Bee și Shuta. Margot și Koga. Koyuki și Megumi. Tank, Tangerine (K-tan și Ta-tan) și Tomoka. Mimita și Abino. Asta-i tot, din atât își construiește Syou Ishida romanul (We’ll prescribe you a cat, în traducerea lui Madison Shimoda) cu care a cucerit Regatul Unit, a cărui piață de carte, după cum prea bine se știe și cunoaște, nu e tocmai ușor de cucerit. Niciun român, bunăoară, n-a cucerit-o.
Chiar dacă e urât ce fac, e necesar, așa că fac, ce să fac. Trebuie să explic câteva lucruri: în primul rând, ce mi-a venit să recenzez o carte netradusă în română, cu șanse bune de a nici nu fi tradusă (dar cu șanse și mai bine de a fi, veți vedea de ce); în al doilea rând, de ce m-am apucat să fac recenzii, așa în general; în al treilea rând, cum de unul ca mine, care n-a avut niciodată pisică și nici nu va avea, are tupeul de a scrie cu atâta pasiune despre o carte cu pisici, despre pisici, întru pisici.
Încep cu al doilea motiv. Un mare om de cultură român (romancier, eseist, poet, jurnalist, diplomat, actor, activist, memorialist) m-a întrebat anul trecut, cu o uimitoare răutate infantilă, „de ce” scriu recenzii. Adică: de ce tocmai eu? Ce mă califică pentru asta? Respectul m-a împiedicat să-i răspund maestrului cu o răutate pe măsură – de care sunt perfect capabil – dar întrebarea… întrebarea rămâne. Iar răspunsul, după ce am măcinat chestiunea, timp de mai multe luni, între măsele, este acesta: pentru că nu-mi place nicio recenzie scrisă în română. Pentru că mă enervează, pur și simplu! Pentru că prea seamănă cu „comentariile” pe care ne sileau să le-nvățăm la școală, în comunism, și al căror singur efect, dar de foarte lungă durată, este că oamenii a cel puțin două-trei generații nu au mai citit niciodată o carte, odată ce s-au văzut scăpați din chingile sistemului de învățământ. Iată de ce scriu recenzii. Ca să pot citi ceva ce-mi place. A, că sunt propriile mele texte? Ghinion. Eu ce să le fac criticilor literari, dacă nu se pricep la meserie?
Primul motiv este încrederea în cartea doamnei Ishida. E atât de bună, pur și simplu, încât editurile din România nu vor pierde timpul; una dintre ele o va traduce, o va pune pe piață și se va umple de bani, și iată de ce: și România, ca și Regatul Unit, este o țară în curs de îmbătrânire accelerată. Mai mult: spre deosebire de britanici, românii sunt și în curs de îmbogățire accelerată, deși n-ai zice, când îi auzi văicărindu-se (dar cifrele nu mint niciodată). Iar oamenii bătrâni și bogați nu fac copii. Unul din zece mii înfiază, dar ce fac restul? Suferă de singurătate și de lipsă de iubire, asta fac. Și se plâng de orice, fără să coboare la esența problemei: sunt singuri. Iar orice problemă, vorba proverbului, are o soluție, doar că dificultatea constă în a o găsi. Doamna Ishida a găsit-o. We’ll prescribe you a cat. Punctum. Cei din edituri nu sunt fraieri: vor arunca pe piață cartea asta în cel mult un an. Și atunci cine se va putea lăuda, întocmai ca un copil („V-am spus eu”)?
Al treilea motiv mă trimite direct în corzi, și anume în „zona de confort” a sus-amintitelor comentarii literare de tristă amintire, și anume în extrem de plictisitorul proces de a „povesti” cartea, în speranța că cititorul, aflând concret despre ce este vorba, să se repeadă s-o cumpere. Norocul meu că nu-i tradusă, așa că nici nu mă gândesc să fac una ca asta! Mai bine povestesc cum a ajuns cartea la mine: Martin Kumamoto din Kyoto mi-a trimis manuscrisul romanului său de debut, mie mi-a plăcut și l-am lăudat, iar nepoata mea Aida din București, aflând că am un „domn” (așa-i spune ea lui Martin, „domn”… eu am unele dubii) din Kyoto, a răsturnat toată oferta de carte engleză până a găsit una cu acțiunea în Kyoto (pentru mine) și cu pisici (pentru ea; Aida e o pisicară înnăscută), cu speranța c-o voi citi și voi spune oamenilor despre ea (despre carte). Ceea ce și fac. Parțial cu plăcere, nu zic, dar parțial sub imperiul șocului: „Nothing on the bento display appealed to him. He had no appetite. He had no work. He was going to run out of money soon. And he had no girlfriend.” Am avut impresia, citind, că sunt vocea narativă din romanele cărtăresciene, vocea aia care ajunge la concluzia că tot ce se întâmplă sub soarele planetei are un scop anume, adică să-și scrie (ea, vocea) cărțile, CARTEA. Așa și eu: întocmai ca amărâtul ăsta de Shuta din prima cincime a cărții („Bee”), am lucrat o vreme în departamentul de vânzări a unei instituții de produse financiare (adică vindeam asigurări, mai pe șleau). Ca și el, îmi uram cumplit munca, șefii și colegii, dar nu cutezam să demisionez, de frică să nu râdă lumea de mine c-am ajuns șomer – evident, până la urmă tot șomer am ajuns, la fel ca Shuta. Din șomaj am trecut la munca de jos, amândoi: pe un șantier de construcții – el, la spații verzi – eu. Ce pățește Shuta după prima zi de muncă fizică grea? Păi vă spun, c-am pățit la fel: nu se mai poate da jos din pat, fiindu-i imposibil să-și controleze corpul, devorat de febra musculară a intelectualilor, vai de capul lor. Și ce constată Shuta după câteva săptămâni de șantier? Că n-a murit. Că a câștigat mai mulți bani decât la compania de „produse financiare”. Că a slăbit și e mult mai stăpân pe corpul lui. Că i-a pierit frica, eterna frică a celor care nu muncesc cu mâinile: când fostul lui șef încearcă să-l ia tare, cum obișnuia când îl avea în subordine, Shuta îl confruntă, cu noua lui siguranță de muncitor, iar șeful bate în retragere, cu coada-ntre picioare. E de prisos să precizez că am trecut exact prin aceleași experiențe.
Mă opresc aici și nu stric spațiul tipografic cu necazurile (reale sau imaginare) cu care se zdrobesc Koga, Megumi, Tomoka sau prostituata Abino, chiar dacă simt așa un fel de mâncărici (boala profesională a oricărui povestaș), dar mă abțin. E de prisos să spun că acolo, la Clinica Pentru Suflet, fiecăruia i se prescrie același tratament (We’ll prescribe you a cat), chiar dacă Tomoka se alege cu două pisici în loc de una. Mă mulțumesc, în încheiere, să spun doar două lucruri: prostituata e și ea o femeie, ba chiar o femeie infinit mai bună, în unele privințe, decât femeile cu alte cariere decât a ei; iar doamna Ishida nu a scris o carte cu final previzibil.
A, da, mai e ceva, poate mai important decât orice: mulțumesc, Aida!
