Despre romanul de debut al Sabinei Yamamoto s-au scris și s-au spus atâtea, încât subiectul pare epuizat. Mai ales că nimeni n-a vorbit cartea de rău – ar fi și greu, la o adică –, iar cine mai vrea să scrie ceva despre ea (de pildă, o recenzie) ar trebui să dibăcească noi moduri de-a o lăuda. Nu asta e intenția mea. Romanul a fost prea lăudat – gata!
Din moment ce toată suflarea din lumea literară l-a citit deja, n-are rost să mă mai apropii de firul narativ, c-aș vinde castraveți la grădinari. Am totuși impresia c-am găsit ceva de spus; ceva ce fie n-a observat nimeni, fie nu s-a deranjat s-o scrie, cel puțin până acum (sper să nu-mi fure cineva preșul de sub picioare): nostalgia.
Pentru a nu bate apa-n piuă, încep direct cu citatul de la pagina 152:
„Am reluat cursurile de canto și deja ne pregăteam de spectacolul de Crăciun. Am împărțit colindele între noi. Eu și Alina am ales să facem un duet, un cântec în engleză, gemenii la fel, aveau deja un colind tradițional pe care îl repetau zilnic. Și noi toți, vreo 15 câți eram, am hotărât să închidem show-ul cu Rocking around the Christmas tree.
Se lăsase frigul peste București și iarna îi fura frumusețea, mașinile împroșcau noroiul pe trecători, aerul rece se strecura pe sub haine și ne făcea pielea de găină, mergeam pe străzi, după M.A.I., băgați unii în alții până intram în vreun bar și ne loveam de mirosul de mâncare, fumul de țigară și vaporii de alcool. Aici oamenii erau veseli. Bucureștiul trăia.
Bucureștiul era viață.
Băieții comandau bere și vin; noi, fetele, sugeam la câte o cola toată seara. Sudam țigări la greu, ca să alungăm senzația de foame. Nu aveam bani să comandăm și ceva de ronțăit. Dar nu prea ne păsa, vorbeam mult despre orice, râdeam și ne făceam fel de fel de planuri. Credeam că lumea e a noastră și, în momentele alea, chiar era. Nu știam noi că așa funcționează lucrurile, din momente. Momente de bine, momente de reușită, momente de tristețe și, în rest, zeci de așteptări. Treceam lejer peste despărțiri, n-aveam timp să suferim după foștii, pentru că noi iubiri se legau imediat. Eram zgomotoși și trăiam.
Sabina era viață.”
Bun. Emoționant citat, nimic de zis (unul dintre foarte puținele pasaje din carte în care autoarea își lasă emoțiile la vedere). Să rămânem la ceea ce contează: „Bucureștiul trăia. Bucureștiul era viață. Sabina era viață.” – aici este esențialul!
Am făcut unele calcule, știți. Dacă le-am făcut bine, anii despre care vorbește autoarea trebuie să fi fost 1999–2000. Pe care mi-i amintesc perfect: eram atârnat într-un sinistru job de profesor la o sinistră școală de periferie sinistră, căutam deci să scap de acolo cu disperarea condamnatului la galere, așa că mergeam la toate interviurile. La toate la care reușeam să fiu chemat, adică. A fost o uimitoare serie de umilitoare experiențe din viața mea plină de experiențe umilitoare. Nu era nimic de lucru. Nimeni nu avea nevoie de oameni. Efectele Reformei începute în 1996 abia atunci s-au simțit cu adevărat, la câțiva ani după punerea lor în aplicare, iar țara se umpluse de șomeri dispuși să facă orice. Bucureștiul era unul dintre puținele orașe în care se mai puteau angaja, cum-necum, puhoaiele de oameni alungați de sărăcie din orașele mono-industriale care tocmai mureau. Cum să poată găsi de lucru un profesoraș ca mine în condițiile alea? Toate ușile mi se închideau în nas, disperarea mă înhăța, iar hăul – abisul! – mi se căsca sub picioare: cum aveam să mă hrănesc? Luni de zile am mâncat doar cartofii fierți pe care mi-i adusesem singur de la țară, că mi-i dădeau rudele gratis (pe Valea Hârtibaciului se cultivă mai mult cartofi și oi, că pentru alte culturi e clima păcătoasă). Dar, da: „Bucureștiul trăia.” Autoarea are dreptate. Pare o minciună sau o absolută demență, dar în anii aceia Bucureștiul era A Moveable Feast – sau, în formularea Yamamoto: Bucureștiul era viață. Și chiar a fost. Doar că nu pentru mine. Eu eram singur. Nu știam să cânt canto (indiferent ce-o fi aia).
