„Bă, ingratule, cînd vei scrie și tu o recenzie elogioasă la romanul meu care e pe cale să se epuizeze în librării? Cînd, bă? Leo Ivăneț a scris una, dar tu nimic. Cînd vei scrie și tu, bă?”
Azi, domnule autor; azi, acum. Încep recenzia romanului Măcel în Georgia de Dumitru Crudu (editura Polirom, 2008) cu aceste cuvinte simple, care închid în ele o lume întreagă (din fericire, moartă): „Se aprobă”. Da-da! Cartea lui Crudu respectă Sfântul Principiu Buzea, care sună așa: „NU scrieți romane cu români!” (în românește, adică). Că dacă scrieți în românește romane cu români, veți da romane care nu interesează pe nimeni (în afara românilor, iar pe piața globală de carte, românii sunt chiar mai nimeni decât nimeni). Exemplu: Moromeții. Este tipicul roman cu români – și doar cu români – care n-a ispitit niciodată un traducător sau o mare editură. L-au citit românii și cu asta, basta. Acolo a murit și-a fost îngropat, în manualele școlare românești. Ăsta da, destin!
Romanele bune de mileniul trei se scriu cu români și cu străini (orice fel de străini, nu asta contează). Așa cum sunt sporturile de contact, așa este și literatura de contact: incomparabil mai spectaculoasă. Concret: iei personajele tale (români, iar în cazul acestui roman, moldoveni) și le bagi la bătaie cu personaje care vorbesc altă limbă, care vin din alt spațiu, din altă cultură, din alte eresuri. Și atunci dai literatură de bună calitate, traductibilă. Ceea ce este esențial. Altfel rămâi fruntaș în satul tău, cum a rămas Marin Preda, nu codaș la oraș, cum sper să devin eu.
Măcel în Georgia e plasat, spațial, în trei localități: Tbilisi, Chișinău și Flutura. Temporal, e plasat în anul 1991, dacă am înțeles eu bine (dar nu garantez). Lingvistic, baladează între limbile română, rusă și georgiană, dar voi reveni la acest aspect, acum vreau să zic altceva: de la primele pagini m-a izbit o chestiune de stil. Autorul folosește (abuzează?) de expresii aparte, sau mai exact de locuțiuni verbale foarte învechite, special folosite pentru a duce cititorul în eroare (pe mine m-a dus fără probleme). Citești și ai senzația că ești într-un sat basarabean din secolul 18, să zicem: „a o lua la papuc”, „a o face ceapă cu apă”, „a o pune la ceafă”, „a-i stoarce lămâia în nas” – sunt doar câteva exemple, pe care eu, ca un sârguincios ce mă aflu, le-am notat disciplinat în caiet, ca să le pot avea gata pentru recenzie. Dar, na beleaua! Ajung cu lectura la final și mă pomenesc că autorul listase personal toate expresiile folosite în carte, la paginile 335 – 340, așa că tot efortul meu fusese muncă în zadar. Să-mi vie nebunie! Ce era să fac? Am înghițit gălușca și mi-am amintit de neagra perioadă când învățam pentru testul Toefl, de mi-am îndesat în cap sute de phrasal verbs pe care nu le-am folosit niciodată, că n-am avut ocazia, așa că le-am uitat. Am trecut mai departe, zicându-mi ca un înțelept: „Bine, Crudule… fie ca tine, de data asta… fie și-un lup mâncat de oaie!”
Influențele pe care le-am simțit la lectură sunt doar trei, ceea ce e bine, dar sunt puternice, ceea ce nu mai e așa bine: Bulgakov, Cărtărescu, Creangă. Or mai fi și alții, dar pe ăștia i-am simțit eu, fiecare cu pătrățica lui. Nu mă apuc acuma să deslușesc care-i pătrățica cui! Aia-i treaba fiecărui cititor ce se bucură de roman.
Pentru că, da: e un roman foarte plăcut la lectură, care „curge” și captivează. Are și vreo două burți, mai degrabă burtici, dar mergi înainte cu cititul, întocmai cum fac copiii, ca să vezi „ce se mai întâmplă” și cine rămâne cu fata. Ca să fiu și mai direct de atât: e genul meu de scriitură. Alertă, dezinhibată, neîncâlcită – exact opusul a ceea ce este la modă acum, adică așa-numitul „stil înalt” (ușor de recunoscut: te chinui teribil să citești, să duci cartea la capăt). Crudu alege să livreze niște adevăruri (și să chestioneze dur multe dintre „românismele sacrosante”, că nu știu cum să le zic altfel) fără a face nicio clipă pe filozoful, pe moralistul și pe predicatorul. Dacă vrei să vezi problemele pe care le ridică textul, le vezi și cugeți la ele; dacă nu vrei, te ții frumușel de firul roșu al acțiunii și savurezi sexul, bătaia, politica, dragostea și moartea, că le afli din belșug.
