Editura Nemira

După durere

Svetlana Cârstean, Sînt alta, Editura Nemira, 2020

În topul vânzărilor cărților de poezie al lunii ianuarie, întocmit de librăriile Cărturești și publicat în nr.1/2021 al Revistei Familia, volumul Sînt alta al Svetlanei Cârstean s-a clasat pe primul loc. Lucrul e cu atât mai surprinzător (și îmbucurător, se înțelege) cu cât poezia autoarei nu are nimic în comun cu versificările infantile ale unui Iv cel Naiv ori cu kitschul pompos marca Marius Tucă, doi dintre autorii care au avut un relativ solid succes de public (nu și de critică). De altfel, Svetlana Cârstean a figurat și într-un top al meu, neoficial, acum 6 ani, când am hotărât că Gravitație (ed. Trei, 2015) merită titlul de cea mai bună carte de versuri a anului respectiv. Fluența, sugestia imponderabilității & o anumită eleganță a traumei m-au făcut să cred că mă aflam în fața unei adevărate desfășurări de forță lirică.

Lucrurile stau aproximativ la fel și cu acest Sînt alta, o carte care decupează suferința și o așază, de data asta, într-un decor foarte concret al realităților sociale & politice. Mai mult decât în precedentele volume ale autoarei se simte aici intenția de a pune semnul egalității între subiectivitatea afectivă a poetului și drama socială din care se desprinde aceasta. Singurătatea nu mai e privită ca un dar, ci ca o rupere brutală & dureroasă. Solidaritatea, fie și maladivă, e preferabilă oricând tăcerii; dependența e semn de adaptare: „nu sunt pregătită să mă despart de nimeni/ am o noțiune inflexibilă despre apropiere/ corpul meu stă înclinat în direcția din care vii tu” (p. 11). Încăpățânarea cu care autoarea își caută rostul ia uneori forma disponibilității de a-și sacrifica bruma de confort domestic; imaginile care sugerează splendoarea maternității completează această idee a dorinței de a stabili conexiuni puternice (chiar și cu un alterego): „prin toată casa asta goală caut/ o fată/ și nici măcar nu e o diferență prea mare/ față de visul în care alăptam o fetiță/ și-o strîngeam la piept/ înfășurată-ntr-un șal roz/ ca și cum mi-ar fi fost foarte necunoscută/ ca și cum mila s-ar fi revărsat din mine odată cu laptele” (p. 15).

Autoarea pare plasată într-un proces în primul rând de autoconvingere, în urma căruia identitatea să fie transfigurată complet și redată, cu un suflu nou, lumii.

Nu e întâmplător ales titlul acestui volum. Autoarea pare plasată într-un proces în primul rând de autoconvingere, în urma căruia identitatea să fie transfigurată complet și redată, cu un suflu nou, lumii. Lucrurile se schimbă, așa cum se schimbă și sentimentele, așa cum o fac și senzațiile care însoțesc o amintire ori felul în care ne raportăm la vechile noastre obsesii. Și primul pas e dinamitarea clișeelor care au stat la baza greșitei percepții despre solitudine: „această gîndire romantică te va ruina mai departe/ această idealizare a sinelui singuratic abandonat în fața ușii/ de la intrare/ nu va-nceta să te ruineze/ spui tu/ privind peste gard acolo unde ai fost odată acasă” (p. 19). Tonul cvasi-didactic e și el prezent în mici fulgurații cu rol de „axiomă”: „să te sperie orice contact rupt/ orice conexiune întreruptă/ nu e semn de maturitate” (p. 21).

