1. Cum s-a conturat ideea romanului Sindromul picioarelor neliniștite?
Mi-e destul de greu să descriu exact procesul prin care s-a născut ideea de a scrie acest roman; asta ar însemna să am acces la toate mecanismele subconștiente ale creației, inspirației și intuiției, dar nu e așa. Am pornit la drum cu dorința de a descrie cu umor universul imigranților din State, experiențele acestora și modul în care adaptarea la noua țară – în diferitele ei etape – creează personaje hibrid. Îmi închipuiam că va rezulta o serie de proze scurte care vor atinge teme precum înstrăinarea, însingurarea, lipsa apartenenței complete la un spațiu geografic sau cultural, dorul de casă, atașamentul incipient față de noua țară etc. Însă de câte ori mă apucam de scris, textul o lua în altă direcție și mă trezeam că migrația devine un leitmotiv mai puțin sonor, irelevant de multe ori, împins în fundalul poveștilor unor personaje care caută iubirea.
Îmi dau seama acum că nu eram pregătită să scriu despre acest subiect, că propria experiență de imigrare era încă într-o etapă care nu îmi permitea să trag concluzii.
Romanele lui Alain de Botton, On Love și The Course of Love, pe care le-am citit în perioada respectivă, m-au ajutat să mă împac cu ideea că alta era cartea care se cerea scrisă în acel moment și că poveștile imigranților trebuiau să mai aștepte.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Au existat mai multe variante, rescrieri și reeditări. Mi-am dorit să fie un volum de proză scurtă – ca să nu abandonez de tot ideea inițială –, dar a trebuit să recunosc la un moment dat că scriam de fapt un roman deghizat în povestiri. Cred că Bogdan Perțache, căruia i-am povestit la ce lucram, a fost primul care a spus cu voce tare că manuscrisul meu era un roman și țin minte că nu mi-a plăcut remarca lui. Mai târziu, la prima mea întâlnire cu Eli Bădică, editoarea mea, în fața unui ceai negru cu aromă de mango, am oftat și am acceptat să dezvolt textele în direcția romanului, cu tot ce implica asta: o altfel de atenție la detaliile care puteau demonta construcția unor capitole, refacerea legăturilor între povestiri sau crearea unor capitole noi, renunțarea la unele texte, comprimarea altora etc.
Inițial, textul era mai stufos, am tot tăiat din el, iar în etapa finală de editare m-am trezit că mă lupt cu impulsul de a șterge aproape tot, până când minunata mea editoare mi-a cerut să mă opresc. Cam asta ar fi povestea Sindromului picioarelor neliniștite.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul Sindromul picioarelor neliniștite?
Raluca Nagy, care a scris recomandarea pe coperta a IV-a a cărții, a spus despre Sindromul picioarelor neliniștite că ar fi un caleidoscop ce oferă o mulțime de fațete și unghiuri ale unei povești de iubire. Mi-aș dori ca fiecare dintre cititori să găsească lentila care i se potrivește cel mai bine, să se uite prin ea la viața protagonistei mele și să-și spună „Parcă am trăit și eu așa ceva“.
În plus, romanul e și un omagiu adus literaturii și oamenilor care o creează. Am „ascuns“ în capitole titluri ale unor cărți pe care le-am îndrăgit și m-aș bucura dacă unii dintre cititori ar fi curioși de aceste trimiteri și ar da o șansă cărților respective.
