Nu mai puțin de 180 de ani s-au adunat în contul întemeietorului, iar un gest minimal de prețuire impune o evocare, fiind cât se poate de binevenită aducerea în fața ochilor noștri, prin biografia sa, a celui ce-a trudit nu mai puțin de 42 de ani la edificarea unui monument cultural, la scrierea unui capitol de importanță aparte în istoria presei culturale din România modernă și, poate mai semnificativ decât orice, la promovarea conceptului de conștiință națională, atât de trebuincios unui popor ce risca, prin fenomenul renegaților, pierderea filonului etnic.
Dar nu despre liniamentele de gândire ale lui Iosif Vulcan va fi vorba în acest text. Mult mai potrivită ar fi o privire caldă spre personajul nostru, despovărată de misiile militantului sau de angoasele unui editor de revistă mai tot timpul pus în fața pericolului de-a sucomba financiar și de-a-și vedea risipit visul. Să-l privim, așadar, în acord cu frontispiciul foii beletristice și enciclopedice cu ilustrațiuni, ca pe om de condiție intelectuală a vremii sale, rămas în posteritate ca un model de gentilețe, de generozitate și de consecvență.
Dar mai mult decât toate acestea, Iosif Vulcan a fost un sentimental.
Dar mai mult decât toate acestea, Iosif Vulcan a fost un sentimental. După atâta amar de vreme, să căutăm a-l regăsi, o clipă-două, într-un triptic exemplar, copleșit sufletește de amintirile locului de naștere, apoi de cel al tinereții, pentru ca mai apoi să purceadă la rădăcinile ce i-au premers existența: Holod, Leta Mare și Șeica Veche.
Primul reazăm din cele trei capabile să deschidă spre un nostos vulcanian este Holodul, satul în care s-a născut și pe care avea să-l viziteze în primăvara anului 1868, cu ocazia unei călătorii de la Oradea-Mare spre Beiușul în care unchiul tatălui său, episcopul greco-catolic Samuil Vulcan, deschisese o admirabilă școală românească (1828), ca parte a unui pionierat ce-l impunea într-o memorie colectivă săracă în deprinderea de-a onora cărturarii (meteahnă remanentă, ba chiar consolidată în timpul a două veacuri). Ajuns în hotarul satului cu alură mitologică în sufletul unui om la etatea de 27 de ani, copilul își rememorează primii patru ani ai vieții și scrie o admirabilă pagină de reportaj de atmosferă, la rubrica ce găzduia uneori texte cu mare încărcătură confesivă – Conversare cu cititoarele (Familia, IV, 1868, nr. 19, 30 mai/ 11 iunie, p. 225-226). Iată fragmente dintr-o relatare concepută sub o presiune psihologică uriașă:
„Era dimineața pe la ora zece când zării satul Holod, pământul meu natal. O simțire dulce suavă și sacră cuprinse tot interiorul meu. Aici fui născut în satul acesta petrecui anii primi ai copilăriei mele, în locurile acestea învățai a rosti mai întâi numele de mamă și tată. Pământ sfânt, loc sacru pentru mine, salutare ție!”
Ajuns în fața porții casei în care s-a născut se lasă purtat de valurile amintirilor ce vin în cascadă, la dispoziția suverană a trăirilor și-a unor reprezentări păstrate dincolo de timp:
„Inima-mi tremura când deschisei poarta, inima-mi palpita repede și în ochi-mi se iviră două lacrimi. Le lăsai să strălucească. Nu era în jurul meu niciun om din vreun oraș mare care să râdă de mine. Dl paroh local dimpreună cui stimabila-i soție ne primiră cu ospitalitate sinceră, românească. Iar eu mă pusei la fereastră și aruncai o privire asupra regiunii. Jos se întindea o vale mănoasă, în mijlocul ei un râu repede, tulburul Holod mână undele sale spumegătoare. Mai la vale renumita moară – amintită de atâtea ori prin jurnale – ne spunea de suvenirea nemuritorului Vulcan. În depărtare, codrii și munții maiestoși «și-ascundeau fruntea în nori» formând o semi-cunună dintre cele mai frumoase.”
Textul a fost scris după ce-a ajuns din nou la Oradea-Mare, la orele patru ale dimineții, într-o odaie a Hotelului Arborele Verde (acum sediul Teatrului Arcadia), sub impresia unei călătorii ce-i răscolise, fără îndoială, întreaga ființă.
Al doilea reazăm este Leta Mare, acolo unde și-a trăit mai bine de șase ani copilăria, înainte de-a urma cursurile Liceului Premonstratens (1851-1859), dar, fără îndoială și locul vacanțelor de adolescent. Într-un poem (După vreme-ndelungată) ce conține 14 catrene și care evocă primele idile angajate într-un sat de la marginea estică a pustei panonice, Iosif Vulcan caută timpul pierdut, gustând o madlenă menită să-i restituie o identitate iremediabil depășită, dar posibil de-a fi accesată în clipe de grație deplină (Familia, XX, 1884, nr. 35, 26 august/ 6 septembrie, p. 413): „După vreme ’ndelungată/ Iată, iarăși am venit,/ Ca să te mai văd o dată/ Orășelul meu dorit!// Mii de amintiri mă leagă,/ Să mă mai revăd aici:/ Amintiri ce-n viață-ntreagă/ Tot ca stele mi-or luci.// Anii veseli de pruncie/ P-aste locuri mi-au trecut:/ Și de-aici îmi râde mie/ Fericirea din trecut.// Iată locul de iubire,/ Casa-n colțul stradei, jos:/ Monument de fericire/ Al trecutului frumos”.
