Prieteni

Scoase din sacoșa de rafie cam destrămată două obiecte pe care le aranjă, tacticos, pe masă, ferind înainte sticla și paharele: o pereche de mănuși chirurgicale albe, legate împreună cu un elastic roșu, subțire, și un pistolet negru, lucios, proaspăt uns.

580 vizualizări
Citiți în 25 de minute

Privi din nou pe geam și văzu linia sângerie a orizontului, desenată departe, după ultimele livezi, printre casele răzlețite înainte de cimitir. Își zise iarăși că uite, nici nu se știe măcar dacă-i apus sau răsărit. Era una dintre acele zile de toamnă când totu-i ambiguu, ba-i frig, ba cald, ba-i lumină, ba întuneric, ziua-ntr-un fel, noaptea în altul, și nu ca-n zilele trecute. Gil îl mai întrebă o dată, după ce luă o gură de vin direct din sticlă:

— De ce să te lași? Mai bine mărești prețul! Sau pui limită la numărul de clienți!

— În asta nu prea poți mări prețul… Nu-i o meserie ca oricare… Cât să cer? E o chestie sensibilă. Dup-aia nu-i pot refuza pe cei care vin la mine, au și ei necazuri… vor să știe…

— Bă, da’ câți au darul ăsta? Câți, Dumitre? Darurile se plătesc pe lumea asta, ca și meseriile, care tot daruri îs. Și tu ai zis că…

— Da, mă, da, ei le știu pe toate, au mereu dreptate, se-mplinește tot ce zic ei, tot. Și povestesc așa de frumos, așa de frumos! Câteodată primesc să vorbesc cu ei numai ca să-i ascult, nu neapărat ca să răspund la cererile oamenilor care mă plătesc să-și întrebe morții una și alta. Îs povești din altă lume, înțelegi?

— Păi vezi?

— Da, văd. Adică nu, să nu mă-nțelegi greșit! Dacă am zis, am zis, gata! D-aia am și venit, că nu vreau să termin chiar așa, brusc, am niște motive, am o… chestie care mi-a venit…

— Te ascult. Și să știi că ăia nu le știu chiar pe toate și nu se-mplinește chiat tot ce zic ei. N-or fi chiar așa de… ascultă-mă pe mine… dar la povești da, se pricep.

— Uite, vreau să-mi faci un serviciu!

Gil deveni atent. Își prinse fața în mâini, cu coatele așezate pe masă și ochii țintă la Dumitru, care se tot frământa.

— Zi-i! Zi-i, mă, odată, nu mă mai ține!

Dumitru bău restul de vin din paharul lui, se ridică și dădu radioul mai tare. Gil îi făcu semn că nu contează, nu știe că-i singur de atâția ani? Că-n jur e numai pustiu? Cine s-audă? Dumitru dădu și el din mână că-i mai bine așa. Era muzică blues, Gil asculta frecvent emisiunea. Scoase din sacoșa de rafie cam destrămată două obiecte pe care le aranjă, tacticos, pe masă, ferind înainte sticla și paharele: o pereche de mănuși chirurgicale albe, legate împreună cu un elastic roșu, subțire, și un pistolet negru, lucios, proaspăt uns. Era micuț și greu, ar fi încăput numai bine în buzunarul de la pantaloni dacă buzunarul ar fi fost destul de trainic cusut pe dinăuntru. Dumitru îl armă, culisând mecanismul, și trase o dată în gol, sec.

— Ce dracu-s astea, bă Dumitre? De unde ai ăsta… pistolul?  Ce vei să faci cu el? De când ai tu așa ceva?

