Un ceardaș al cuvintelor

László Krasznahorkai este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori contemporani ai Ungariei, nominalizat în ultimii ani la Premiul Nobel pentru literatură, câștigător al multor premii naționale și internaționale, cărțile lui fiind traduse și în limba română (Satantango, Melancolia rezistenţei, Război și război).

O percepție cinematografică

Citind cartea lui László Krasznahorkai, mi-am imaginat un cameraman abil care filmează pe ascuns, intuind până și gândurile celor puși sub lupa aparatului, tot ce se întâmplă în studioul unei televiziuni sărace, în pragul falimentului, cu angajați slabi, proști, care pregătesc venirea unui salvator (Baronul), un bărbat influent, nobil, bogat și celebru. În afară de o femeie – iubirea din tinerețe a bărbatului – nimeni nu l-a văzut vreodată pe Baron.

Mulțimea din studio se agită încercând să organizeze cât mai fastuos momentul, plănuind să îl cucerească și să îl convingă să salveze televiziunea. Oamenii însă își dau în petec, lăsând la vedere tot ce este mai rău: prostie, impostură, slugărnicie, indolență, ipocrizie, lene, ba chiar și hoție. Printre ei se află și Profesorul, un personaj absorbit de propriile probleme existențiale, un pseudo-erudit (prezentat ironic de autor ca savant de renume mondial pe tema „mușchiului de copac”) căruia nu-i pasă de problemele televiziunii și nici de invitatul mult-așteptat. De altfel, el va părăsi studioul pentru a-și rezolva dilemele.

Și, în sfârșit, după multă așteptare și pregătire – peste 100 de pagini – apare și invitatul. Stupoare! Nu dă semne că înțelege eforturile celor din studio, e apatic, nu îl interesează nimic, nu înțelege ce vor de la el și, ciudat, nu o recunoaște pe Marika – femeia care-l cunoscuse în adolescență. Trăiește într-o lume în care Marika a rămas de 17 ani. Cât despre bani, nu doar că nu le înțelege cerințele, nici nu îi are. Baronul stă foarte puțin în studio, e total dezorientat de atenția celor din jur – vorbește puțin și încâlcit, gândește mult și dezlânat – iar singura lui dorință este să scape de interferențe, să fugă, să dispară. Datorită acestui dezinteres, cei din studio uită să fie cu ochii doar pe el. Vorbesc și de micile lor probleme, bârfesc pe la colțuri, țes alte povești.

Vacarmul obosește. Îl urmărești sperând că vorbăria este despre protagoniști (Profesorul și Baronul), dar cei doi se disipează în zgomot, apar rar în tărăboiul născut de vocile celorlalți, sunt minimalizați. 

Apoi îți dai seama că în cadru nu este vorba despre Profesor sau Baron, nu a fost niciodată vorba despre ei. Începi să devii interesat de freamătul mulțimii, de vocile stridente, de monologurile lungi, de vorbăria fără sens. Te mai întrebi din când în când unde este Profesorul sau de ce auzi atât de rar câte ceva despre ce face Baronul, dar o faci cu ochii și urechile țintă la freamătul mulțimii.

La scurt timp după apariție, invitatul dispare. Cei din studio rămân să discute, să foarfece de ce a apărut, de ce a murit, să dea vina unii pe alții pentru proasta organizare, să se contrazică, să declare că nici n-a fost cine știe ce fast, să nu mai recunoască nimic din ce făcuseră, să se dezică de lingușeli și de întreg planul pe care îl puseseră la cale. Despre toate astea afli în alte peste 100 de pagini. Dacă nu ar veni Apocalipsa, vocile mulțimii ar continua la infinit. Singurii care par să se salveze sunt cei doi: Profesorul – prin evadare și Baronul – prin moarte. Poate și Marika. După succesul pe care l-a avut cartea, s-a salvat și cameramanul.