Măcel în Georgia e un roman suficient de mare încât să se poată scrie pe puțin zece recenzii care să-l disece. Oferă multe unghiuri de atac, e ca un boxer ce se bagă la corp, nu ca unul d-ăla ce fuge de adversar. Numai că eu sunt singur, nu sunt zece, așa că mă mulțumesc să m-agăț de doar două lucruri, mari și late, lăsându-i pe alții să-și bată capul cu cei patru prieteni („prieteni”) și cu Georgiana lor – superb personaj! Mă tot gândeam pe cine o să aleagă, până la sfârșit, dintre Angelo, Che Guevara, Vladimir sau Enrico, și sincer vorbind mi-am dorit ca Georgiana să nu fie personaj, să fie vie și să mă aleagă pe mine. Măcar o dată, o singură dată. N-a fost să fie. Georgiana va rămâne pentru totdeauna în Tbilisi.
Scena din satul Flutura m-a impresionat foarte tare, iar motivele sunt personale. Ca imigrant și ca muncitor, am intrat și eu în contact de câteva ori cu oameni din diaspora moldovenească; am fost izbit – uluit, de fapt – de ura cu care mă priveau unii dintre ei. Nu exista niciun fel de motiv, în afară de acesta: eram român. Iar ei (oameni simpli, talpa țării, dar tineri, nu ca mine) mă urau pentru așa fuseseră învățați de alții mai bătrâni: românii bat. Din neam în neam, din generație în generație, în cap li se băgase că asta fac românii pe lumea asta, că-i bat pe moldoveni, adică. Îmi venea să râd când auzeam asta – eu n-am mai dat o palmă de vreo 40 de ani – dar nu era râsul meu, pentru că simțeam că urma s-o-ncasez de la ei. Am scăpat ca prin urechile acului, tăcând cu încăpățânarea mortului, și chiar și așa am avut mare, mare noroc că nu m-am ales c-o chelfăneală groaznică: erau băuți, voiau să bată pe cineva, până la urmă s-au caftit între ei.
Al doilea lucru care m-a impresionat categoric, în carte, este poziționarea limbii ruse. Georgienii îi bat pe moldoveni pentru că nu vorbesc georgiana în Tbilisi, iar moldovenii îi bat pe rusofoni pentru că nu vorbesc româna în Chișinău, dar toate dialogurile de dinainte de bătaie sunt în rusă. Aici este un punct slab pentru scriitorii românofoni din România (sau diaspora) și un punct tare pentru cei din Republică: cunoașterea limbii ruse. A fost, fără doar și poate, lingua franca a Imperiului, așa cum este engleza pentru europenii de azi – cu marea mică diferență că rusa era limba instituțională a statului, adică obligatorie. Engleza e pe vrute, dar rusa nu era așa; n-o vorbeai, nu existai. Puteai avea o carieră de țăran, dar atât.
Am lăsat deoparte, în aceste gânduri despre un roman care mi-a plăcut, ceva esențial pentru autor dar marginal pentru mine. Poezia. L-am lăsat deoparte pe Șota, bătrânul poet georgian (ce personaj, Dumnezeule!), am lăsat deoparte dramoleta lui Angelo, pricinuită de un plagiat de tot râsul, am lăsat deoparte ceea ce, în carte, sunt bucăți din sufletul lui Dumitru Crudu. Îmi pare rău. Nu puteam face altfel. Sunt complet pafarist în privința poeziei. Aș fi mințit. N-am vrut asta.
Citatul cu care am început se află la pagina 271, nu că asta ar avea vreo importanță. Dar în citat apare un nume propriu (Leo Ivăneț), iar asta are importanță, pentru că autorul a scris un roman cu cheie, cum se zice. Lumea literară din Republica Moldova a recunoscut modelul real al fiecărui personaj. Eu, spre norocul meu, n-am recunoscut pe nimeni. Mai bine așa. „În oala acoperită nu cade nimic.”