Numai că trăirile serafice nu țin foarte mult. Amintirile legate de moartea mamei sale (1873), eveniment ce l-a zdruncinat, determinând chiar o sincopă de două luni în apariția Familie (singura, de altfel) îi provoacă o schimbare dramatică de stare:
„Și sărut cu duioșie/ Pragul pentru mine sfânt;/ Și mă duc cu rană vie/ Și-ngenunchi la un mormânt.// Razăm capul pe-a sa cruce/ Și-o îmbrățișez strivit:/ «Te deșteaptă, mamă dulce,/ Fiul tău a revenit. // Nu-mi răspunde. E tăcere,/ Numai vântul plânge lin…/ Aș porni dar n-am putere/ Și mă ’neac’ un greu suspin»”.
Firește, nu este vorba de un poem cu virtuți literare, ci de un simplu „document” liric menit să ni-l dezvăluie pe Iosif Vulcan sub latura lui sensibilă, prea-umană, acea condiție de vulnerabilitate și sublim ce ne aduce la un loc, indiferent de standard social sau de amplitudine a destinului.
În sfârșit, al treilea punct de sprijin invocat în direcția unui nostos prin care să-i fixăm lui Iosif Vulcan nivelul zero al autenticității este Șinca Veche. Suntem în anul 1896, imediat după o reuniune anuală a Astrei ținută la Făgăraș (Familia, XXXII, 1896, nr. 39, 29 septembrie/ 11 octombrie, p. 466-467). Traseul urmat de către Iosif Vulcan și companionii săi, transportați în patru-cinci trăsuri, urmează ruta Voila – Făgăraș – Șercaia – Ohaba – Șinca Veche. Peste tot, veselie, mese întinse și, firește, potpuriu de cântece populare încununat cu Deșteaptă-te, române!. Cortegiul ajunge în Șinca Veche, iar aici emoțiile îl cuprind din nou pe cel ce avea de-acum vârsta de 55 de ani:
„Abia ieșirăm din Ohaba, iată că zărirăm la umbra arborilor, printre două dealuri mici, sclipind primele case din Șinca Veche, locul meu dorit, satul natal al părintelui și protopărinților mei. Bucurie și jale m-a cuprins de îndată; bucurie, că pot să văd în sfârșit vatra familiei, și jale că nu mai putem fi toți împreună aici”
Fiul lui Nicolae Vulcan constată cu plăcere „farmecul subiectiv” al așezării, faptul că este o comună mare și frumoasă, dar mai ales că în centrul ei se află o școală „nouă și impozantă”. Întreaga suită intră și vizitează sălile de clasă. Aici, o surpriză:
„Într-una din săli, dl Vasile Goldiș se apropie de un băiat din banca primă și-l întreabă cum îl cheamă?
‒ Samuil, răspunse acesta.
‒ Ce fel de Samuil, întrebă din nou dânsul.
‒ Samuil Vulcan, răspunse băiatul.
Dl Goldiș se uită la mine, parcă voia să citească pe fața mea impresiunea. Eram foarte plăcut surprins. Căutam membri din familia mea și, iată, primul pe care îl întâlnesc poartă tocmai numele pentru mine sfânt al marelui episcop”.
Vizitează apoi și gospodăria în care se născuse tatăl său, dar nu găsește pe nimeni acasă, așa că, după ce-și șterge câteva lacrimi, se întoarce la trăsură și pleacă, fiind conștient că nu se va mai întoarce aici niciodată (nu înainte de a-și cere iertare ortacilor de drum, precum și „stimabililor cititori”, pentru „aceste rânduri patetice”). Călătoria se încheie în această notă melancolică, dar cu mulțumirea că a săvârșit un ritual fără de care viața i-ar fi fost știrbă.
Iată cele trei momente prin care l-am descoperit pe sentimentalul Iosif Vulcan, acum, la 180 de ani de la nașterea sa. Un „desen” triangular – Holod, Leta Mare, Șinca Veche – capabil să ridice în plan ceea ce grecii vechi numeau nostos, iar noi înțelegem prin asta imboldul sufletesc de-a ne întoarce mereu acolo unde ne e casa, acolo unde spiritul ne așază confortabil în armonia vieții, astfel încât nimic din lumea aceasta nu-l poate supune angoasei.
Iosif Vulcan, un sentimental ce a știut ispiti clipele de fericire ale vieții, îndestulându-și prezentul cu briliantele năluciri ale trecutului.
