Bogdan-Alexandru Petcu a debutat în cea de-a doua jumătate a anului trecut cu volumul transcender. Ceea ce încântă încă de la început în această carte e meticulozitatea și atenția poetului de a-și construi un volum rezistent, mai ales la nivel structural. Există poeme forte ca Realități netede, neporoase, Transcender, Corpuli și corpusculi, dar și poezii-liant, de trecere: Cel care privește, O altă dinamică ș.a. Avem de-a face aici cu un soi de poet faber, artizan, care nu se ferește de construcțiile căutate, calculate, după principiul le mot juste, până la limita artificialului: „Printre mașini și zgârie-nori,/ desenzitivizat ca un shinobi/ care merge pe apă.”; „Cuvintele sirenelor stinse/ sub gheața de pe Titan. O față sensibilă/ pe care nu am vedea-o nicicând/ la minus 180 de grade Celsius.”
Primează dimensiunea conceptuală, care încearcă să o canibalizeze pe cea senzorială. Bunăoară, titlul volumului întărește acest lucru – cel care transcende, cel dincolo: uneori de text, alteori de simțuri. Poemul omonim pare a fi tocmai o celebrare a simțurilor, nu înainte ca acestea să fie interiorizate noțional: „Oamenii așteaptă cu nerăbdare pensia/ după mulți ani de muncă. Viața începe acum./ La meno- și andropauză. Liniștea,/ sensibilitatea extremă înfloresc deasupra gardurilor/ din lemn putred. În fiecare zi/ sensibilitatea pare mai greu de acceptat./ Exprimarea e lacunară./ Oamenii țin unii la alții. Pentru ei,/ viața e un ghem de orez. Mic și moale. Prea fiert./ Se simte.”
Când poezia nu este trans- este inter-, hașurând o hartă de repere și intertexte nu tocmai la îndemână cititorului. Panoplia de personaje conturează o lume eclectică din care fac parte: Radu, Ioan, Nora, Jashin, Aristotel, abi regele, Sekizo ș.cl. B.A.P. își clădește un adevărat sistem de gândire și un discurs compozit cu expresii argotice, teme de cultură de masă, câmpuri semantice diverse de la desenele japoneze la știință, istorie, filosofie, lumi postcoloniale și postindustriale, marcat de dialogism și de reflexie continuă: „Le cânt celorlalți niște manele/ și pun Behemoth. Eclectismul cultural al lui Cicero/ a salvat Roma. Eclectismul meu/ subcultural o să salveze rromii, eventual România.”; „Urmașii coloniștilor se declară satisfăcuți./ Și inima neolatină/ dintre plămânii aproape curați./ Invocă memoria lor culturală. De acum pot trăi/ pe un pământ care le aparține”; „Când au venit către Nil, kurzii au vrut să dărâme relicvele Vechiului Regat. Au spart pietrele/ din piramida lui Menkaure și au plecat să se culce/ cu nevestele altora.”; „E infestat de mitocondrii mitomane. Zeci de lumeni/ în ficat. Wittgenstein zice: „Limitele limbajului meu/ sunt limitele lumii mele.” Realitatea lui se oprește/ la mitocondrii și la ficat. Are nevoie de mutilare./ Știe că evreii lucrau la asta în camera de gazare.”; „Sper că cei doi bărbați și cele două femei/ care vor păși pe Marte în 2033/ știu cel puțin un text de Ovidiu./ Să nu se plictisească,/ să adreseze salutul întregii omeniri/ deșertului roșu și infinit.”
Pare un paradis desprins din cartea lui John Cheever, dar nu e.
De altfel, una dintre cele mai interesante particularități ale volumului este mixajul de pesimism, apatie și asertivitate. B.A.P. pare că trăiește mai puțin o illusio, ajungând rapid la acea îmbătrânire socială din vocabularul bourdieusian: „Cineva în cameră citește Novecento,/ iar viața curge lină/ ca întotdeauna./ Și nimic n-are sens pentru nimeni.”; „Acum încerc să fiu blând,/ dar nu știu cu cine. Îmi place mult ceața din Tătărași. Anulează tot ce e/ diafan, respectiv transparent.”
Poetul nu-și propune să defileze cu soluții ori să declame verdicte lămuritoare. Reflexivitatea lui este nedogmatică. Critica fie socială, fie individuală din poezia sa e una a stării de fapt. Un exemplu este Realități netede, neporoase, poem cu formă diaristică prezentând parcursul unei săptămâni de călătorii autohtone din care zeii s-au retras, nu și Jashin: „Eu văd la terasă/ multă tristețe și sărăcie. Sunt rău pentru că văd,/ sunt rău că nu empatizez, sunt rău că/ o ard biografist, dar ies (pe unde văd locuri/ libere) din text. Trei perechi de pantaloni army și o fericire minoră.”
Dincolo de noțiuni, idei și note bibliografice, biografemul – a trăi propria biografie via text – se înfățișează ca un aspect inedit. Un soi de reconciliere, poate, între discursul despre lume și cel despre sine, care planează în poezie. Sunt prezente în mod sporadic chipuri familiale și familiare. În cazul lor, perspectiva nu este niciodată frontală, ci asimilată retrospectiv ca în poeziile Gresi de Kliwa și Paleocortical: „La 55 de ani, tata e aproape gropar./ Mama se plimbă cu rața prin curte./ E singură. Rața sau mama.”; „Nu știu câți ani am. Mă bucur de zacusca/ făcută de mama cu aceleași mâini/ pe care le folosește să atingă penisul/ tatei. Dimineața, încearcă să spună lucruri frumoase, să submineze. Cad în capcană./ Mă bag sub o masă îndeajuns de convins că/ interpretările sunt multiple. De unu./ De doi. Chiar și atunci când bunicul aruncă/ pietre în mine, sprijinit în baston./ Frate-miu, Prâslea, o să renunțe/ la facultate. O să lucreze pe un salariu infim,/ zic ursitoarele, femelele ursitorilor.” Reziduurile mizerabiliste ale douămiiștilor se întrevăd pe alocuri: „Încerc să-mi localizez chakrele/ în timp ce lucrez. Cineva zice că mă așteaptă acasă./ Îmi iau pula în brațe: fug la mama. I want/ meaningful tits, mă gândesc să îi spun (în loc de clasicul săru’ mâna! Din familia noastră/ tradițională și cu multe clișee necontextualizate).”
Pe lângă indolența asumată, sunt unele imagini în care duioșia și sensibilitatea lovesc în versuri asemeni ciocanului lui Thor: „Într-un apartament cu două pisici negre/ cărora le citesc tot felul de chestii./ Le spun că iubirea dintre doi paramedici nu ajunge niciodată la sex. Aproape pricep./ Sper că primesc și ele măcar o parte/ din frumusețea lumii.”
În poezie, B.A.P. este un fel de Holden Caulfield local (dacă în loc de Pencey Prep se lasă de Filosofie), ceva mai matur și captiv în mitemele sale. transcender e un volum care-și negociază vârstele, judecățile și trăirile într-un mod spectaculos.
