A fost cel mai de preț obiect al meu. Da, al meu, adică al meu: am pus ban pe ban ca să mi-o pot cumpăra de la librărie, că numai ieftină nu era, iar după ce-am reușit s-o iau, am ținut-o ani și ani în cutia ei originală, de carton, verde cu roșu și puțin auriu. O scoteam când și când, încercam câteva acorduri, apoi o puneam la loc. Nu voiam să învăț să cânt la ea. Ca să-nvăț să cânt, ar fi trebuit să-nvăț de la cineva, că doar nu era să mă uit la un tutorial de pe internet! Și, oricine ar fi fost cel de la care aș fi învățat, ar fi atins frumoasa mea muzicuță cu gura lui murdară, ceea ce mi se părea inacceptabil (și-acum mi se pare). Cum să las pe cine știe ce derbedeu să-și lipească râtul de muzicuța mea, deci a mea, da? Măcar că era chinezească, sau poate tocmai de-aia. Mărfurile chinezești aveau cu totul alt statut în 1983 decât au în 2023. O-ho! Dar asta-i ceva prea complicat de explicat, deci a se lua ca atare.
Nu-nu. Nimeni nu mi-a atins mie muzicuța, ni-meni! Am fost foarte fericit când soră-mea și cu mine am făcut schimb de camere, în apartamentul alor mei: ea s-a mutat în dormitorul meu, care era mai mare și ceva mai călduros, iar eu într-al ei, mai mic și mai friguros – dar dotat cu o mobilă foarte veche, un fel de mini-corp de bibliotecă ce avea în partea de jos două uși ale unui dulăpior cu raft orizontal. Da, dar aceste uși se închideau cu broască și broasca se încuia c-o cheie, ceea ce m-a făcut, preț de câteva zile, cel mai fericit băiat din lume: puteam fi sigur că de-acum muzicuța mea era la loc ferit. Când voiam s-o ating, n-aveam decât să scot cheia de la gât (mi-o atârnasem la gât c-un șiret de la un baschet vechi), să descui broasca, să bag mâna până în cotlonul secret, să dibui cutia de carton și s-o scot din dulăpior. Apoi ridicam capacul de carton al cutiei și îmi priveam muzicuța, draga mea muzicuță, dragă pentru că era a mea și numai e mea. Uneori încercam s-o apropii de buze și să scot ceva frumos din măruntaiele ei chinezești, alteori nu. Niciodată, de fapt, ceea ce ieșea din ea nu era cântec sau măcar sunet. Era doar zgomot. Sunt gata să admit! De vină, desigur, nu era ea, ci eu; dacă nu știam cum s-o fac să cânte frumos! Ar fi trebuit ca ea și cu mine să fim un singur trup și să vibrăm împreună, doar că nu era deloc așa. Numai eu vibram de dragoste pentru ea. Ea tăcea cu încăpățânare și nu-mi înapoia vreodată iubirea, pentru că nu știam cum să i-o cer. Acum bineînțeles că știu, dar e prea târziu. Comme toujours.
Să cumperi ceva de la librărie era ușor dacă aveai bani. Să cumperi ceva scump de la librărie era iarăși ușor dac-aveai bani, doar că familia mea n-avea: ai mei erau intelectuali. Iar intelectualii nu aveau dreptul să locuiască într-un apartament de bloc nou (clădit în 1975) plătind o chirie simbolică, așa cum avea dreptul clasa muncitoare. Intelectualii nu aveau decât varianta creditului, care nu era deloc ieftin: pentru apartamentul lui cu patru camere, aflat la etajul trei într-un bloc fără lift, taică-meu a plătit câte o mie de lei lunar, din 1975 până în 1988. Salariul lui era de două mii, bani în mână, așa că trăiam practic din salariul maică-mii, ceva mai mic decât al lui, dar care intra în casă nedijmuit de rata la credit. Asta a însemnat pentru mine, la nivel personal, că am învățat de mic să fac bani. Cum? Oricum (când visezi la o muzicuță chinezească, nu există scrupule). Avea o vecină de bătut niște covoare? Prezent! Zece lei covorul, îl băteam de-l zăpăceam, iar la sfârșit îl periam cu apă cu