Subiectul din spatele subiectului

Dincolo de imaginile cinematografice pe care mi le-a trezit cartea, scriitorul maghiar înfăptuiește o frescă socială contemporană. Nu una obișnuită ci una satirică, în cheie post-modernistă. Scrie ironic, vădind de cele mai multe ori un haz trist și chiar umor negru.

Într-o lume din ce în ce mai debusolată, care nu-și află rostul, în care mulți nu mai vor „să facă”, „să rezolve” sau „să devină”, ci așteaptă să facă alții; într-o lume degradată moral, intelectual, aflată pe marginea prăpastiei din propria ei vină, într-o lume ipocrită, incapabilă să lupte, să caute soluții, pare firească dorința mulțimii de a fi salvată de apariția unui Mesia.

Titlul cărții este un clinci și un pretext. Desfășurarea nu este defel o simplă poveste despre baronul care se întoarce în orașul natal după 50 de ani de absență și nici despre micul puseu nostalgic-amoros – intenția de a o recuceri pe Marika. Întoarcerea baronului, dragostea lui pentru acea Marika de la 17 ani și moartea lui, precum și evadarea din societate a Profesorului, sunt doar pretexte pentru ca autorul să dezvolte toată această hărmălaie socială.        

Autorul îngroașă atât de mult unele scene, coborându-le în ridicol – de pildă, concursurile pregătite în cinstea Baronului sau lălăiala „Don’t cry for me Argentina” fiindcă de acolo venea presupusul binefăcător al comunității –, tocmai pentru ca cititorul să realizeze că mulțimea are un apetit nestăpânit pentru derizoriu și că acționează ca un mecanism dereglat, la nivelul celui mai prost membru al ei.

Universalitatea subiectului

Cu toate că acțiunea este amplasată în Ungaria, paranoia unei mulțimi amorfe, cuprinsă de credința fanatică că apariția unui Mesia o va salva dintr-o existență fără sens, din sărăcie, poate fi plasată oriunde în lume. Chiar în orice timp. În particular, aici, este vorba despre o localitate din apropierea graniței cu România și totul se petrece aproape de zilele noastre.

Subiectul se învârte extrem de lent în jurul Profesorului și al Baronului (cei doi nu se vor întâlni), însă nu ei sunt principalele personaje. Ei sunt doar revelatori ai radiografiei societății, foițele de turnesol care dau claritate și culoare mulțimii cenușii.

Mulțimea este personajul principal al cărții, societatea, lumea formată din oameni cu toate tarele lor. E ca și cum, ascultând o orchestră, te-ai lăsa atras de zgomotul de fond produs de o mulțime care nu ascultă și nu privește la ce se petrece pe scenă, dar indivizii care alcătuiesc mulțimea comentează de parcă ar fi experți, vorbesc unii peste alții, par că știu totul deși nu știu nimic, folosesc cuvinte pompoase, se lingușesc pe lângă scenă în speranța că vor fi remarcați. Muzica nu se mai aude în larma haotică iar actul artistic își pierde relevanța.

Finalul adevăratului subiect al cărții, ce se întrezărește greu printre pretexte și vacarmul mulțimii, nu poate fi decât apocaliptic.

Stilul

Felul în care își scrie cărțile scriitorul maghiar este destul de dificil pentru receptor. Nu este o inovație, pe aceeași cale au mers și Thomas Mann, William Faulkner, James Joyce sau Jon Fosse. Dar romanele lui au o specificitate legată de contextul est-european și de trăirile unei lumi aflată fie în totalitarism, fie post-revoluție, în urma prăbușirii regimurilor totalitare.

Universul lui Krasznahorkai este întrețesut de multiple voci și idei, care creează un labirint. Frazele extrem de lungi, despărțite de punct doar când apare un alt personaj care spune ceva fără legătură cu subiectul de dinainte, folosirea afirmației urmată de negație, de negarea negației și apoi repetarea procedeului, lipsa dialogului, monologurile lungi, pun cititorul în dificultate. O dificultate despre care cred că este voită, ba chiar atent studiată.

