Tinerii poeți de la Dezarticulat

Mica arlechinadă a sensibilității

Cartea cu moace e un carnaval în versuri, un party berlinez, cu muzici și faze, unde sensibilitatea se găsește în travesti și în gaguri poetice. Nu e chiar Tartuffe din piesa lui Molière, dar poetul devine un actor prins în tot felul de stări și cadre.

Există două părți conducătoare ale volumului. Prima (și cea mai accentuată) este această joacă perseverentă cu textul, prin calambururi, rime, refren, poetul devenind un mic bricoleur, care își șlefuiește versurile, ostentativ și franc, cum reușește în poemele sare și piper, răpirea din vecini și mână pâine până mâine: „știți cum se spune/ lucrurile bune/ se întâmplă anume/ marți dimineața vine/ pe stradă/ camionul cu pâine/ și se mai spune/ tot despre lucrurile bune/ că dacă ar face pană/ camionul cu pâine/ la mine pe stradă/ și eu l-aș ajuta pe nenea la roată/ mi-ar da răsplată o pâine feliată/ și dacă refuz/ oferta cu pâine feliată/ ar scoate din spate o fată/ și m-ar feri dinadins de roșcate/ m-ar bate pe spate/ spunându-mi/ să mă bucur de toată/ băi tată”.

Cel de-al doilea fir roșu se desprinde din fondul ideatic dominant, cel al gingășiei denudate, în bătaia unui receptor adresat, reconstruit, imaginat. Poeziile despre copilăria de la sat întrepătrunse cu incursiunile urbane capătă un soi de oralitate și de narativitate vag soresciene, cu o poetică în aparență neprelucrată. Există secvențe disparate în care plimbările cu sania, lanul de grâu, Dacia Break roșie, bunica care se joacă judo cu nepoții, crush-urile din tabăra de vară, puse laolaltă, alcătuiesc o lume a sensibilităților revolute. De altfel, există un sentiment constant de nostalgie în versuri, de invocări și evocări. Poemul care deschide volumul este unul dintre cele mai confesive, unde A.P. armonizează trepidația lingvistică cu fondul thanatic, cu tema morții bunicului: „în ultimele tale zile/ am stat cu tine/ deși nu știam/ că așa se face/ nu cunoșteam pe-atunci semnele morții/ pe care mi le ascundeau cu toții/ așa că am avut după-amieze întinse/ și în fiecare dintre ele/ în absolut toate/ ne-am spus câte un secret/ de păstrat în piept/ chiar și după ce nu mai bate/ eram mare de acum/ nu îți mai încăpeam pe genunchi/ dar te țineam strâns de mâna ridată/ fără să știu că e pentru ultima dată/ și vorbeam despre viața care urmează/ dar tu doar ascultai/ nu m-am gândit atunci ce înseamnă/ eram a doișpea urma bacul/ te chemasem să mă vezi la absolvire” (fragment din poezia premoacă).

În general, lumea din poezia acestui volum stă cu spatele la seriozitatea cotidiană prin schimonoseli în parte plăcute – pentru efectul de ludism inocent (cum sunt poemele și referințele animaliere, cu pisici, arici, melci, câini, măgari, cai), în parte deconcertante față de o coerență unitară: „aveam mai demult/ un prieten măgar/ și mai ales/ cu fetele era așa/ și în fiecare zi/ fiecare fată/ îl călărea/ aveam mai demult/ un prieten măgar/ căruia îi plăcea să se joace/ l-am lăsat într-o zi/ la fete la machiaj/ și-acum are tendințe posace/ aveam mai demult/ un prieten măgar/ care nici bună ziua nu zicea/ la magazin/ și n-a durat puțin/ să-l învățăm/ apoi zicea da  peste tot zicea/ bună ziua/ numai nu la magazin” (prieten măgarul). Poeziile despre dragostea pre și postadolescentină redau ingenuu candoarea vârstelor, prin formule tranzitive, voit prozaizante, fără secvențe lexicale obscurizante, cum este poemul o vară în scrisori sub pernă, care pare scris de Kevin din Home alone, dacă s-ar fi adresat fetelor prin stihuri de amor: „m-am înscris la o tabără într-a șaptea/ doar ca să mai stau cu tine o vară/ și m-am lipit de alta ca tatuajele din gumă/ pentru că am vrut/ să te fac geloasă/ era o tabără de arcași/ toată lumea trăgea/ la măsea și la țintă de-a-n picioarelea/ se dădeau/ p u p i c i/ ștampilă cu șervețel/ nimic nu era scârbos/ totul era scârbos/ și dacă îți miroseau picioarele se știa/ de tine peste lac/ cine aducea berile seara pe terasă/ ducea pe rând fetele în casă/ și le arăta șiraguri lungi de scoici/ lucrate manual în dumnezeii mă-tii matei/ aveai și chitară/ și aparat dentar colorat/ și urma să te muți la liceu în suceava/ așadar toate trebuiau să se convingă/ pe rând că ai existat/ până nu te-ai dizolvat/ toată vara ți-am scris poezii sub pernă/ aveai patul de sus/ doar că sub tine/ stătea o tipă băgăcioasă/ care le citea pe toate/ și avea un pix de aceeași culoare/ și se semna ionuț/ așa că n-aveai de unde să știi că-s eu/ și cum tabăra avea douăzeci și trei de ionuți/ ai trecut pe rând pe la toți să-i săruți” (fragment).

