Start
539 vizualizări
Citiți în 9 de minute
1
john deere

mă plimb pe strada nuferilor 
alături de tanti janeta 
și pungile ei cu flori de mușețel. 

ce face mă-ta? 
a sunat dintotdeauna urât, 
deși nimic legat de mama 
nu este urât. 

după o vârstă, lucrurile 
devin din ce în ce 
mai lipsite de noimă, 
de parcă ajungem să asimilăm 
precum bureții de vase
doar miasmă și apă.

bărbații au murit primii,
au rămas doar femeile. 
explicația este simplă: 
ele n-au băut țuică. 

te întorci după mult timp 
într-un loc iubit
cu discernământul unui impostor,
cu mușchi de pământ 
lipiți pe suflet 
și nevoi fiziologice incomode.

dacă te ridici puțin mai mult 
pe vârfuri, 
vezi ultimele forme pietroase
ale c.a.p.-ului.

acolo se plimba tataia în anii ’60,
acolo flirta el cu gagicile.
făcea dragoste 
în cabina tractorului
visând la o familie 
și un john deere.

 
nu va ajunge aici dispariția (I)

în această stare de fapt a potecilor solitare 
sunt lovituri de gâze care pierd lupta 
cu tăria aerului
și se lipesc de obraji 
încet, detașabil.
uite cum va turna 
peste casele țărănești 
din depărtare.
ești un sticlete gata de toamnă, 
gata să strivească nadirul 
și tandrețea ciumafaiului. 
când mi-am tras umerii în spate 
devenind vegetală
nu m-am gândit că mă va paște exodul. 
căutătura ta avea alura unui animal 
pe cale de dispariție.
te cam pricepi tu la jucat suflete,
preavenerată vâslașă. 
păreai un principe tânăr 
care l-a citit pe naum 
în trenurile noastre fără viteză, 
ceva între brumă și radiație. 
nu-i nimic dacă în această înserare 
ne căutăm degeaba.
coapsele mele nu mizează 
pe frumusețea oaselor, 
nici crucile bogaților 
pe originea îndepărtată a marmurei.
slavă picioarelor îndiguite aici,
respir aer plutonic
în freamăte de cerbi imaginari. 
ai avut puterea 
să zâmbești sfidând 
aplauzele generale,
frecvența oxigenatorului se înăbușea 
în frecvența noastră. 
știu că nu-i niciun abis 
fără marje de eroare,
lasă-mă să-ți arăt cum
sub prelata civilizației 
aproape că devin un conifer 
mic 
în bătaia fulgerului.  

 
poem pentru andreea

cu greu te scoteam afară 
de la serialele indiene,
nu le puteam suferi,
deși nu mă deranja 
să-mi povestești 
toate episoadele
până ce stelele deveneau 
mici piese de șah 
pierdute-n atmosferă.

eram supărate
după ora de biologie,
văzuserăm la microscop
cum respiră frunzele.

mergeam paralel 
pe o extremitate a străzii, 

ai venit lângă mine
și mi-ai șoptit:
dănuța, pe cealaltă parte a plouat și e frig.

aici e soare, ți-am zâmbit.

aș face-o și acum 
de o sută de ori mai mult,
să vezi cum lacrimile mele
fac piruete perfecte
pe genunchii tăi
închiși precum două aripi 
de guguștiuc.

împreună am mâncat 
căpșuni pline de pământ
și nu ne-a păsat de nimic.

 
la bâlci 

cu ochii mijiți pe 
ușile de la garaj
așteptam să se trezească 
familionul
din noaptea în care 
fecioarele au dormit cu flori 
sub pernă să-și viseze ursitul. 

gata să mă dau
în carusel, în trenuleț, 
în ciocan 
până mă durea stomacul.

îmi plăcea să le zâmbesc 
samsarilor îmbrăcați strident 
care încercau să ne vândă chestii,
de exemplu,
o morișcă de vânt.

de țigări n-aveam nevoie,
nu eram fumători.

mama stătea cuminte 
în fața soarelui,
o vedeam puțin neclar,
dar părea că ultimele 
culori ale zilei
se spărgeau toate 
în rochia ei albă.

ești frântă, 
culcă-te pe bancheta din spate.

ține-te bine pentru această frumusețe rudimentară.
ține-te.


 
un ritm doar al meu (I)

poate că în unele momente 
lumea va fi asimilată 
prin discernământul
vulcanilor islandezi 
foarte îndepărtați. 
când nu există altceva 
decât liniștea cuibului părăsit
în ninsoare.

visători și murdari pe călcâie,
memoria mea stringentă – 
o armată de scaieți în ploaie.

dacă te supără ceva 
urcă-te în acel aro imens
și dă-i bătaie.
acolo ne jucam încercând 
să scoatem buretele scaunelor,
fascinați de mirosul motorinei,
cine rezista mai mult cu palma
pe tabla înfierbântată?

mai știi când tata te bătea 
folosind cureaua?
nu ți-a plăcut școala,
visai să fii șofer de tir,
să asculți muzică la casetofon 
toată ziua.

 
iulie

așezam albia unde dârele de lumină loveau
cel mai tare pe iarba tasată.

toți dormeau în puterea amiezii,
aici zvâcneau forțele bune ale lumii.

andreea spunea că oamenii strănută diferit
când sunt mari, iar asta m-a îngândurat puțin.

dincolo de jeleuri medalion o să vină curând
lângă pietricelele fierbinți și ochii mei obosiți.

săpunul se rupea în bucăți roz, nefolositoare,
conturul sexului în apă, zborul păsărilor călătoare.

alături, unde crește rochița rândunicii în neștire,
pictoriță mă visam pentru prietenii mei orășeni,

cu cerul gurii uscat, între insolație și splendoare,
nimfă peste acest albastru hodorogit de soare.
 

derapaj senzorial 

I
mi se întâmplă să observ că amintirile 
se modifică tot timpul,
parcă-ar avea fragilitatea mugurilor 
de copac primăvara.
ultima suflare și curajul unei mame focă 
de a-și apăra puii născuți prematur 
pe coasta namibiei.
o mișcare de pe o parte pe alta, 
pătura în jurul corpului, 
o foaie mototolită de un copil furios
în sala de clasă.

pare că stăm cu toții în jurul bradului
zâmbitori. 
noi stăm în jurul lui tata. 
nimeni nu vrea să spargă gheața, 
să imite zgomotul containerelor.

II
știi, câteodată, visez o fântână pentru tine 
din care să scoți apă 
răcorindu-te,
departe de betoniera noxelor digitale 
care imită atât de bine sluțenia noastră,
foarte departe.

Daniela Vizireanu (n. 1999) este poetă, cronicar literar și asistent de cercetare științifică la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. Absolventă a Facultății de Litere a UB (licență și master), în prezent masterandă a Facultății de Istorie a aceleiași Universități, specializarea Istoria Artei și Filosofia Culturii.

1 Comment

  1. Insolitarea contingentului până într un unghi de incidență cu transcendentul , aceasta este, citind poemele, senzația de transgresare a limitelor
    ( text– lume semantica, referent real – suspendarea referentului.)
    Imaginile lasă o breșă pentru inside_ ul ideatic( de pildă, ” după ora de biologie/
    am fost supărate / am văzut la microscop/ cum respiră frunzele” ,
    efectul e de apocalipsa/ iluminare/ dezvrăjire a lumii o ” exilare” a copilăriei în era postumana.
    Fascinante poeme!

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poezie”