Romanul de debut al lui Bogdan Crețu contrazice în multe privințe așteptările generate, îndeobște, de o carte de ficțiune a unui critic consacrat, specialist în Cantemir și universitar, pe deasupra. Nu că am avea foarte multe, în ultimii ani, cel puțin din partea generației relativ tinere de universitari de la litere (îmi vin acum rapid în minte Radu Vancu și Iulian Bocai, de n-or mai fi și alții). S-a-nțeles, cred, că mă refer la genul prozei, la povestire, nuvelă sau roman, nu la poezie, acolo discuția e un pic alta. De ce le contrazice? Pentru că nu e nici un roman „de campus” (surprinzând, eventual, palpitația studențească sau didactică a prezentului), nici unul hiperintelectualist (vreun eseu complicat despre o temă grea, conceput de vreun personaj abstrus, sau un megadialog sapiențial între eroi-arhetip, castalieni), nici o metaficțiune exclusivă (despre cum scrie o anume carte un pasionat de o temă, inorogul, să zicem). Nimic din toate astea, sau mai degrabă câte puțin din fiecare, dar cu o miză autentic literară, centrată pe ambiguitatea căutării dramatice a adevărului în viață, în dragoste, în scris și dincolo de ele. Aici intră și obsesiile tematice ale romanului (concentrate în redundanta ecuație „carnea pute, viața pute, literatura nu pute decât rar”), și stilul fluent, dens, cu o frază arborescentă, compactă, utilizând din plin avantajele retorice ale stilului indirect liber. Și, pentru cei încă needificați, trebuie să reamintesc neapărat că ipoteza călinesciană conform căreia un critic consacrat e un scriitor ratat e de mult depășită.
Aș zice că în Cornul inorogului (Polirom, 2020) Bogdan Crețu provoacă temerar o așa-numită „literatura erotică”, doar că erosul din roman, pe cât e de dezinhibat și de programatic (fiecare capitol e dedicat câte unui tip feminin și în cea mai mare parte se termină cu o acuplare), pe-atât e de misterios și, proporțional, de intens. Abil, naratorul știe să administreze eficient balansul necesar între devoalare și învăluire, astfel încât scenele să conțină doza potrivită de erotic, exact aceea care conservă și frisonul, dar satisface și așteptările cititorului. Nu risc nimic avansând ideea că scenele care implică sexualitate sunt în acest roman printre cele mai reușite din proza românească actuală. Pur și simplu ele nu epuizează deloc substanța imaginară a eroticului, lăsând-o mereu în potențialitatea care pregătește mereu următorul ritual, următoarea surprindere a partenerilor, care experimentează și epidermicul, și noutatea, și imprevizibilitatea întâlnirii. De la erotic narațiunea se ramifică sinuos înspre celelalte borne ale poveștii, scrisul de literatură și proximitatea morții, dezvoltate în decoruri și-n gesturi care mai de care mai spectaculoase.
Protagonistul, Dinu Zărnescu, tânăr scriitor și universitar cu mare succes în carieră, în literatură și în amor, e supus unui test cel puțin original. Fascinat de Diana, o fată care-și folosea corpul splendid într-un performance de artă post-modernă, acceptă un fel de pariu existențial: să mențină legătura dorită cu ea (atracția dintre ei e reciprocă), dar să nu consume intim relația decât după ce, vreme de un an, va fi trecut prin cele mai diferite și mai intense experiențe sexuale. Sigur, ele trebuie antologate și povestite: de la virgina Fulvia la trecuta Medeea, de la monstruoasa Olimpia la misterioasa Frida, de la fata doar admirată în metroul parizian (Maribelle) la rudimentara Vera, de la sofisticata Raluca la stupida Sidonia și la monstruoasa Olimpia. Tânărul specialist în iconografia medievală a morții trăiește egal și-n preajma unei fete doar admirate platonic în metroul parizian, și ca prim bărbat al unei foste studente, și ca ultimul al unei soprane celebre, și refăcând o scenă ratată din copilărie cu o vecină, și împlinind una calculată dinainte, dar și acuplându-se frenetic cu o necunoscută agățată într-un muzeu roman, sub impulsul virilității unei statui. Într-un îmbietor pat de alcov sau printre craniile de la institutul de antropologie din București, când e vorba de o partidă promițătoare, mizanscena nu mai contează – șablonul e frate bun cu exoticul ostentativ, iar kitschul gotic ori decadent dă firesc mâna cu denudările de ultimă oră.
Într-un îmbietor pat de alcov sau printre craniile de la institutul de antropologie din București, când e vorba de o partidă promițătoare, mizanscena nu mai contează – șablonul e frate bun cu exoticul ostentativ, iar kitschul gotic ori decadent dă firesc mâna cu denudările de ultimă oră.
