john deere mă plimb pe strada nuferilor alături de tanti janeta și pungile ei cu flori de mușețel. ce face mă-ta? a sunat dintotdeauna urât, deși nimic legat de mama nu este urât. după o vârstă, lucrurile devin din ce în ce mai lipsite de noimă, de parcă ajungem să asimilăm precum bureții de vase doar miasmă și apă. bărbații au murit primii, au rămas doar femeile. explicația este simplă: ele n-au băut țuică. te întorci după mult timp într-un loc iubit cu discernământul unui impostor, cu mușchi de pământ lipiți pe suflet și nevoi fiziologice incomode. dacă te ridici puțin mai mult pe vârfuri, vezi ultimele forme pietroase ale c.a.p.-ului. acolo se plimba tataia în anii ’60, acolo flirta el cu gagicile. făcea dragoste în cabina tractorului visând la o familie și un john deere. nu va ajunge aici dispariția (I) în această stare de fapt a potecilor solitare sunt lovituri de gâze care pierd lupta cu tăria aerului și se lipesc de obraji încet, detașabil. uite cum va turna peste casele țărănești din depărtare. ești un sticlete gata de toamnă, gata să strivească nadirul și tandrețea ciumafaiului. când mi-am tras umerii în spate devenind vegetală nu m-am gândit că mă va paște exodul. căutătura ta avea alura unui animal pe cale de dispariție. te cam pricepi tu la jucat suflete, preavenerată vâslașă. păreai un principe tânăr care l-a citit pe naum în trenurile noastre fără viteză, ceva între brumă și radiație. nu-i nimic dacă în această înserare ne căutăm degeaba. coapsele mele nu mizează pe frumusețea oaselor, nici crucile bogaților pe originea îndepărtată a marmurei. slavă picioarelor îndiguite aici, respir aer plutonic în freamăte de cerbi imaginari. ai avut puterea să zâmbești sfidând aplauzele generale, frecvența oxigenatorului se înăbușea în frecvența noastră. știu că nu-i niciun abis fără marje de eroare, lasă-mă să-ți arăt cum sub prelata civilizației aproape că devin un conifer mic în bătaia fulgerului. poem pentru andreea cu greu te scoteam afară de la serialele indiene, nu le puteam suferi, deși nu mă deranja să-mi povestești toate episoadele până ce stelele deveneau mici piese de șah pierdute-n atmosferă. eram supărate după ora de biologie, văzuserăm la microscop cum respiră frunzele. mergeam paralel pe o extremitate a străzii, ai venit lângă mine și mi-ai șoptit: dănuța, pe cealaltă parte a plouat și e frig. aici e soare, ți-am zâmbit. aș face-o și acum de o sută de ori mai mult, să vezi cum lacrimile mele fac piruete perfecte pe genunchii tăi închiși precum două aripi de guguștiuc. împreună am mâncat căpșuni pline de pământ și nu ne-a păsat de nimic. la bâlci cu ochii mijiți pe ușile de la garaj așteptam să se trezească familionul din noaptea în care fecioarele au dormit cu flori sub pernă să-și viseze ursitul. gata să mă dau în carusel, în trenuleț, în ciocan până mă durea stomacul. îmi plăcea să le zâmbesc samsarilor îmbrăcați strident care încercau să ne vândă chestii, de exemplu, o morișcă de vânt. de țigări n-aveam nevoie, nu eram fumători. mama stătea cuminte în fața soarelui, o vedeam puțin neclar, dar părea că ultimele culori ale zilei se spărgeau toate în rochia ei albă. ești frântă, culcă-te pe bancheta din spate. ține-te bine pentru această frumusețe rudimentară. ține-te. un ritm doar al meu (I) poate că în unele momente lumea va fi asimilată prin discernământul vulcanilor islandezi foarte îndepărtați. când nu există altceva decât liniștea cuibului părăsit în ninsoare. visători și murdari pe călcâie, memoria mea stringentă – o armată de scaieți în ploaie. dacă te supără ceva urcă-te în acel aro imens și dă-i bătaie. acolo ne jucam încercând să scoatem buretele scaunelor, fascinați de mirosul motorinei, cine rezista mai mult cu palma pe tabla înfierbântată? mai știi când tata te bătea folosind cureaua? nu ți-a plăcut școala, visai să fii șofer de tir, să asculți muzică la casetofon toată ziua. iulie așezam albia unde dârele de lumină loveau cel mai tare pe iarba tasată. toți dormeau în puterea amiezii, aici zvâcneau forțele bune ale lumii. andreea spunea că oamenii strănută diferit când sunt mari, iar asta m-a îngândurat puțin. dincolo de jeleuri medalion o să vină curând lângă pietricelele fierbinți și ochii mei obosiți. săpunul se rupea în bucăți roz, nefolositoare, conturul sexului în apă, zborul păsărilor călătoare. alături, unde crește rochița rândunicii în neștire, pictoriță mă visam pentru prietenii mei orășeni, cu cerul gurii uscat, între insolație și splendoare, nimfă peste acest albastru hodorogit de soare. derapaj senzorial I mi se întâmplă să observ că amintirile se modifică tot timpul, parcă-ar avea fragilitatea mugurilor de copac primăvara. ultima suflare și curajul unei mame focă de a-și apăra puii născuți prematur pe coasta namibiei. o mișcare de pe o parte pe alta, pătura în jurul corpului, o foaie mototolită de un copil furios în sala de clasă. pare că stăm cu toții în jurul bradului zâmbitori. noi stăm în jurul lui tata. nimeni nu vrea să spargă gheața, să imite zgomotul containerelor. II știi, câteodată, visez o fântână pentru tine din care să scoți apă răcorindu-te, departe de betoniera noxelor digitale care imită atât de bine sluțenia noastră, foarte departe.
Etichete:
Daniela Vizireanu (n. 1999) este poetă, cronicar literar și asistent de cercetare științifică la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. Absolventă a Facultății de Litere a UB (licență și master), în prezent masterandă a Facultății de Istorie a aceleiași Universități, specializarea Istoria Artei și Filosofia Culturii.
1 Comment
Comentarii Anulați răspunsul
Cele mai recente din „Poezie”
EDIȚIA A 12-A, STOCKHOLM
Dacă aș fi știut puterea cuvântului nu aș fi scris. Niciodată.Poate așa Dumnezeu și-ar fi întors
Poeme de Dorina Brândușa LANDÉN
de Florin Gherman
de Vasi Prode
Insolitarea contingentului până într un unghi de incidență cu transcendentul , aceasta este, citind poemele, senzația de transgresare a limitelor
( text– lume semantica, referent real – suspendarea referentului.)
Imaginile lasă o breșă pentru inside_ ul ideatic( de pildă, ” după ora de biologie/
am fost supărate / am văzut la microscop/ cum respiră frunzele” ,
efectul e de apocalipsa/ iluminare/ dezvrăjire a lumii o ” exilare” a copilăriei în era postumana.
Fascinante poeme!