În luminiș

Dan se mai întoarse o dată spre acareturile lăsate în urmă, mormăind: „Idiotu’! Tâmpituț dracului!” Rareș își aburcă rucsacul pe spate, cu o mirare calmă în glas: — Să mor io dacă știu unde-o să dormim la noapte!

186 vizualizări
Citiți în 32 de minute

Ploua torențial, nu se vedea vreo schimbare și situația devenea destul de încurcată. Renunțaseră să mai facă semne cu mâna mașinilor care treceau spre Târgu-Neamț și se întorseseră vreo douăzeci de metri, de-a lungul caselor aliniate la șosea. Se opriseră la indicatorul de tablă minuscul și spălăcit, pe care scria „Schitul Draga”. Probabil fondul fusese cândva albastru, cu chenar alb, dar acum numai câteva pete mai lăsau să se vadă asta. După un sfat scurt, strigat pe sub glugile trase pe ochi, toți patru își rearanjară rucsacii în spate și începură să urce pe drumușorul abrupt spre mica mănăstire cocoțată pe deal. O întrezăreau printre copaci ca o umbră cenușie puțin mai sus de grădinile caselor, la poala pădurii.

Șuvoaiele de apă scurse de pe deal prin tăieturile spontane ale pământului făceau urcușul greu. Sub perdelele de lichid căzute din cer gâfâiau, deja obosiți de ziua plină de vizite prin Piatra-Neamț și prin împrejurimi. După ce pierduseră ultimul autobuz spre Târgu-Neamț, se gândiseră că vor găsi repede o ocazie și, înainte de căderea serii, vor desface corturile undeva, lângă Agapia, pe malul Ozanei, în curtea vreunui sătean sau poate chiar la baza Cetății Neamțului. Dar, ca de obicei, socoteala de acasă nu e tot aia „dinspre Târg”. Nu oprise nicio mașină, șoferii păreau circumspecți, probabil de la aspectul lor de rockeri în tranzit, pletoși, cam murdărei, murați și plini de bagaje. Acuma alunecau cu bocancii pe pietrișul umed amestecat cu lut, târând sarsanalele numai cu speranța unui loc de cazare la schit, până dimineață. Ieftin sau chiar gratis, de ce nu?, erau doar în casa Domnului, călugării erau întotdeauna ospitalieri cu străinii, toată lumea știa asta.

Aproape de culme, ploaia încetă la fel de brusc cum începuse. Rareș zise, printre gâfâieli:

— Io-te, bă, c-a stat! Ploaie de vară, numai cât să te ude degeaba!

Carmen căzu cu un icnet și se sprijini în mâini direct în noroi:

— Io sunt udă până la piele, să-mi bag picioarele, am apă și-n chiloți!

Dan, coborându-și rucsacul greu în mâna dreaptă:

— Am cam avut ghinion! Hai c-ajungem acuma și ne uscăm, poate ne dau un ceai, un lapte cald, ceva să mâncăm!

Din nou, Rareș:

— Gândul mi-e numai la sticla aia de Alexandrion din spate!

Înăuntru domnea liniștea, spartă numai de ciripitul vrăbiilor în așteptarea soarelui și de țârâitul mecanic al insectelor de tot felul. Prin aerul spălat de ploaie nu se simțea niciun semn de prezență umană.

Și Tudor:

— Îi rugăm și noi frumos, dacă n-au locuri de cazare, să ne dea o chilioară, acolo, un pod, măcar, să dormim la grămadă! Îs frânt, varză!

Schitul se ivi la nici o sută de metri, într-un luminiș, la capătul unei cărări, prin iarba măruntă, străjuită de copaci. Era chiar pe un delișor plin de iarbă, cu ceva pantă. Grăbiră pasul și Carmen țipă brusc, apucată de spaimă:

— Un șarpe, să-mi baaaag, aaaaai! E-un șarpe aici, băăăi!

Băieții dădură năvală lângă fată. Într-adevăr, un șarpe ca o curelușă neagră cu două intarsii galbene, la capăt, ca niște urechiușe trase din penel, unduia încet, îndepărtându-se prin verdeața deasă. Tudor încercă o părere:

¾ Stai, fată, că nu-ți face nimic, e inofensiv!

— E din ăla de iarbă sau de apă, nu știu cum îi zice, da’ nu face nimic, nu-i veninos!, completă Rareș.