Reduplicată metanarativ în oglinzile altor pagini de gen (romanele lui Proust, ale lui Dostoievski, Kafka, Thomas Mann), bifarea acestui insectar feminin nu e totul și-n asta rezidă grosimea estetică și filosofică a romanului lui Bogdan Crețu. De la astfel de întâlniri pornește amplitudinea unei narațiuni care curge în cicluri repetitive, aluvionare, o narațiune deopotrivă imanentă și transcendentă, terestră și metafizică, reală și halucinantă, fizică și spirituală, aspirând asumat la totalitate. Formal, ea e încadrată simetric de două experiențe semnificative: la început, moartea tatălui alcoolic, pentru care eroul trebuie să se smulgă din rutina universitară și să rememoreze o biografie nu întotdeauna fericită; la final, „plecarea în lume” (literalmente!) cu Iza Weingold, scriitoare evreică și româncă, nobelizată, adorată și deopotrivă hulită, bogată, celebră și deopotrivă retrasă, dizidentă și deopotrivă bănuită de compromisuri, o mai veche și mai vârstnică maestră a sa în ale literaturii și ale vieții. Simetria de construcție e și una tipologică. Dinu, bărbat cu sex appeal și liber de obligații (Ana, fata cu care locuiește se dovedește doar o stație pasageră), nu ratează niciuna dintre femeile care-i ies în cale și, astfel, nicio ocazie de a-și duce la sfârșit exercițiul. El e un Don Juan cu accese existențiale, un Casanova mistic, un universitar cazuist de o rară anduranță sexuală, pentru care fiecare aventură e ocazia unor pauze în studiu și a unor interminabile reflecții despre moarte și degradare, despre autenticitate și iluzionare, despre puterea memoriei, a imaginației și a scrisului de literatură. Căutat, tradus, premiat, admirat, invidiat în interiorul spațiului autohton, Dinu are tot ce și-ar dori un scriitor. Iza, în schimb, e aproape asexuală, o frumusețe ștearsă și trecută, cu un alt fel de palmares. Cu o primă căsătorie ratată și un copil mort, violată în închisoare de securiști, ea a născut în exil o fetiță pe care a botezat-o ironic Romanița și pe care a considerat-o, ca să nu uite trauma, fiică a poporului român. Receptată în Europa ca o dizidentă exemplară a fostului bloc comunist și militantă anticeaușistă (deși fusese nevasta unui politruc informator, ajuns rector), Iza e o scriitoare internațională oricând și oriunde publicată, pe care n-o interesează decât libertatea, libertatea literaturii și a sa proprie.
Încet-încet, din straturile de fapte ale celor 400 de pagini, miza majoră a romanului se dezvăluie concentric, difuz, ca-ntr-o bijuterie lucrată într-un filigran complicat, al cărei model se decelează greu, cu atenția încetinită: sunt trei teme-fractal legate inextricabil, moartea-erosul-scrisul, nimic altceva decât mai sus amintita triadă carne-viață-literatură, care exhală mirosuri doar dacă sunt adevărate. Și aceste trei teme generează subtil alte două aproape paronimice, văzute drept condițiile interșanjabile ale scrisului de totdeauna: intimitatea și intensitatea. Ca și pregătirea temeinică pentru greu amânata întâlnire sexuală cu Diana, scrisul caută îndelung, prin nenumărate experiențe, autenticitatea, identitatea deplină dintre adevărul textului și adevărul din afara lui, decantarea lui în el însuși: a scrie până la a nu mai avea nevoie de scris. Și intimitatea, și intensitatea sunt o potențialitate, ele trebuie activate trecând probele vieții și ale cărnii așa cum apar, fără a încerca eschive, fără a ocoli frumusețea și oroarea, plusul de creativitate, dezgustul și iminența morții. Și unde intensitatea e maximă? Doar în intimitate, ea e cea mai atroce experiență, pentru că numai acolo ești perfect identic cu tine însuți, numai acolo știi tu, cel care scrii și inventezi personaje, care dintre ele ești, cu adevărat, când falsifici și când spui adevărul, când estetizezi și când ești pur biografic. Amânarea unei căsătorii cu Ana, ca și amânarea acuplării cu Diana, provin din lipsa tensiunii, a imprevizibilului, a autenticității, ele trebuie acumulate și provocate prin jocul riscant cu propria minte, cu trupul, cu morala, cu educația, cu tabuurile, cu șabloanele de gândire și de limbaj, prin ieșirea constantă din propriul confort. Numai atunci intimitatea va fi intensitate, numai în intimitate valorile la care ții, cele care contează, își pot recăpăta intensitatea. Nu întâmplător Dinu Zărnescu lucrează la un roman intitulat „Intimitate” și nu întâmplător el dezvoltă o teorie legată de ea, stimulat de tragica sinucidere rituală a unui cuplu de universitari cunoscuți, de un accident evitat la limită și de un film al lui Lars Von Trier:
„Ce înseamnă intensitate? A fi perfect lipit de ce faci, a fi milimetric contemporan cu tine însuți (nu avea cum să piardă ocazia să folosească iar sintagmele lui preferate). A fi chiar tu însuți. A nu fugi în idee, în concept, în ideologie, în gândire. A nu fugi nici măcar în lucrurile mici. A acorda atenție tot mai mare lucrurilor, realității, evenimentelor, faptelor pe care le comiți. De câtă atenție e capabil un om, cât de mult se poate implica el în ceea ce comite? 30% – 40%. Restul e fugă. La 50% atenție ești geniu, tot ce depășește procentul ăsta alunecă în zona nebuniei! Scriitorul e nevoit să calce acolo, dacă vrea să avem încredere în trup, în reacțiile lui simple. […]
Dar totul era posibil numai în intimitate. Marile evenimente mai erau posibile numai și numai în intimitate, în viețile lor private, în spatele ușilor închise și al draperiilor trase. În spatele pleoapelor. Numai acolo mai era posibil sensul, altfel, Dinu o scrisese în destule articole și o spusese în nenumărate interviuri, marea problemă a generației lor era incapacitatea de a genera semnificație în spațiul public: nimic nu mai conta, nimic nu mai avea sens, nimic nu mai era legitim, asumat, acceptat. Generația lor nu mai avea un sentiment al ei și nici un ideal al ei. Cei dinainte își doriseră să fie liberi pentru că asta li se interzicea și uneori luptaseră pentru libertatea aia, fie și iluzorie. Unii își lăsaseră sângele pe caldarâm pentru ideea lor de libertate. Și fuseseră liberi. Moartea îi făcuse cât de liberi se poate. Pentru ei, libertatea nu mai era o problemă, dar nici nu mai era o valoare. Dinu credea că libertatea socială devenise irelevantă, că singurul spațiu în care ea mai putea fi cucerită era cel al intimității; și mai credea că singura formă de eroism posibil e retragerea în ariergardă, în pozițiile limitrofe. Nu asta devenise literatura? Un discurs izolat, fără mare audiență, cinic, atunci când se lua în serios, lingușitor atunci când vâna succesul. Dar tocmai pentru că nu mai era nimic de pierdut ea trebuia să își asume nebunia de a fi radicală. Credea până la ultima picătură de sânge în puterea teribilă a literaturii de a schimba lumea. […]
Ca și pregătirea temeinică pentru greu amânata întâlnire sexuală cu Diana, scrisul caută îndelung, prin nenumărate experiențe, autenticitatea, identitatea deplină dintre adevărul textului și adevărul din afara lui, decantarea lui în el însuși: a scrie până la a nu mai avea nevoie de scris.
Or, asta e arta. Ea ne mai face să rămânem oameni, conștienți că suntem unici, că avem un rost. Cu o condiție: să nu o experimentăm doar la nivel discursiv, ca pe un hobby, ca pe un meșteșug, ci mai ales la nivel existențial. Să scriem cu propriile noastre vieți înainte de a scrie cărți. Să mutăm în intimitate tot ce lumea noastră a pierdut: acolo, să ducem lucrurile până la capăt, acolo să trăim mari drame, orori private, revoluții de uz personal, acolo să ne consumăm lașitățile și curajul, spaimele și fericirea. Să trăim totul în deplin acord cu noi înșine, să ne redescoperim ca ființe întregi. Asta e, asta ar trebui să fie literatura”.
Asemenea lungi reflecții sunt doar interstiții ale întinsului exercițiu de abstinență (cu Diana) și de dezabuzare sexuală (cu celelalte numeroase femei). El presupune simptomatic o confruntare cu elevația care e capabilă de picaresc, cu soția străină care ți-a devenit amantă, cu femeia uitată care te-a căutat, cu una deosebit de frumoasă și cu una visceral respingătoare. Și mai departe: cu adevărul și cu minciuna scrisului, cu personajele fictive și cu autorul din spatele lor, cu moartea din fiecare clipă și cu eterna dorință de nemurire. Dinu știe ca nimeni altul că inorogul din legende nu e de găsit ușor, căci numai o fecioară se poate apropia de el, ca să-i atingă cornul. Abia atunci cineva l-ar putea ucide, pipăind aievea fantasma. Abandonul literaturii din final, contrastant iarăși prin kitsch-ul atent regizat (goana nebună spre Paris alături de Iza Weingold, într-un Porsche Panamera), e un astfel de exercițiu și numai un împătimit al scrisului ca Dinu îl putea asuma conștient. E ieșirea temporară din ceva ce nu e încă crezut până la capăt, din ceva ce nu e perfect autentic, din ceva ce nu e asumat până la maxima intensitate, până când „pute”. Și pentru unii ca Dinu Zărnescu, promotor oscilant al estetizării și maestru al procrastinării, vine o vreme când autorul trebuie să iasă dintre măștile sale, din travaliul propriului scris, pentru a înfrunta ceea ce e dincolo de el, poate mult mai intim, poate mult mai intens.
Romanul lui Bogdan Crețu nu pare deloc un text definitiv, scris și încheiat, el nu se epuizează la o singură lectură, dimpotrivă. Voit „ieroglific”, multifațetat și problematic, Cornul inorogului lasă deschise o grămadă de uși. Comic și cinic, dramatic și tandru, serios și doldora de autoironie, el nu se citește și-atât, el provoacă. Pentru o primă (și singură, deocamdată) ficțiune, e ceva.
