1. Cum s-a conturat ideea volumului Dă diriga de băut?
Sunt la bere cu Florin Iaru, da? Și zice Florin: „Mihăiță, tată, fă-ți și tu o școală d-asta de scriitori, cum își fac toți! Ce? Dacă pot alții, poți și tu!”. Îl ascult și-mi fac (când nu-l ascult eu pe Florin?!). Doar că m-am izbit de-o chestie, ca musca de geam: oamenii au zis că pe Iaru îl califică volumele de proză scurtă publicate, dar pe mine ce mă califică? Am încercat să explic, să mă explic, adică, dar n-a mers; degeaba am vorbit despre romane, despre articole – nimic! Cum predă Buzea proză scurtă fără să fi publicat proză scurtă? Impostură! Așa c-am simțit presiune. Nici măcar nu era incorect ce spunea lumea; eram dator să vin cu dovezi. Am pus osul la muncă, am scris cum m-am priceput, m-am dus cu manuscrisul pe la vechii mei editori, am luat câte-un picior în fund și mi-a prins bine. Mi-am dat seama de niște chestii, m-am dus la Cosmin Perța, deși știam ce se spune despre el (că punctează cu ambele brațe) și-am primit o șansă. Acum, să vedem… piața decide. Cititorii!
2. Cum a decurs scrierea lui?
Citesc și eu ce-au scris alții la întrebarea asta standard. Mi se pare că unii colegi scriitori s-au luat prea în serios… că și-au exagerat importanța. Că aia, că aialantă, că nu știu ce! Să scrii un volum de proză scurtă e aceeași Mărie cu altă pălărie, din punctul meu de vedere. Adică e ca și cum ai scrie un roman, doar că nu-l scrii: ai o idee-forță, din care unui om harnic i-ar ieși un roman; o lași proză scurtă și-n jurul ei aduni alte texte, cu și fără legătură, cum își decorează gaița cuibul cu fel și fel de nimicuri lucitoare. Treaba că și eu, la rândul meu, am recenzat volumele de proză scurtă ale altora, și-am dat cu ele de asfalt ca pensionarul cu sacoșa de ouă; acum mor de frica a ceea ce vor scrie fostele mele victime. Unii dintre cei recenzați mi-am devenit, în timp, prieteni; dar cei mai mulți, nu, ca să mă exprim politicos.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul Dă diriga de băut?
Păi așa cum l-au citit Alina Voinea, Sabina Yamamoto și George C. Dumitru, oamenii care au avut bunătatea să-mi scrie câte ceva pe coperta patru: fără milă, dar cu onestitate. Vocile din carte – nu toate, dar cele mai multe – sunt monstruoase, iar cititorul s-ar putea trezi pus într-o situație ingrată: să-i placă stilul în care e scrisă povestea, dar să deteste povestea în sine! Sunt conștient de risc, mi l-am asumat, de acum înainte mingea nu mai e la mine, eu am făcut tot ce-a depins de mine. Iar în ceea ce mă privește, personal, vreau ca această carte să mă disculpe definitiv de suspiciunea c-aș fi securist. Și că d-aia boieresc la Bruxelles fără să mă duc la job, așa cum zic unii („Securistule, căpușo, sugi din sudoarea poporului!”). În carte am scris clar: nu sunt securist, sunt doar nepotul unui fost general DIE și protejatul unui actual general SIE, atât. Ce să faci, n-ai ce să faci.