oțet, de ajunseseră vecinele să se certe pe mine, că prea eram bun la meserie. Avea un vecin o boxă plină de sticle goale, toamna, când se pregătea să meargă la țară, să aducă țuica? Prezent! Pentru 50 de lei îi goleam boxa și vindeam sticlele la colț, la prăvălia (deplin legală) a lui Nea Stere Ocnașu, unde am legat treptat cunoștință cu toți bagabonții de pe Drumul Găzarului, care acolo își făceau veacul, în curticica lui Nea Stere (unele sticle veneau murdare, așa că ei le spălau, contra unor mici bacșișuri). Avea nevoie un proprietar de Dacie de adeverință de la centrul RRR (recondiționare – refolosire – recuperare) că a predat o baterie de mașină? Prezent! Îi luam bateria din brațe, o duceam la RRR, luam pe ea 25 de lei, îi aduceam hârtia și mai primeam și de la el o bancnotă de 25 (deși unii mai calici nu-mi dădeau decât zece lei, iar alții nu-mi dădeau nimic. Pe ăștia îi țineam minte. Își cărau dup-aia singuri bateria, după ce se rugau de mine degeaba; le ziceam că nenea, nenea, io-s mic și slab, iar bateria-i grea). Cel mai bine câștigam din tăiatul de găini, că aveam monopol. Venea câte o familie de la țară, cu mașina încărcată cu roadele pământului, iar uneori se mai nimerea și câte o găină vie, cu picioarele legate (sau rupte, cum e moda la săraci). Nimeni, în toate blocurile dimprejur, nu știa sau nu voia sau nu putea să taie găini, așa că urca omul sau muierea lui până la etajul trei, ding-dong, mă scuzați, domnu’ Radu, e cumva Mihăiță pe-acasă, că uite ce mi-a pus soacră-mea în portbagaj, două găini vii, ce să fac eu acuma, că doar nu le-oi crește pe balcon pân-or muri de bătrânețe? Prezent! Veneam cu cuțitul meu, ascuțit de mâinile mele harnice, că pe cuțitele clienților nu puteam pune bază, vai de capul lor de orășeni de primă generație. Nu exista să nu câștig 25 de lei la o găină, că oamenii ar fi dat și mai mult, numai să scape de belea, dar mai mult nu voiam să iau, ca să mă cheme și altă dată, c-așa este bine în afaceri. Sigur, când era vorba de câte-o curcă, nu mai făceam nazuri, luam oricât îmi dădeau, că timpurile erau grele: curcile – și rațele – erau rare, trufanda.
Numai că, încet-încet, copilăria a năpârlit și m-am pomenit, dracu’ știe cum, adolescent. De ani de zile nu mai băgasem mâna în cotlonul secret din dulăpior, să scot muzicuța și să mă uit la ea… acum mă uitam după gagici, dar gagicile nu se uitau după mine: vânzătorul de sticle goale! Chiorâș mă priveau și ai mei, că-i făcusem de rușine cu matematica, așa că mi-au decis ei soarta. Medic veterinar. Am început meditații pe bani grei (ai lor) la splendida materie „Patologie”, unde învățam despre antrax, morva cailor, ciuma găinilor și alte lucruri la fel de pasionante pentru un șmecheraș de 17 ani din Berceni. Numai că Nea Nicu, în nesfârșita lui înțelepciune, le interzisese absolvenților de liceu să dea examen la facultatea de medicină veterinară dacă nu erau absolvenți de liceu agricol. Iar eu, evident, nu eram. Așa că bunul meu tată a rezolvat problema: în cele mai fierbinți vacanțe de vară din viața unui tânăr, adică cea dintre 17 și 18 ani, plus cea dintre 18 și 19 ani, am lucrat la o fermă de lângă București. Colegii mei au mers atunci în gașcă la mare și la munte și la concerte și la mânăstirile din Moldova (era deja un curent foarte puternic), în timp ce eu eram mamoș la vacile fermei, ca să obțin prețioasa adeverință de „practică în producție” care să-mi permită să mă înscriu la examenul de la Veterinară. L-am obținut. Eram un om făcut. Am plecat la munte.