Și acum revin la nostalgie, la strania, extraordinara nostalgie a autoarei. Își scrie romanul în anul 2022 și privește înapoi fără mânie la anul 2000. Deși ar avea toate motivele să fie mai mult decât mânioasă, având în vedere ce povestește în carte – dar iată că nu este. Își amintește cu lacrimi de orașul de baștină, iar lacrimile îi sunt de drag, nu de ură. De necrezut. Cum poate funcționa așa un creier care performează, evident, peste medie? În ce fel de vrajă trăim învăluiți noi, oamenii?
Nu pot ști sigur, dar bănuiesc că e vorba de vârstă. Cred – presupun – că fiecare ființă umană își trăiește propria „vârstă eroică” la un moment dat, doar că acest moment diferă atât de mult, încât ne este imposibil să recunoaștem tiparul general. Pentru unii, „vârsta eroică” este copilăria (și acolo rămân, ca bunul Ion Creangă). Pentru alții, e armata, satisfacerea stagiului militar; ăștia sunt „băieții de la bere”. Pentru colegii mei de liceu, „vârsta eroică” este liceul, dar e adevărat că eu am avut noroc de cei mai proști colegi din lume, deci nu e de mirare că evocă înnebuniți de dor anii 1986–1989 (!). Pentru unele femei, „vârsta eroică” este nunta, pentru altele e prima sarcină; mă rog, oameni și oameni, nu stau eu acuma să le fac pomelnicul. Cu mult mai interesant este ce se întâmplă după „vârsta eroică”. Aici am un răspuns clar: se întâmplă munca. Serviciul. Jobul. Cariera. Rutina. Lehămețeala. Plictisul, pierderea sensului, ofilirea, închircirea. Totul ducând spre dezolanta așteptare a pensiei. Urmată de altă așteptare. A colivei.
Dar Nu mai e nimeni acasă spune o altă poveste. Povestea unei supraviețuitoare. Iar supraviețuitorii au ceva în comun: nu se lasă copleșiți nici de amintiri, nici de nostalgii, nici de „vârste eroice”, ci merg mai departe și se agață cu dinții de orice ocazie pe care viața le-o scoate-n cale. În fond, vocea narativă a romanului (Sabina Șerbănescu) putea alege oricând Bucureștiul care „era viață”, iar orașul i-ar fi oferit ceea ce are el de oferit: o studenție frumoasă, un job într-o corporație, o căsătorie bună, o carieră solidă, punctată de concedii în Zanzibar. Dar alegerea pe care o face Sabina este cu totul alta, iar cititorul se poate întreba, pe bună dreptate, cum m-am întrebat și eu la lectură: merită? A meritat? Japonia… e o țară dură. Lupta pe care ea a dus-o acolo a fost mult mai dură decât lupta pe care ar fi dus-o aici.
Nu închei înainte de a semnala o anume însușire a acestei scriituri: ambiguitatea. Nicăieri nu există sentințe, autoarea pare să nu judece niciodată pe nimeni, nici chiar pe sine însăși, ceea ce este foarte rar într-o literatură ca cea română (extrem de dispusă la moralizări, ca să fim cinstiți!). Dacă e să spun direct cum am simțit eu atitudinea autoarei, ar suna cam așa: „Tot ceea ce fac eu e bine, iar tot ceea ce-mi fac alții mie este de asemenea bine. Nu aveți decât să dați în mine din toate puterile, voi încasa tot, dar vă previn c-am să dau și eu în voi din toate puterile.” Am scris în altă parte că asta este o abordare neobișnuită în literatura română, specializată încă din fașă (Miorița! Țiganiada!) în tânguiri, văicăreli și milogeli.
Dar chiar și o dură ca Yamamoto n-a putut rezista ispitei. Nostalgiei. O dată, o singură dată în tot romanul, a lăsat românca din ea să-și plângă de milă. Și-a permis – doar o dată, ce-i drept e drept – să-și șoptească un „Viața e în altă parte”. Norocul ei că arta literară a salvat-o: „Bucureștiul era viață. Sabina era viață.”