Menționam această joacă continuă cu textul, din care nu lipsesc stridențele, însă nu aș spune că ceea ce face A.P. în cartea lui de debut e o poezie a limbajului (cum sunt elucubrațiile alfabetice ale lui Isidor Isou) pentru simplul fapt că aici limbajul nu-și devorează propria natură, iar jocurile nu depășesc limitele mimetice și referențiale ale discursului. Poetul nu devine un adept al arbitrarității sistemului de comunicare. În plus, e limpede influența lui Dan Sociu cu biografismul minimalist, fără acea evlavie colaterală a versurilor sale. Or, ca și în cazul lui Sociu, „funcția” de delectare a cititorului e profund activă.

Îmi imaginez poezia lui Alberto Păduraru ca fiind cea scrisă de un arlechin care după ce și-a făcut numărul se întoarce acasă, se uită în oglindă și își dă jos strălucirea chicotind.

Poezie zapping în lumea lui Taylor Swift

Inimă leneșă e volumul lui Andrew Davidson-Novosivschei, volum câștigător la cea de-a doua ediție a concursului de debut în poezie „Radu Demetriades” de la Dezarticulat (după Cartea cu moace a lui Alberto Păduraru). Andrew e un tânăr american stabilit în 2015 în România și, înainte de toate, partea atractivă este chiar postura sa identitar-textuală, de vreme ce reușește să-și însușească creativ limba română, ceea ce nu e puțin lucru. În literatură, mă gândesc mai în spate la scriitori ca Anton Pann și Constantin Dobrogeanu-Gherea, care „fac switch-ul”, chiar dacă în contexte istorice foarte diferite.

Poezia funcționează printr-un soi de algoritm compozițional, automatiza(n)t, cu un text minimalist și compact, foarte la modă în spațiul scandinav astăzi. Scriitura e serială, aproape toate poemele poartă titlul generic poezie cu, înregistrând asemeni unei bătăi de metronom diverse ipostaze cotidiene (foarte autonome, atomare, de altfel), interiorizate cu o distanță vizibilă: „eu sunt/ fântâna/ dacă mila/ de mine/ este apa” (poezie cu fântână); „la aeroport/ într-o țară normală/ un călător mănâncă/ un croasant/ cu două cuțite” (poezie cu două cuțite); „adevărații/ revoluționari/ sunt cei care/ își desenează/ sprâncenele” (poezie cu sprâncene) etc. Pictorii impresioniști au iubit seriile. Monet a pictat catedrala Rouen în diverse momente ale zilei pentru că acolo personajul era lumina, fiind interesat de impactul pe care îl avea aceasta asupra obiectelor. Or, poezia lui Andrew are ceva din tendința ready-made-urilor în care multiplicarea numerică (fie aici numai la nivel de titlu) creează un fel de semnificat pulsional cu o valoare paradigmatică, care e chiar poezia, în cel mai tranzitiv fel cu putință. Cum sunt dolarii lui Warhol sau Marilyn Diptych, unde gama cromatică modifică substanțial expresivitatea, chiar dacă subiectul sau obiectul e același. Într-un fel, orice poem din această carte e suma variantelor sale.