De ce spun asta? Fiindcă, după ce descoperi adevăratul subiect, îți dai seama că un stil simplu, clar și clasic, nu ar fi dat putere haosului dezlânat din vocile unei mulțimi care își umple existența cu nimicuri, mici mizerii și probleme fără importanță, care nu știe nimic dar își dă cu părerea despre tot, care adoră falsul, senzaționalul, care e în stare să se prosterneze în fața oricărui potențial salvator. Autorul maghiar redă haosul din realitate prin haosul gândirii, al conversațiilor și monologurilor care par să nu se mai termine.

Adversar al propozițiilor scurte, Krasznahorkai declara la Timișoara, într-un interviu, că „propozițiile scurte sunt cele care reprezintă artificialitatea și convenția, oamenii nu gândesc în propoziții scurte”. Totuși, uneori mi s-a părut forțată această vorbărie. Romanul lui este o frescă a societății și, din această perspectivă, mi-aș fi dorit să existe și personaje care nu folosesc atât de multe cuvinte pentru că, în lumea reală, există și oameni care nu gândesc într-o avalanșă de cuvinte sau, chiar dacă gândesc astfel, se exprimă scurt, folosind puține cuvinte (ne place sau  nu, artificialul și convenționalul există).

Interesul autorului pentru intrigă și personaje

Nu cred că am mai întâlnit vreun scriitor care să folosească atât de multe personaje și să nu uite pe drum vreunul. Asupra unora revine după zeci de pagini. Felul în care a planificat subiectul și personajele, întorcându-se la ele, dezvoltându-le și închizându-le pe toate, a fost unul dintre motivele pentru care l-am admirat.

Un al doilea motiv este introducerea elementului de fantastic. Există două momente inexplicabile în carte. Este vorba despre același fenomen, care apare în momente diferite: totul încremenește pentru câteva minute, oamenii nu înțeleg ce se întâmplă dar își vor duce aminte că a fost „ceva”, fumul țigării rămâne static în aer, prin localitate trece un șir de mașini care „sunt dar nu sunt” iar împreună cu ele se observă și o prezență ciudată, prevestitoare de rău. Scenele sunt justificate de apariția și dispariția Baronului – acel Mesia care, în mințile sărace ale participanților la bâlci, nu poate fi însoțit decât de supranatural.

Ar putea să surprindă lipsa unor pasaje de gândire filosofică, regăsite din plin în alte cărți ale autorului maghiar. Profesorul mai meditează, dar când și când, Baronul molfăie și el câteva întrebări despre existență, însă ambii o fac vag, fără forța și adâncimea din celelalte cărți. Mie mi s-a părut normal să nu existe filosofie și gândire de calitate la Profesor și Baron. În fond, o mulțime decrepită, cu un intelect de primată, nu se poate prosterna în fața unui adevărat om de știință sau al unui un gânditor redutabil, fiindcă nu i-ar înțelege.

Concluzii

Dificil de asimilat actualul corifeu al prozei maghiare. După ce azvârli cartea de câteva ori, te sperii că, renunțând, te vei transforma într-o voce din mulțimea descrisă de el. O reiei, o arunci iar. Se citește greu, recunosc. Dar, dacă ai răbdare, vei descoperi că te afli în fața unei parabole a societății contemporane, o comedie umană mereu actuală, o satiră neagră a lumii care îmbină grotescul cu absurdul, o lume marcată de un tragism născut și întreținut de prostia omenească, de această inapetență de a ne apleca asupra cunoașterii celor din jur și a propriei noastre existențe. Un tragism care se hrănește și din această speranță că doar un Mesia ne va salva.

Am asemănat romanul lui Krasznahorkai cu ceardașul (csárdás, în limba maghiară)pentru că, în acest dans tradițional unguresc, bărbații improvizează mult și individual, pentru ca, mai apoi, să danseze în perechi cu femeile, să se ademenească prin dans unii cu alții.

Am un singur sfat pentru potențialii cititori ai autorului maghiar: înarmați-vă cu răbdare!