Mai exact, am cerut concediu de la șeful fermei, unul Nea Sandu Nebunu. Omul mi-a zis clar că n-am dreptul la niciun fel de concediu, așa că m-am înfățișat din nou la el în birou, când era singur, cu două sticle de whisky Johnny Walker, cumpărate de pe Covaci, de la oamenii cei pricepuți. Nea Sandu mi-a zis că nu-mi dă concediu, dar îmi dă zece zile de la el, ca să nu zic că-i om rău: „Da’ un’ te duci?” „Pe munte, c-o gașcă din Ploiești, băieți și fete.” „Bine, bă. Du-te. Da’ să fuți și tu ceva frumos! Fată, dacă se poate. Să nu-mi vii înapoi bulangiu d-ăla!” „Săru-mâna, Nea Sandule.” „Ai plecat?” Spre Lacul Vulturilor din Munții Siriului. Da, am plecat cât am putut de repede. Bani aveam. Oamenii de la fermă – era un IAS, Întreprindere Agricolă de Stat – mă ciubucciseră pentru fiecare vițeluș pe care îl trăsesem afară din mama-vacă, pentru că ei înșiși, în timpul ăsta, erau beți. Din fermă se fura atât de bine, lin și fără pericol, încât acolo nu mai muncea nimeni realmente, în afară de mine și de câteva femei tăcute, abstinente („pocăitele”).
Ramona venise cu iubitul ei, Cristina venise cu-al ei, iar prietena lor Cătălina ar fi trebuit să vină pentru a fi „cuplată” cu mine. Numai că n-a venit. Am cunoscut-o mai târziu, era genul sfioasă și degrab’ răzgânditoare, așa că acolo, la Lacul Vulturilor, n-am pierdut de fapt nimic. În afară de muzicuță. O adusesem special ca s-o încânt pe bruna Cătălina cu ghiersul ei chinezesco-bercenez, dar n-a fost cazul câtuși de puțin, Cătălina nefiind de față. Cu toate astea, încă din prima seară, eu mi-am pierdut muzicuța. Mi-a fost imposibil să înțeleg cum anume: știam exact locul din rucsac în care o pusesem când mi-am făcut bagajul, nu putea să fi căzut de acolo, cine știe cum, cât fusesem pe traseu până la lac. Imposibil sau nu, dar iată că muzicuța mea nu mai era. Să plâng? N-am plâns, că eram în fața fetelor. Dar nici că mi-a priit ceva din expediția aceea, prima expediție pe munte în care mergeam ca adult, nu dus de alții, cum făcusem toată copilăria. Era vara lui ’89. Ar fi trebuit să fie O Vară de Neuitat, dar n-a fost. Sau tocmai c-a fost, și iată de ce.
În ultima zi de la lac, în timp ce tuscinci ne strângeam bagajele și ne pregăteam de traseul de întoarcere, Ramona vine la mine și-mi întinde muzicuța: „Eu ți-am ascuns-o, idiotule. Ca să nu mă fuți la cap cu cântările tale și să-mi strici excursia. Vă știu eu p-ăștia, fir-ați ai dracului!” Abia atunci mi-au dat lacrimile. Nici măcar un sunet nu produsesem din muzicuță, mai mult, n-o scosesem nici măcar din cutie, ci doar o pomenisem în timp ce pălăvrăgeam pe traseul spre lac. Da, menționasem și unde anume o pusesem (bine!) în rucsac. Iar Ramona, odată ajunși în căbănuță, prinsese un moment de neatenție și mi-o furase, cu gândul că gestul ei nu era decât o farsă. Dar pentru mine n-a fost o farsă. Nici acum nu e.
Am spus că Ramona era o tânără femeie extrem de frumoasă? N-am spus. Bine, și acum e la fel de frumoasă, cu doar 34 de ani mai pârguită – dar ce înseamnă 34 de ani pentru o femeie frumoasă? O femeie frumoasă consideră că-și poate permite orice. Și chiar își permite. Fură muzicuța unui om care nu-i făcuse nimic și pe urmă i-o dă înapoi, împreună cu fabuloasa explicație de mai sus, a cărei neobișnuită răutate se păstrează intactă, în pofida trecerii timpului. Da. Frumoasele își permit orice. Pentru ele nu există limite. Limitele sunt pentru băieți și pentru urâte.
Zice-se că timpul le vindecă pe toate. Nu-i adevărat. Pe Ramona n-am putut-o ierta. Mi-e vecină aici, în Belgia, fetițele noastre s-ar putea juca împreună, că au aceeași vârstă. Dar eu nu vreau. Ea mi-a furat atunci muzicuța, iar acum e prea târziu.