Cu toate eforturile de a stabili o congruență (necesară pentru supraviețuire) între „mine” și „restul lumii”, există momente în care luciditatea te obligă să recunoști falimentul minor al acestei splendide minciuni care e iluzia de a aparține în totalitate prezentului & realului. Singurele proprietăți importante sunt acelea pe care le poți exersa în aceeași singurătate pe care credeai că, pe drumul cunoașterii și al devenirii, ai abandonat-o ca pe o piele de șarpe: „la sfîrșitul zilei/ nebunia e singurul bun pe care îl ai/ singura ta proprietate pe care nu ți-o poate lua nimeni/ o piatră colțuroasă cu care spargi toate geamurile/ de-o parte și de alta a drumului/ în timp ce te îndrepți spre casă” (p. 31). Întotdeauna vor rămâne reziduuri care se încăpățânează să-ți însoțească existența, indiferent de evoluția ta, cel în mintea căruia ele și-au găsit adăpost. Numai că, de data aceasta, ele pot deveni doar un murmur liniștitor, fără tumultul de odinioară. Suntem obișnuiți cu durerea, pe care o cultivăm acum aproape canonic, dintr-o dorință ascunsă de a păstra intactă o anume tradiție sentimentală. Chiar diminuată, ea nu pierde nimic din prezență: „În familia asta avem obiceiul să plîngem./ Din lipsa oricărui ritual, din cauza dezordinii/ Plînsul fără justificare ritualică/ Un bocet neîntrerupt/ O flacără a durerii pe care trebuie să o ținem aprinsă/ Întruna/ Și ne e frică dacă se stinge/ Cineva trebuie atunci repede să-nceapă să plîngă/ Ca durerea să nu dispară din casele din oasele noastre” (p.63).

Onestitatea confesivă din Sînt alta merge până la asumarea unui egoism paradoxal, în virtutea căruia importantă nu e doar fericirea, ci mai ales monotonia ei, omogenitatea ei, pe care autoarea le descrie într-o ramă de un surprinzător realism magic.

Onestitatea confesivă din Sînt alta merge până la asumarea unui egoism paradoxal, în virtutea căruia importantă nu e doar fericirea, ci mai ales monotonia ei, omogenitatea ei, pe care autoarea le descrie într-o ramă de un surprinzător realism magic: „în fiecare zi las apa să curgă nu mă gîndesc la binele pămîntului/ dar nici la al meu/ numai la nevoia de a se auzi în lumea asta ape care curg/ numai la nevoia de a auzi zilnic ceva care nu se sfîrșește/ în fiecare zi creez iluzia abundenței/ las apa să curgă/ până cînd mierle zglobii încep să ciripească/ pe marginea chiuvetei” (p. 89). Ideea de continuitate a beției existențiale, de miracol al infinitului e surprinsă cu mirarea cu care poți descoperi că nici moartea, ca punctus terminus, nu poate învinge memoria. Autoarea constată, cu o detașare îndărătul căreia se ghicește speranța, că uitarea nu e întotdeauna apanajul extincției fizice: „am văzut morți care ne-au supraviețuit nouă celor vii/ atît de glorios/ și natural/ triumful lor/ ne-a convins/ că moartea nu-i cea mai bună soluție pentru uitare” (p. 93).

Pe de altă parte, o asemenea deschidere către mărturia intimă & netrucată nu putea scăpa de anumite locuri comune, mici truisme care dau un farmec frivol construcției volumului, altfel foarte bine închegat. Autoarea frizează uneori patetismul, însă o face cu convingerea că sinceritatea e întotdeauna salvatoare și că ea cântărește mai greu decât cosmetizarea ipocrită ori decât vanitatea de a fi mereu în răspăr. Ai uneori senzația că autoarea ți se confesează în jurul unei căni cu ceai fierbinte, într-o dimineață rece din care niciunul nu vreți să vă exilați: „toți acei ani în care nu credeai că/dacă te tai curge sînge și te doare/ toți acei ani în care atît de tînără/ era carnea ta și corpul tău atît de sănătos/ încît nici n-aveai habar că exiști/ cei mai buni ani din orice viață posibilă” (p. 98).

Cu o coerență discursivă remarcabilă, cu un extraordinar apetit autodemascator, Svetlana Cârstean scrie aici o strălucitoare poezie a posttraumei. Lectorul nu are altă variantă decât să asiste fascinat la acest spectacol al devoalării secretelor, mai ales pentru că autoarea însăși i s-a strecurat în minte, de unde îl ghidează & convinge că e parte a unui întreg care-l depășește și-l cuprinde în același timp: „sînt efectul tău/ al gîndului tău/ al unuia dintre gîndurile tale/ ascunse/ al tuturor gîndurilor tale din această clipă// în care citești” (p. 39).

