Poate e ceva frivol, dar îmi plac dedicațiile și mottourile alese de scriitori, așa că le citesc cu mare atenție, pentru că nu sunt puse acolo degeaba, ele sunt ca o poartă spre corpul cărții. Aici, dedicația e foarte personală: „Mamei mele și bunicilor mele, care au ales să nu spună”– e, într-un fel, chiar esența romanului, exagerând puțin, firește.
Are Haruki Murakami o carte, Bărbați fără femei,una de povestiri (delicioasă, de altfel, și nu așa deprimantă ca majoritatea romanelor sale), iar pe acest fără îl găsim și în cartea de față, chiar dacă sub altă formă. De fapt, e vorba de un fără mai larg: include nu doar absența bărbaților – care nu e deloc constantă, ei există la un moment dat: bunicul, tatăl, soțul, doar că au un soi de termen de valabilitate, după care dispar sau se îndepărtează – ci, mai mult, absența gesturilor de iubire dintre mamă și fiică, absența comunicării, despre care se tot vorbește azi până la enervare, absența deschiderii dintre două persoane.
Prezentul Dorei (personajul principal) înseamnă relația cu Flavia, fiica adolescentă, căutarea iubirii pe Facebook, încercarea de a rezolva nerezolvatele cu propria mamă (temă atât de vastă totuși, înțeleasă sau simțită foarte bine de mame și fete, pentru că e una dintre cele mai complexe și dificile tipuri de legătură), jobul care nu-i oferă niciun fel de satisfacție și nici vreo prietenie adevărată, menținerea unei relații călâi cu un tată care a ales dezertarea din familie (se rezumă la scurte întâlniri în mall, spațiu impersonal și gălăgios, sau la câte un telefon). Acest prezent, cu nuanțele lui, cu fricile existente în viața oricui, cu bucuriile conversației din piață, cu urmărirea vieții vecinilor, cu certuri sau frustrări, alternează cu scene din trecutul Dorei și al familiei ei, cu despărțiri și dispariții.
Dora e o femeie matură, care nu vrea să renunțe la dragoste, dar nici nu o caută într-un fel disperat, ca, de exemplu, personajul excelent jucat de Juliette Binoche în Let the Sunshine In (2017). Ea a trecut printr-un mariaj – care a început bine și s-a terminat rău, ca multe altele, a început cu iluzii și siguranță, și s-a terminat cu frustrare și tristețe –, dar are curajul să înceapă un flirt, și nu doar atât, ea ar vrea deja să-l ridice la rang de relație, chiar dacă întâlnirea nici n-a avut loc.
Revenind la mame: au întotdeauna ceva de criticat, normal, așa e și mama Dorei, mereu nemulțumită de deciziile sau micile acțiuni ale fiicei, și totuși insistă să se mute în același bloc cu ea, poate din cauza bătrâneții, poate doar din iubire, pentru că deși pare un amănunt și atât, repetiția arată nu dorința de a-și controla fata, ci chiar nevoia de a o avea aproape. Mama nu reușește să comunice ca la carte, cum ne îndrumă azi volumele de dezvoltare personală ce susțin că au soluții pentru orice conflict emoțional sau comportament ciudățel, ea nu spune ce simte, nu-și îmbrățișează copilul cât sau când are nevoie, nu face exces de cuvinte frumoase, dimpotrivă, dar este o prezență constantă, este părintele pe care se poate conta, este părintele care ceartă, dar nu pleacă, nu abandonează.
Cele două femei nu prea se înțeleg, da, așa reiese din spusele Dorei, și cu toate astea:
„De când a îmbătrânit, vorbim la telefon destul de des și ne certăm de fiecare dată. Dar dacă trece prea mult timp fără s-o aud e ca și cum aș uita să mănânc. Mă roade stomacul și se simte gol.”
Tăcerea vine prima e o carte a unei femei de azi, cu gusturi/dorințe normale: „Mie îmi place Lady Gaga, doar că uneori am nevoie să spun despre mine că fac lucruri grozave, ca lumea să mă laude”,și adaptată la nevoia Facebook-ului: acolo își găsește posibila dragoste, acolo își postează pisica să culeagă multe like-uri, ca să se simtă mai bine, de acolo află despre ceilalți.
E și o carte a mamelor, care fac și nu fac față situației, și, deși iubesc, ajung să arate cu degetul spre tot ce nu e perfect, ajung să pară mereu mohorâte sau dezamăgite: „Cum e mama ta? mă întrebau copiii la școală. Supărată. Așa ar fi trebuit să le răspund. Dar eu ziceam ce ziceau și ei: este cea mai frumoasă și mai iubitoare din lume.”
Mama Dorei pare – doar pare – că devine învechită: „Mama s-a învârtit neobosită pe la mese, avea dâre de rimel sub ochi și rochia umedă de transpirație la subraț, vorbea tare și mă făcea de râs”, are concepții care nu corespund ideilor fiicei sau generațiilor de azi, și totuși ea este cea la care Dora se întoarce în fiecare moment esențial al vieții ei, cea de la care vrea o părere, poate un sfat, chiar dacă știe deja ce-o să capete.
De fapt, ce vrea personajul principal e ceva foarte natural: vrea să refacă legătura cu mama, legătură care poate nu s-a stricat niciodată, doar a fost mereu cumva defectuoasă, și vrea o iubire nouă. Are idealul ei poetic, dar e conștientă deja că realitatea e diferită; aici mi-am amintit de scena emoționantă din O vară de răscruce a lui Truman Capote, unde Grady McNeal are imaginea soțului din momentul în care s-a îndrăgostit de el, și poza asta din mintea ei nu are nimic de-a face cu ce are în față, cu adevăratul el:
„Cu multă vreme în urmă, prin aprilie, Grady își fixase o fotografie mentală a lui, o imagine fizică, intensă, bine conturată, decupată parcă din hârtie albă; adeseori, noaptea, când era singură, și-o evoca în minte, un simbol care o îmbăta și-i răscolea sângele făcându-l să șușotească în ea; acum, când Clyde s-a apropiat, Grady s-a retras în îndrăgita ei imagine mentală, pentru că soțul acesta care se apleca asupră-i părea o distorsiune, o altă persoană.”
Dora știe că ce visează ea nu se mulează pe ce găsește: realul Toma al ei, potențialul iubit, e cel care întreabă: „Făcuși șnițele, darling?” Și poate nu are nimic din visul ei: „Vreau un bărbat ca o dâră de avion rămasă pe cer, ca zgomotul valurilor în care se ascunde vara, ca mirosul de pământ reavăn și de rășină care vestește pădurea. Un bărbat ca o promisiune că lucrurile bune urmează să se întâmple.”
Deși e greu de crezut că noua ei relație va avea sorți de izbândă, cum se zice, știm și știe și Dora că orice început te lasă să ai iluzii, cât timp nu cunoști omul, poți să-l vezi cum vrei, să-l împodobești cu toate globulețele pline de calități și virtuți și să mai pui niște luminițe cu gesturi visate și poate influențate de cărți sau filme.
Romanul atrage prin naturalețea și uneori autoironia personajului principal, prin limbajul simplu, dar puternic, prin imaginile bine alese pentru a contura universul unui tip de femeie de azi, prin actualitatea temelor și prin lipsa certitudinilor sau a soluțiilor. Dacă ar fi să asociez cărții un cuvânt sau o expresie, așa, ca un mic joc de încheiere, cred că ar fi și totuși: acest și totuși, deși nu apare, plutește mereu între mamă și Dora, dar apare și odată cu bărbatul de pe rețelele sociale.