Carmen:

— Băi, oricum, e-un șarpe, eu am frică de ăștia!

Iarăși, Tudor:

— Tu ai frică de orice nu cunoști și mișcă, las-o baltă! Ăsta era mic, tu n-ai văzut? Un șerpișor… Ce să-ți facă?

Îl urmăriră un timp până dispăru de tot în vreo gaură. O luară apoi pe cărare spre poarta sculptată a curții, vegheată de o icoană, deasupra, într-un fel de fereastră oarbă, sculptată special. Numele era încrustat în lemn deasupra ei, pe o arcadă crăpată de vreme. Poarta delabrată stătea cam într-o rână, întredeschisă.

Înăuntru domnea liniștea, spartă numai de ciripitul vrăbiilor în așteptarea soarelui și de țârâitul mecanic al insectelor de tot felul. Prin aerul spălat de ploaie nu se simțea niciun semn de prezență umană. Își trântiră cu oftaturi prelungi bagajele pe cerdacul arhondaricului și se așezară în fund, cu figuri obosite, gata de abandon. Prin fața lor trecu o pisică cenușie, grăbită, fără să-i bage în seamă, deși o pâsâiră. După ea apăru un ied negru, lucios, cu mugurii cornițelor abia iviți. Se opri o secundă să-i privească și se duse undeva în spate. După minute bune de tăcere ieși de undeva o măicuță destul de tânără, subțirică sub faldurile veșmântului bogat, cu chip luminos, strâns bine în broboada neagră a potcapului mănăstiresc. Purta un șorț alb de bucătărie pe deasupra hainelor cernite, într-un contrast izbitor pentru un ochi nedeprins cu portul monahilor. Le zise cu o blândețe de soră mai mare, gata de orice sacrificiu:

Icoane mari, reproduceri înrămate cu Maica Domnului, Iisus Hristos, Sfântul Nicolae și alți sfinți acopereau peretele dinspre răsărit. Se așezară toți pe o singură parte a mesei de lângă ușă.

— Doamne-ajută, măi copii!

Se întoarseră, surprinși, aproape că ațipiseră.

— Sărut mâna… doamnă, ăăăă, măicuță! răspunse Carmen, precipitată.

— Vi-i foame? Vreți să mâncați ceva, să beți ceva cald?

Observară că n-avea deloc accent moldovenesc, cum întâlniseră, peste tot în zona Neamțului. Măicuța le făcu invitația imediat ce ajunsese în fața lor.

— Ooo, săru’ mâna, dacă se poate, am fi tare doriți! Mulțumim! Suntem cam rupți! continuă fata.

Maica se apropie și-și mișcă sacadat mâna dreaptă:

— Păi hai, ridicați-vă! Lăsați bagajele aici, pe prispă, și poftiți pe ușa aia, în trapeză!

În ciuda moleșelii sporite de umezeala din haine și din ghete, cei patru se ridicară repede, bulucindu-se pe ușa indicată.

— E o chiuvetă, acolo, pe colț, cu săpun, dacă vreți să vă spălați! E și prosop, e curat, să știți, îl schimbăm!

În încăpere plutea un miros vag, un amestec nedeslușit de tămâie, de busuioc și de lapte fiert. Acoperite cu o mușama albă, înflorată, două mese lungi, ca de praznic, împărțeau mica trapeză. Două bănci la fel de lungi o mărgineau, de o parte și de alta. Icoane mari, reproduceri înrămate cu Maica Domnului, Iisus Hristos, Sfântul Nicolae și alți sfinți acopereau peretele dinspre răsărit. Se așezară toți pe o singură parte a mesei de lângă ușă. Șușoteau, când alte două măicuțe tinere apărură cu un castron roșu mare, aburind, din care ieșea coada sclipitoare a polonicului de inox, cu un coș de pâine de casă, din aceea în coajă crocantă, cu linguri și cu un teanc de farfurii albe, de porțelan. Loviți de foame, mulțumiră în cor, apoi își puseră fiecare din ciorba de legume dreasă cu smântână. Sfâșiară cu poftă feliile groase de pâine și-și umplură hulpavi gurile. Un timp se auziră numai lingurile lovite de porțelan și zgomotul sorbiturilor.

— Trebuia să vă rugați un pic înainte! zise măicuța de departe, retrasă în bucătărie.

— Băi, e nebunie, ce bună e! mormăi printre înghițituri Dan.