Iată cum iubitorii de poezie care au călcat pragul librăriilor Cărturești în ianuarie nu s-au înșelat deloc.

Un debut fresh

Maria Orban, Oameni mari, Editura Nemira, București, 2020

Oameni mari (Nemira, 2020) e un debut care se remarcă, de la bun început, prin stil: alertă, cu o economie de mijloace și destul de precisă, chiar și dincolo de frecventele momente introspective ale personajului principal, scriitura Mariei Orban curge fără pretenții prea înalte sau fandoseli ostentative.

E, în toată odiseea asta a divorțului pe care Rucsandra, naratoarea romanului, o profesoară de 36 de ani din Brașov, o reconstituie în cele 24 de ore ce preced semnarea actului de divorț, o anume preocupare pentru detaliul esențial, care o ține la adăpost pe autoare de „păcate” stilistice prea mari. Altfel, nu cu totul nejustificate pentru un debut. Oameni mari e, deci, în primul rând, un text hotărât anticalofil, animat mai degrabă de „tranșarea” situațiilor care au dus la divorțul Rucsandrei de soțul ei, Seba. Rapide, observațiile care explică toată premisa romanului se succed fără revelații prea adânci, deși personajul are câteva episoade foarte bune de sondare interioară, fără să alunece în reverii melancolizate: „Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. La mine totul se consumă încet, parcă în reluare. Între gesturi și emoțiile sau gândurile pe care le-au provocat există o distanță suficient de mare, încât să se ducă dracului orice urmă de spontaneitate. Calmul meu nu este calm, liniștea mea nu este o liniște, sub aparențele astea există o viermuială de gânduri, presupuneri, temeri, i-am explicat lui Seba de la bun început și el a zis că tocmai asta îi place și mai mult. Tac mai mereu, dar e o tăcere care mă sufocă.” Inserțiile de genul ăsta sunt subordonate cel mai frecvent, însă, recuperării cu o acuitate antrenată a unor bucăți de viață care justifică mai mult sau mai puțin poziția prezentă a personajului principal: relația disfuncțională din trecut cu tatăl (mort în prezent), cumva mereu absent din viața ei, incapabil, oricum, să îi ofere confortul emoțional de care are nevoie, aceea guvernată de instinctele de control ale mamei, mereu activate, chiar și la vârstă adultă, scene din trecutul conjugal, ori cele ale altor relații amoroase etc. Meritul prozatoarei în astfel de situații nu e de a lucra cu mecanisme textuale sofisticate, ci mai degrabă capacitatea ei de a puncta breșe semnificative din biografia Rucsandrei care clarifică povestea.

Naturalețea scriiturii e, poate, avantajul cel mai mare pe care și-l poate exploata acest debut, capacitatea lui de a vorbi în cuvinte simple, pe înțelesul tuturor, despre lucruri altfel cunoscute, care fac parte din „recuzita” de angoase a adulților.

