabă în cuvintele cu care sunt ele mânuite și care le dau libertatea să se așeze cu susul în jos ori de câte ori prind ocazia.
Pentru că nu are nici cea mai mică importanță cu care dintre poezii îți începi călătoria prin imensitatea de nonsensuri, poți lua să citești, de pildă, Un elefant. Și aici, la fel ca în alte poezii, atoateposibilul e construit, puțin câte puțin, până apare în carne și oase în văzul și spre mirarea tuturor: „Am făcut un elefant din prosoape,/ I-am pus drept ochi dopuri de Acqua Panna,/ Mi-a zis că nu vede aproape,/ Dar că bate până-n… Botswana.” E un truc care li se întâmplă fiecăruia dintre personaje: devin surprinzătoare sub ochii noștri. Nu le putem lua la rost – nu știu nici ele care le va fi soarta sau dacă au una. La fel i se întâmplă și cocoșului care, crezând că-i ies coșuri, descoperă că, de fapt, înflorește grațios.
Lumea acestor extravaganți este una a faptelor, a gesturilor – niciunul dintre ei nu există cu adevărat decât dacă face chiar din sine însuși o întâmplare. Absurdul, după propria lui logică, dă mâna cu lumea întreagă, la fel cum și cuvintele își găsesc perechea potrivită imediat cum sunt rostite. Toate se potrivesc și se nepotrivesc în același timp.
În același muzeu-cosmos, Andru, un alt exponat neobișnuit, descoperă, scotocindu-și prin buric, din ce e cu adevărat făcut – află, așadar, că este o ființă din multe fire, de imaginație și umor, cusute dibaci: „A început să se deșire/ Andrei. Să se destrame!/ Și-atunci când i s-a dat scularea,/ A doua zi de dimineață,/ Ups, își schimbase complet starea:/ Era… un maldăr de lână creață!// Dar, hei, s-a-ntâmplat pe o planetă/ Unde oamenii nu-s făcuți din țărână,/ Ci sunt tricotați cu andrele, croșetă,/ Din fire de bumbac sau de lână.”
Ați mai pomenit vânzător să vândă vânt sau vaci care să-și ia zborul în cosmos? Firește. Aici imposibilul e doar un cuvânt cu sens invers. Uneori ființele pe dos suferă că percep sensurile cu susul în jos. Lupii, de pildă, ascultând la uși, se supără că nu se vorbește despre ei. Cu toate că lumea e haioasă, s-ar putea ca uneori să devină antipatică. Alteori, dimpotrivă, când lucrurile își inversează rolurile își fac loc mai ușor prin lume: pentru ursul brun și ursul polar creditul la bancă se rezolvă cu o helancă și pantofi și desigur că nu mai pot fi recunoscuți astfel.
Se pare că, în cele din urmă, sensul acestor personaje, care se plimbă haihui prin cosmosul lor original, este să fenteze tipare – și să deschidă ușa către o lume în care imprevizibilul și fantezia conviețuiesc la ele acasă.
Copiilor nu le poți vorbi despre nonsensuri, că nu le pot pricepe. Lucru valabil, de altfel, și pentru adulți, numai că aceștia au aflat, între timp, că nonsensurile sunt chiar materia primă a vieții din care, croșetând dibace, pot scoate o helancă de vise ori un hanorac cu trepidații. Dar chiar și așa, efortul creator întreprins de Carmen Tiderle nu a fost deloc în zadar, fiindcă e cert: cornutele cosmonaute au rostul lor pe lume, în aparență natural; oamenii le înnobilează și se înnobilează prin ele și creatori precum Carmen Tiderle au infailibila iscusință de a le face știute copiilor, deopotrivă celor biologici și celor spirituali.