— Îhî! confirmară ceilalți, troncănind cu lingurile în castroane.

Simțeau că măicuțele îi privesc de undeva de după vreo ușă sau vreun perete, satisfăcute că puteau fi de folos cu munca lor unor drumeți străini care nici măcar nu păreau să aibă vreo treabă cu mersul regulat la biserică. Făceau și ele un fel de mărturie despre bunătatea absolut gratuită și nepărtinitoare a iubirii creștine. Apărură toate, de altfel, îndată ce musafirii isprăviră ciorba simultan, ca la comandă.

— Avem cartofi prăjiți, caș și salată de roșii, felul doi, vrea cineva? întrebă maica ce-i întâmpinase. Cu usturoi și pește prăjit în mălai, păstrăv. Și apă rece, de fântână! Și, la sfârșit, lapte cald, cu miere! Avem și vin, dacă bea cineva…

Carmen gesticulă larg cu o felie de pâine în mână și gura plină de miez, din care-i căzură câteva firimituri:

— Maică…

— Artemia.

— Maică Artemia, vă mulțumim tare mult! Vrem tot ce ne dați, e foarte, foarte bun! Nu știu dacă am mai mâncat ceva atât de bun vreodată!

Măicuțele, aliniate în fața lor, zâmbiră smerit. Carmen continuă, ronțăind ultima bucată de coajă:

— Un loc să dormim până mâine găsim la dumneavoastră? Plătim, dacă-i nevoie, să ne spuneți numai!

Cea care-i întâmpinase își aranjă un pic culionul și broboada și se așeză pe bancă de partea cealaltă a mesei. Celelalte două dispărură, discret.

— Avem o cameră cu paturi suprapuse, specială pentru oaspeți. Nu-i mare, dar are sobă cu lemne înăuntru, aici e cam frig noaptea. Cearșafurile, pernele și păturile sunt curate, să știți, noi călcăm și spălăm astea… Nu vă costă nimic, până mâine. Dacă mai vreți să stați după aia…

Sorbeau încă din cănile cu lapte, când un călugăr solid, tânăr și el, cu barba roșcată, stufoasă, băgă capul pe ușa de la intrare. Nu purta culion, părul arămiu îi cădea vâlvoi pe umeri și pe obraji. Îi privi pe toți încruntat, stăruind îndelung mai ales asupra maicii Artemia.

Rareș sări în picioare, în timp ce-și reînnoda smucit părul în coadă:

— O, dar nu se poate, plătim, plătim, dacă trebuie, nu-i problemă! Și ne putem întinde corturile aici, în curte, nu facem mofturi…

— Eeeei, stați în cameră, cum să desfaceți corturi, Doamne ferește!? răspunse maica. Beți-vă acuma laptele, mai stați un pic, să v-adunați, apoi vă duceți cu bagajele în casa de la deal, după biserică, v-arată maica Natalia unde. Dacă vreți, vă puteți trezi la unșpe, la noapte, noi facem miezonoptică, e foarte frumoasă slujba, ține numai până la unu! O s-auziți toaca… și clopotul… se cântă foarte frumos aici, la Draga, se cântă bizantin.

Carmen continuă:

— Nu promitem că ne trezim, suntem rupți, măicuță, venim de la Piatra-Neamț, după o zi teribilă! Și după toată masa asta, toată bunătatea… Parcă suntem în rai aici, serios!

Maica zâmbi.

— Să vă dea Domnul sănătate, măi copii, să fiți binecuvântați!

Una dintre celelalte maici apăru din nou cu un castron vârfuit cu cartofi prăjiți, tăiați în semiluni aurii, rumenite, alta ieși cu o tavă pe care trona o calotă de caș alături de o movilă de sare grunjoasă, iar ultima, cu o oală de lapte fierbinte și căni, din același porțelan alb, imaculat. Senzația de popas paradisiac le spori entuziasmul și izbucniră în mulțumiri trunchiate de entuziasm.

— Hai, terminați de mâncat, stă maica Natalia cu voi, apoi vă duce la cameră! continuă, cu capul în mâini și privirea tandră, de cealaltă parte a mesei, maica Artemia.