Chiar și în lipsa unor adâncimi de percepție, Mariei Orban îi ies, așa cum ziceam, câteva episoade de miniaturism intim care dau relief textului. Ele sunt contrabalansate de dialogurile romanului, bine construite și fără înflorituri inutile, care dau senzația de autenticitate într-un mod în care cititorul poate empatiza cu toată „drama” naratoarei (între ghilimele tocmai pentru că în ciuda unei povești cu potențial deprimant, justificat de motivul central al divorțului, Maria Orban își redirecționează romanul înspre o altă zonă). De fapt, naturalețea scriiturii e, poate, avantajul cel mai mare pe care și-l poate exploata acest debut, capacitatea lui de a vorbi în cuvinte simple, pe înțelesul tuturor, despre lucruri altfel cunoscute, care fac parte din „recuzita” de angoase a adulților: „Mă plimb cu pași mari prin cancelaria goală, mai e până la pauză, nu e nimeni aici, îmi vine să sun pe cineva, dar nu îmi trece prin cap nicio persoană potrivită pentru ceea ce am de vorbit. Și, de fapt, despre ce să mai vorbesc acum? Despre cum am avut eu de când mă știu ideea asta naivă că o iubire durează toată viața? Despre cum am crezut eu mereu că odată ce am ales un om și el m-a ales pe mine, rămânem împreună până la sfârșit, indiferent ce s-ar întâmpla? Despre cum am ajuns la 36 de ani să mă plimb hăbăucă printr-o cancelarie goală, întrebându-mă cum dracu’ funcționează legăturile dintre oameni, ce fire invizibile apar și dispar, ce e acolo și eu nu văd, nu înțeleg, de-am rămas acum singură și bezmetică.” Prizând, deci, firescul ca pe o politică narativă de prim rang, Oameni mari e un roman fără mize prea ambițioase, dare care funcționează foarte bine în parametrii „normali” pe care și-l propune (sau nu). Cu atât mai mult cu cât Rucsandra e un personaj construit și printr-o anume abilitate a dozării elementului ironic, care amplifică, astfel, cota de empatie pe care o generează textul. Predispoziția pentru persiflare și autoironie se vede cel mai bine în felul în care autoarea își regizează situațiile în care își amplasează personajul principal, mai ales cele de la școală, care surprind excelent ce înseamnă psihologia liceanului contemporan, pe de o parte, văzută, apoi, în paralel cu aceea tragicomică, tratată în cheie aproape caricaturală, a profesorului de liceu de azi.

Oameni mari e un roman care nu face abstracție, de aceea, de o anumită doză de umor, cel mai adesea involuntar – deși i s-a reproșat că ar fi tocmai unul lipsit de o astfel de componentă. În același timp, e și un roman al fulgurațiilor interioare ale personajului principal, prin puseele lui de sinceritate (Rucsandra e, oricum, singurul rotunjit până la capăt, celelalte funcționează mai mult din prisma perspectivei ei, sunt doar mecanisme de activare ale resorturilor naratoarei). Din acest punct de vedere, debutul Mariei Orban se citește ca o radiografie a crizei middle age cu toate dramele de adulting la purtător, dar care se consumă aproape cu seninătate, în orice caz, fără excese de gravitate. Interesul ăsta pentru detensionarea unui context care altfel poate susține din plin un proces narativ încărcat al romanului mi se pare că e cea mai reușită convenție a lui. Autoarea știe cum să își construiască textul în așa fel încât să reflecte amploarea golului psihologic în care se vede prins personajul ei principal tocmai prin emisia relaxată a discursului. Iarăși, o face și printr-o capacitate a îmbinării amănuntelor care dau carnație textului, și care, adunate, fac portretul unei generații: una care a crescut cu Beverly Hills la televizor (s-au semnalat deja inconsistențele matematice ce decurg de aici în alte părți, nu le reiau aici, o redactare mai atentă a textului le-ar fi eliminat), care ascultă muzică cool („Tom York”, la fel), își consumă vacanțele în Vamă (neo Vama, aceea a anilor 2000), care încă se resimte de pe urma primei tinereți în România postceaușistă, a tranziției, una, oricum, văzută cu toate anxietățile la purtător și în încercările ei de calibrare ca răspuns la schimbare (aici s-ar încadra faza „Horia” a Rucsandrei). Glisările astea între detalii de context dau o identitate destul de reperabilă romanului, nu știu dacă într-atât încât să devină „un (posibil) refren al generației 30+”, cum anunță coperta cu emfază, dar suficient cât să așeze debutul Mariei Orban în galeria textelor contemporane care vorbesc sincer și asumat despre ce poate să însemne să fii azi un adult în prag de 40.

Un debut proaspăt – e, cred, cuvântul ce descrie cel mai nimerit psihologia acestui roman –, neașteptat de firesc, pe cât de simplu scris e.