Valoarea specifică a poeziilor-flash vine din frontalitatea lor – tot timpul se referă la ceva exterior. Nu lipsesc reperele autobiografice în toată avalanșa autoironică și ușor cinică, cum sunt cele din poemul care deschide volumul: „am peste treizeci de ani/ am sânge la analize/ și mă doare burta/ am o stație de tramvai în apropiere/ pentru o linie desființată/ am ochi de pește/ am gambe de pui/ și nu mi se pare nimic amuzant în asta/ am lipse la grămadă/ am datorii/ am patruzeci de lei/ și o mână de poezii/ am doi rinichi faini/ am zece degete și unele sunt faine/ am găuri în multe șosete/ am multe șosete/ am să mă trezesc mai devreme/ am să mă culc mai târziu/ am o bere în frigider/ am o bere în frigider/ am o bere în frigider”. Poate că inima e leneșă, însă ochiul nu dă rateuri reprezentaționale, iar poemele sunt asemenea unor fotografii pe film care se developează, fiecare în timpii săi.

Notațiile poetice au nu atât stângăcia folosirii limbii, cât o dorință firească a expresiei de la firul ierbii, într-o formă uzuală, firească, cu rupturi sintactice. Prefer această onestitate auctorială a începătorului în detrimentul unui discurs omolog încărcat, flamboaiant, de show off: „am 178/ dar mereu/ sunt/ ori mai mare/ ori mai mic/ în funcție/ de apropiere” (poezie cu centimetri); „un bunic și-a scos/ nepoțelul la plimbare/ biscuiți în pungă/ în mână în păr/ în gură în aer/ puștiul/ se uită la mine/ și izbucnește în râs” (poezie cu nepoțel); „o fată cu rucsac/ angry birds/ așteaptă la colț/ apoi își aruncă/ picioarele aiurea/ eu abia/ am supraviețuit/ unui consum luxos/ de droguri foarte/ foarte jegoase” (altă poezie cu păsări). Nu lipsesc nici poemele mai lungi și închegate, care vădesc o potență discursivă, cum e aproape tot ce am văzut.

În tot aplombul ei structural, poezia din Inimă leneșă e o mică autopsie a banalității, un melanj de ironie și autoironie, de luciditate interpretativă, cu mici (foarte mici) scântei de empatie: „poeții viitorului/ vor fi la fel de buni/ numai că vor avea/ mai multe brățări” (poeții viitorului); „toate cartierele/ sunt muncitorești/ dar și cam burgheze” (poezie cu angajament radical); „o doamnă/ în mediterană/ sâni afară/ arsă peste tot/ se uită în apă/ își dă jos ochelarii/ pune mâna la gură/ și se uită la mal/ vrea să spună/ ce a găsit dar/ nu vrea să se vadă/ că n-are dinți” (c’est une méduse).

E surprinzător întrucâtva filonul ideatic aproape deloc explorat între spațiul natal și cel „de adopție”, între identitate și alteritate. Din unghiul acesta, poetul sfidează așteptările audienței. În afara câtorva referințe care ar putea fi până la un punct particularizante cultural, dar nu neapărat – lumea lui Taylor Swift, traficul odios, interlopii, taximetriștii-histrioni, Dâmbovița, fetele care cântă Hallelujah etc., combustia poeziei sale nu constă într-o vădită explorare a tipurilor de ethos. E mai mult o indeterminare deliberată, generalizant referențială. Poetul nu joacă cartea străinului în România, nu face o temă poetică din asta. E analitic, pe termen scurt. De fapt, versurile sunt niște selecții vizuale ale unor stări de fapt – din natură, din sediile „civilizatoare”, dar și din locul conjugal: „ochii tăi verzi/ două feliuțe semilună/ s-au așezat/ în vara de cușcuș/ mânuța ta/ ridicată între/ colțul gurii/ și un rid de surâs/ mânuța pe care aș fi ținut-o/ ca la teatru/ pe canapea/ uitându-ne la ce spun românii/ până vei fi/ însărcinată/ dar mi-am dat seama/ că nu-mi pot pune/ pantalonii/ stând în picioare/ cu stimă/ andrew”.

În sfârșit, cartea lui Andrew Davidson-Novosivschei este un demers poetico-editorial cu totul aparte în câmpul nostru literar, curios atât prin ceea ce înseamnă aculturație lingvistică, cât și ca sensibilitate prin transfer.