Sorbeau încă din cănile cu lapte, când un călugăr solid, tânăr și el, cu barba roșcată, stufoasă, băgă capul pe ușa de la intrare. Nu purta culion, părul arămiu îi cădea vâlvoi pe umeri și pe obraji. Îi privi pe toți încruntat, stăruind îndelung mai ales asupra maicii Artemia. Aceasta se ridică dintr-odată și se aplecă, ușor, șoptind umilă un „Blagosloviți!”. Călugărul o chemă cu degetul arătător afară, pe cerdac, celelalte dispărură iute pe ușa dinspre bucătărie. Cei patru tineri putură să audă frânturi din ce se petrecea în fața ușii, care fusese lăsată crăpată. „Cini-s aiștie, maicî?”, „Niște tineri… turiști… a plouat… vin de la Piatra… la Târgu-Neamț, mâine…”, „Șî di ci i-ei primit?”, „Părinte, iertați, erau osteniți, uzi… o ciorbă caldă, o cană de lapte… o noapte în arhondaric… camera de oaspeți…”, „Camerî? Maicî, ț-am mai zâs, aișia nu-i hotel… tăț’ golanii cari-i găsăști tu pi stradî…. altâdatî am mai vorghiit, cî tot așa…”, „Iertați, preacuvioase, dar nu puteam să-i las… ce dacă… doar plătesc….”. Curând, vocea bărbătească din cerdac atinse cota unui urlet reținut: „Ci-i aișia, Artemii, zî, casî di nebuni? Tăț’ sataniștii, tăț’ nispalațî șî curvili cari li găsăști tu…”, „Iertați, părinte, da’ copiii ăștia…” Trosc! Trosc! palmele răsunară sec peste obrazul tinerei maici, cei patru tresăriră, șocați. Sunetul spart al fălcilor lovite le opri ultimele guri de lapte în gât. „Zî! Zî, fă proasta Domnulu´, ci-i aișia, hotel, bordel, cabanî? Zî! Ci cautî….”, trosc!, trosc!, iarăși. Tudor vru să sară peste bancă și să iasă, Carmen îl trase violent de mânecă, Dan și Rareș îi făcură semn să stea pe loc.

— Stai, băi, ești tâmpit? Lasă-l, vrei să iei bătaie de la nebunu’ ăsta?

— Nu putem sta așa, ce face dementu’ ăsta, le bate?

— Tudor, stai, băi, să se termine, pe urmă plecăm dracului, la ce să ne băgăm?

— Bă, io-l bat p-ăsta, îi fut o bătaie de-i sună apa-n cap, îi smulg toată barba aia de… popă, de călugăr, de pizda mamii lui, ce dracu’ o fi!

Mormăielile de afară scăzuseră tonul, dar se auzeau imprecațiile călugărului și scuzele tot mai stinse ale maicii. Carmen șopti:

— Nu-i mănăstire aici? Ce naiba se-ntâmplă?

Călugărul intră, în sfârșit, în trapeză, cu mânecile sutanei suflecate, fulgerând din priviri. Sub rasa murdară, pătată mai peste tot și încinsă cu o curea militară jerpelită, se ghicea trupu-i masiv, de ascet al cămărilor.

— Uăăăi, îț’ rup gâtu’, acuma, ca la pui țî-l rup, futu-ț’ nația mă-ti di nispalat! În casa me io-s stăpân, nu fași tu legea aișia! Nu vii tu sî-mi spui și șî cum, și-s io șî și nu, cî-ț rup gâtu’ acuma, ti frâng!

— Terminaț’ di mâncat șî ușcheala, s-a-nțăles? Aișia nu-i hotel, niși spital, niși garî! Ușcheala pi uni-aț’ vinit!

Maica Artemia, cu obrajii arzând, roșii, se ivi în ușă, spășită, fără să-ndrăznească să mai intre. Culionul îi căzuse într-o parte, pe sub batic, nu știa asta și arăta foarte caraghios. Tudor țâșni în picioare, furios:

— Noi o să vă reclamăm la mitropolie, la… Iași, o să spunem acolo cum v-ați purtat cu noi și cu maicile!

— Hai sâctir, golani! O reclami pi mă-ta! Mă doare-n cur pi mini di reclamațiili tali!

— Păi așa vă purtați, părinte? Ce sunteți dumneavoastră, călugăr?

