Oameni mari (Nemira, 2020) e un debut care se remarcă, de la bun început, prin stil: alertă, cu o economie de mijloace și destul de precisă, chiar și dincolo de frecventele momente introspective ale personajului principal, scriitura Mariei Orban curge fără pretenții prea înalte sau fandoseli ostentative.
E, în toată odiseea asta a divorțului pe care Rucsandra, naratoarea romanului, o profesoară de 36 de ani din Brașov, o reconstituie în cele 24 de ore ce preced semnarea actului de divorț, o anume preocupare pentru detaliul esențial, care o ține la adăpost pe autoare de „păcate” stilistice prea mari. Altfel, nu cu totul nejustificate pentru un debut. Oameni mari e, deci, în primul rând, un text hotărât anticalofil, animat mai degrabă de „tranșarea” situațiilor care au dus la divorțul Rucsandrei de soțul ei, Seba. Rapide, observațiile care explică toată premisa romanului se succed fără revelații prea adânci, deși personajul are câteva episoade foarte bune de sondare interioară, fără să alunece în reverii melancolizate: „Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. La mine totul se consumă încet, parcă în reluare. Între gesturi și emoțiile sau gândurile pe care le-au provocat există o distanță suficient de mare, încât să se ducă dracului orice urmă de spontaneitate. Calmul meu nu este calm, liniștea mea nu este o liniște, sub aparențele astea există o viermuială de gânduri, presupuneri, temeri, i-am explicat lui Seba de la bun început și el a zis că tocmai asta îi place și mai mult. Tac mai mereu, dar e o tăcere care mă sufocă.” Inserțiile de genul ăsta sunt subordonate cel mai frecvent, însă, recuperării cu o acuitate antrenată a unor bucăți de viață care justifică mai mult sau mai puțin poziția prezentă a personajului principal: relația disfuncțională din trecut cu tatăl (mort în prezent), cumva mereu absent din viața ei, incapabil, oricum, să îi ofere confortul emoțional de care are nevoie, aceea guvernată de instinctele de control ale mamei, mereu activate, chiar și la vârstă adultă, scene din trecutul conjugal, ori cele ale altor relații amoroase etc. Meritul prozatoarei în astfel de situații nu e de a lucra cu mecanisme textuale sofisticate, ci mai degrabă capacitatea ei de a puncta breșe semnificative din biografia Rucsandrei care clarifică povestea.
Naturalețea scriiturii e, poate, avantajul cel mai mare pe care și-l poate exploata acest debut, capacitatea lui de a vorbi în cuvinte simple, pe înțelesul tuturor, despre lucruri altfel cunoscute, care fac parte din „recuzita” de angoase a adulților.
Chiar și în lipsa unor adâncimi de percepție, Mariei Orban îi ies, așa cum ziceam, câteva episoade de miniaturism intim care dau relief textului. Ele sunt contrabalansate de dialogurile romanului, bine construite și fără înflorituri inutile, care dau senzația de autenticitate într-un mod în care cititorul poate empatiza cu toată „drama” naratoarei (între ghilimele tocmai pentru că în ciuda unei povești cu potențial deprimant, justificat de motivul central al divorțului, Maria Orban își redirecționează romanul înspre o altă zonă). De fapt, naturalețea scriiturii e, poate, avantajul cel mai mare pe care și-l poate exploata acest debut, capacitatea lui de a vorbi în cuvinte simple, pe înțelesul tuturor, despre lucruri altfel cunoscute, care fac parte din „recuzita” de angoase a adulților: „Mă plimb cu pași mari prin cancelaria goală, mai e până la pauză, nu e nimeni aici, îmi vine să sun pe cineva, dar nu îmi trece prin cap nicio persoană potrivită pentru ceea ce am de vorbit. Și, de fapt, despre ce să mai vorbesc acum? Despre cum am avut eu de când mă știu ideea asta naivă că o iubire durează toată viața? Despre cum am crezut eu mereu că odată ce am ales un om și el m-a ales pe mine, rămânem împreună până la sfârșit, indiferent ce s-ar întâmpla? Despre cum am ajuns la 36 de ani să mă plimb hăbăucă printr-o cancelarie goală, întrebându-mă cum dracu’ funcționează legăturile dintre oameni, ce fire invizibile apar și dispar, ce e acolo și eu nu văd, nu înțeleg, de-am rămas acum singură și bezmetică.” Prizând, deci, firescul ca pe o politică narativă de prim rang, Oameni mari e un roman fără mize prea ambițioase, dare care funcționează foarte bine în parametrii „normali” pe care și-l propune (sau nu). Cu atât mai mult cu cât Rucsandra e un personaj construit și printr-o anume abilitate a dozării elementului ironic, care amplifică, astfel, cota de empatie pe care o generează textul. Predispoziția pentru persiflare și autoironie se vede cel mai bine în felul în care autoarea își regizează situațiile în care își amplasează personajul principal, mai ales cele de la școală, care surprind excelent ce înseamnă psihologia liceanului contemporan, pe de o parte, văzută, apoi, în paralel cu aceea tragicomică, tratată în cheie aproape caricaturală, a profesorului de liceu de azi.
Oameni mari e un roman care nu face abstracție, de aceea, de o anumită doză de umor, cel mai adesea involuntar – deși i s-a reproșat că ar fi tocmai unul lipsit de o astfel de componentă. În același timp, e și un roman al fulgurațiilor interioare ale personajului principal, prin puseele lui de sinceritate (Rucsandra e, oricum, singurul rotunjit până la capăt, celelalte funcționează mai mult din prisma perspectivei ei, sunt doar mecanisme de activare ale resorturilor naratoarei). Din acest punct de vedere, debutul Mariei Orban se citește ca o radiografie a crizei middle age cu toate dramele de adulting la purtător, dar care se consumă aproape cu seninătate, în orice caz, fără excese de gravitate. Interesul ăsta pentru detensionarea unui context care altfel poate susține din plin un proces narativ încărcat al romanului mi se pare că e cea mai reușită convenție a lui. Autoarea știe cum să își construiască textul în așa fel încât să reflecte amploarea golului psihologic în care se vede prins personajul ei principal tocmai prin emisia relaxată a discursului. Iarăși, o face și printr-o capacitate a îmbinării amănuntelor care dau carnație textului, și care, adunate, fac portretul unei generații: una care a crescut cu Beverly Hills la televizor (s-au semnalat deja inconsistențele matematice ce decurg de aici în alte părți, nu le reiau aici, o redactare mai atentă a textului le-ar fi eliminat), care ascultă muzică cool („Tom York”, la fel), își consumă vacanțele în Vamă (neo Vama, aceea a anilor 2000), care încă se resimte de pe urma primei tinereți în România postceaușistă, a tranziției, una, oricum, văzută cu toate anxietățile la purtător și în încercările ei de calibrare ca răspuns la schimbare (aici s-ar încadra faza „Horia” a Rucsandrei). Glisările astea între detalii de context dau o identitate destul de reperabilă romanului, nu știu dacă într-atât încât să devină „un (posibil) refren al generației 30+”, cum anunță coperta cu emfază, dar suficient cât să așeze debutul Mariei Orban în galeria textelor contemporane care vorbesc sincer și asumat despre ce poate să însemne să fii azi un adult în prag de 40.
Un debut proaspăt – e, cred, cuvântul ce descrie cel mai nimerit psihologia acestui roman –, neașteptat de firesc, pe cât de simplu scris e.
