1. Cum s-a conturat ideea romanului Povestea elefantului care trăia într-o nucă?
Inițial, ca la fiecare dintre cărțile pe care le-am scris, am o idee vagă, ca un fel de temă pe care o dau imaginației să lucreze. Apoi, după ce găsesc fraza de început, ca o cheie cu care descui un orizont, las povestea să mă scrie. La un roman precedent, Laika, în timp ce scriam râdeam în hohote, eram eu însumi surprins de ceea ce erau în stare să facă și să spună personajele…! Da, mai ales că era vorba de Revoluția Română la un spital de nebuni, care se desfășura sincron cu cea de la București, de la televizor…! În cazul romanului Povestea elefantului care trăia într-o nucă, am avut inițial o temă și o frază. Tema era imprevizibilitatea vieții personale după ce ai ieșit din casă, iar fraza descria cum un om (personaj) ajunge într-o gară, cu intenția de a pleca într-o vacanță cu iubita, pe care trebuia să o preia de pe traseu, numai că urcă într-un tren greșit. De aici, mai departe, viața lui nu îi mai aparține, nimic din ce preconizase nu mai este valabil, trenul este parte într-un experiment, iar personajul, Edgar Teodorof, devine martor și actant al unor aventuri pentru care nu era pregătit. În rest, lucrurile s-au adunat pe parcursul scrierii, au evoluat spre un final care m-a luat și pe mine prin surprindere, trebuie să recunosc.
2. Cum a decurs scrierea lui?
În general, după ce am câteva elemente ajutătoare, cu care să plec la drum, amân cât pot să trec la treabă. Numai că, la un moment dat, personajele devin agitate, mă trag de mânecă, îmi populează imaginația, se cer scrise, descrise, puse în scenă, în poveste. În Povestea elefantului care trăia într-o nucă una din ideile care îi bântuie pe cei care pun la cale experimentul, în care nimerește și personajul meu, este descoperirea și demonstrarea materialității timpului, chiar posibilitatea de a produce timp prin metode sofisticate, care țin într-un fel de SF. A trebui să caut, să citesc o mulțime de cărți, de texte, de teorii, mai vechi sau mai noi, despre această obsesie a omului dintotdeauna care este timpul. Trimiterile, în carte, sunt de la Democrit și Platon, la Einstein și Basarab Nicolesco, și mai încoace, nu lipsește nici ideea teleportării, care este prezentă în cercetările fizicienilor care s-au ales cu premiile Nobel din ultimii ani. Evident, tema este topită în poveste, nu este la vedere, ca o temă științifică. Am mai avut, între preocupările mele, tema timpului, am susținut un doctorat cândva, în 2004, despre Tinerețe fără bătrânețe și sentimentul tragic al timpului, mereu m-am gândit că această temă, folclorică inițial, este prea puțin exploatată literar. Tema apare, într-un fel, sugerată măcar, în această carte. Am lucrat, practic, în două etape. Prima a fost etapa în care am introdus câteva personaje în scenă, le-am fixat contururile, le-am dat viață. A doua etapă este cea în care am introdus tema imprevizibilității, a timpului, aceasta mi-a luat mai multă vreme, poate un an, ca să extrag din toate teoriile avute la îndemână câteva idei valabile pentru proză.
3. Cum v-ați dori să fie citit romanul Povestea elefantului care trăia într-o nucă?
Primul răspuns este simplu. Mi-aș dori ca romanul Povestea elefantului care trăia într-o nucă să fie citit măcar cu plăcerea cu care l-am scris. Am fost mereu cititorul de la capătul cărții, am dialogat cu acel cititor, i-am spus mereu că nu aș putea scrie un lucru care să mă plictisească pe mine, cel care scriu. Și cred că l-am convins pe eul meu cititor, de valabilitatea acestui lucru. Înainte de a trimite manuscrisul la editură, l-am trimis câtorva cititori de încercare, care mi-au transmis primele impresii, la cald, încurajatoare (ca să evit termenul de entuziasm!). Cititorii de încercare, ca să îi dau de gol, au fost de data aceasta scriitorii/ prozatorii Hanna Bota, Dumitru Augustin Doman, Cristina Munteanu și chiar Violeta Borzea, managerul Editurii pentru Artă și Literatură, care mi-a spulberat toate ezitările. Dar, mai ales, un cititor profesionist de încercare, a fost Radu Paraschivescu, cel care a și scris, cu generozitate, un cuvânt însoțitor pe coperta a patra. Apoi, după apariția cărții, m-au liniștit câteva impresii de la cititori încercați care m-au căutat să îmi reproșeze că nu am scris… mai lung. Romanul are mai bine de două sute de pagini, consider că la graba cu care trăim, cărțile mai voluminoase sunt (iertare!) o ofensă pentru cititori. Dacă nu poți spune ce vrei și ce trebuie în două sute de pagini, înseamnă că nu ai nimic de spus în cinci sute, mai mult te ascunzi după text. În același timp, nu îmi fac iluzii că mai avem o piață adevărată de carte, că mai există entuziasm pentru actul lecturii, omul zilelor noastre este într-o transformare majoră, imprevizibilă. Așa cum omenirea s-a civilizat, educat, urcând literă cu literă pe un Everest al cunoașterii, este posibil să o vedem acum coborând acel Everest, uitând tot ce a acumulat, convinsă fiind că analfabetismul agrementat cu instagram, tiktok, facebook sau alte limbaje non-alfabet este mult mai sănătos pentru minte și digestie. Războaiele, fizice, economice, psihologice etc., de care avem parte acum, sunt, s-ar părea, efectul acelei (acestei) coborâri deloc simbolice pe scara istoriei. Am scris relativ simplu, direct, cinematografic, ca o poveste chiar, poți transforma lejer personajele care ne sunt contemporane în personaje de poveste, începând textul cu a fost odată. Iar titlul, care are o sonoritate ispititoare, are acoperire în text, în subtext, trăim într-un univers care ne devine din ce în ce mai strâmt, mai sufocant.