— Hai, nu fi obraznic cu mini, uăi puțî! Câț’ ca tini-am mâncat io la viața me…

— Frumos mai vorbiți! Aicea-i mănăstire, vă știe toată lumea! Eu credeam că sunteți om al bisericii, slujitor al lui Dumnezeu, nu…

Ultima remarcă a lui Dan îl enervă și mai tare pe călugăr, care se repezi spre băiat cu mâinile întinse, înroșit de furie. Dan se retrase în partea cealaltă a mesei, sărind banca, Rareș se aruncă zid între ei. Călugărul gemu, oprit de pieptul tânărului:

— Uăăăi, îț’ rup gâtu’, acuma, ca la pui țî-l rup, futu-ț’ nația mă-ti di nispalat! În casa me io-s stăpân, nu fași tu legea aișia! Nu vii tu sî-mi spui și șî cum, și-s io șî și nu, cî-ț rup gâtu’ acuma, ti frâng!

Maica Artemia părea încremenită, în cadrul ușii, nu mai mișca nimeni, afară de cei cinci din jurul mesei. O rază strecurată pe una dintre ferestrele largi dinspre vest lumina tandru haoticele fire de praf stârnite de mișcarea intensă dinăuntru. Cănile, farfuriile și tacâmurile stăteau neclintite la locul lor, ca niște apostoli tăcuți, contemplând resemnați răutatea lumii. Călugărul renunță să-l mai urmărească pe Dan, după ce Carmen interveni, prinzându-l de mâneca sutanei.

— Lăsați-l, părinte, vă rog, gata, potoliți-vă, vă rog io frumos! Plecăm acuma, uitați, strângem și plecăm! Ne iertați, noi n-am știut că…

— Hai, dațî-i drumu’ din mănăstiri, plecaț’ di uni-aț’ vinit! Sî nu mai calcaț’ pe-iși, cî vă rup chișioarili, tu-vă morțî mamilor voastri! Satana v-a adus aișia, Satana sî vă ducî-ndărăt!

Tudor nu rezistă și scrîșni, în timp ce-și punea geaca:

— Mare nesimțit mai sunteți, o să vedeți când o să povestim la mitropolie cum v-ați purtat cu noi, cum ați vorbit… O să mai spunem și prin alte părți…

— Tași odatî, golani, tași, Satano!

Carmen îl țintui sever cu privirea, gata să intervină iarăși dacă cei doi s-ar fi apropiat:

— Lasă-l, băi Tudor, gata, lasă-l! Hai că plecăm, oricum nu rezolvi nimic!

Își luară rucsacii și se îndreptară spre poartă. Ieduțul negru ieșise din spate și păștea, mișcând smucit din cap și din coadă, lângă foișorul cu clopot. Îi privi o clipă și slobozi un mehăit subțire, simpatic. Carmen zâmbi. Tudor trase fermoarul gecii și privi spre apusul roșu, prăbușit peste păduri, mult dincolo de luminișul cu mănăstirea. După ce ieșiră pe cărare și începură să coboare, Dan se mai întoarse o dată spre acareturile lăsate în urmă, mormăind: „Idiotu’! Tâmpituț dracului!” Rareș își aburcă rucsacul pe spate, cu o mirare calmă în glas:

— Să mor io dacă știu unde-o să dormim la noapte!

Adrian G. Romila (n. 29.09.1974, Piatra-Neamț) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Al.I. Cuza” din Iași și un doctorat în antropologie și folclor. A publicat: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (2009, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (eseuri, 2010); În drum spre sud. Roman de aventură (2012, Premiul pentru Proză al USR, nominalizat la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași, un fragment din roman a fost selectat în Anthology of Contemporary Prose from Iași, FILIT, 2013); Radio în zăpadă (povestiri, 2014); Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (eseu, 2015); Mici schimbări în viață (povestiri, 2016); Zeppelin (roman, 2017, premiat de USR sub titulatura „Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la „Scriitorul anului 2017”), Apocalipsis (2019). A contribuit cu texte în antologiile Editurii Polirom: Cartea copilăriilor (2016), Scriitori la poliție (2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (2017). Publică frecvent eseuri, povestiri și cronici literare în reviste „pe hîrtie” și pe internet. Este redactor la trimestrialul cultural Conta, editat la Piatra-Neamț.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Pastorala
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de povestiri Cuțitul japonez de Răzvan

Copilul favorit

Și neînțelese rămaseră și vorbele acestuia către femeia care-l scutura să-l sfâșie:— Mamă, acum eu sunt

Un vuiet
(fragment)

Denis se născuse dintr-o relație pasageră cu un român. Maică-sa îl ținuse acolo până la cinci