— De la ruși. De la niște basarabeni sau, mă rog, niște bucovineni, ucrainieni, dracu’ să-i ia!, habar n-am ce erau, niște oameni mai speciali, să zicem, din bazar. Am fost la Suceava, luna trecută, m-a contactat unul de-acolo, să vin ca să vorbesc cu răposata maică-sa, auzise de mine de la cineva, și au ei un bazar mare acolo, unde vin și ăștia de peste Prut. Îți aduc ș-un tanc rușii din bazar, dacă ai răbdare și plătești. M-a costat ceva, e un Makarov mai vechi, de-ăla de care foloseau ofițerii sovietici, după Al Doilea Război. Am și un rezervor de cartușe, numai unul.

Scoase din sacoșă încărcătorul mic, paralelipiedic, cu gloanțele aliniate ca niște mărgele galbene. Îl băgă în patul armei, cu un clinchet plăcut la cuplare.

— Gata, e-ncărcat! Trage!

— Bă, tu ești nebun? Ce să faci cu astea? Mănușile…

— Mănușile-s pentru…

Dumitru privi iar pe geam. Se cam codea să spună.

— Zi, mă, ce să fac? Cu ce să te-ajut? Eu, pe tine! Banii toți de pe-aici, din jur, vin la tine, ai mai mulți bani decât oricare, poți cumpăra orice. Uite, ți-ai luat și pistol adevărat… Mai pot eu să-ți fac ceva, ai tu nevoie de mine? Poate io de tine! Fără dobândă!

— Bă Gil, știi ce vreau io de la tine?

Îl privi fix în ochi pe Gil, rugător ca un câine de pripas.

— Vreau să mă-mpuști! Cu pistolul ăsta! Sau să mă omori cu altceva! Așa, ca prieten, ca cel mai bun prieten, tre’ să-mi faci serviciul ăsta!

— Cum… să te-mpușc? Tu chiar ești nebun de-al binelea! Stai un pic… de ce? De ce să te-mpușc?

— Ieri am vorbit cu ultimul mort. Și am decis. A fost ultimul din cariera mea de vorbitor cu morții. Și mi-a spus cât de frumos e ACOLO. Cu detalii. E atâta de frumos, atâta de frumos, că nici nu se poate povesti! Niciunul dintre morți, în toți anii ăștia, nu mi-a spus cât de frumos e acolo. Lumea asta nu face doi bani pe lângă ce-i acolo. Mai vorbisem cu mortu’ ăsta și altădată, desigur, tot așa, fără bani, am făcut-o… de plăcere…, că…

— Stai, stai că-ncep să mă prind! Tu vrei să te-mpușc ca să ajungi mai repede ACOLO? Vrei să mori mai repede? Adică să te omor io?

— Da, exact. Ca prieten, trebuie să-mi faci serviciul ăsta! Te rog ca pe Dumnezeu! Nu mă va plânge nimeni și tu n-o să pățești nimic.

— Ce vorbești? Cum să nu pățesc? Păi asta nu-i crimă? Eu mai am de stat pe-aici, poate nu plec azi-mâine… Poliția și pușcăria, ani grei! Oamenii, vecinii, cunoscuții, familia, întrebările lor… Plus conștiința mea, așa cum o fi ea, cum să…

— Ba nu, nu-s probleme, m-am gândit la toate. După ce-mi tragi un glonț în cap, ca să fie sigur, cu mănușile astea pe mâini, ca să nu lași amprente, pui pistolul în mâna mea și-mi aranjezi corpul așa, ca să pară că m-am sinucis. Depresie, schizofrenie, demență, dracu’ știe ce, o să-și bată capul anchetatorii, treaba lor. Toți or să dea mărturie despre cât de… ciudat am fost, în viață, cu internarea la psihiatrie, cu tratamentele alea, cu singurătatea… Putem să mergem la mine, acasă, să nu fie probleme, să nu faci mizerie pe-aici. N-o s-audă nimeni, ăștia-s plecați la muncă, ziua. Tu tragi, mă aranjezi, pleci și joci un pic teatru, după aia.

— Bă Dumitre…

— Și n-o să te mustre conștiința, fiindcă te-am rugat eu, mi-ai făcut un serviciu, un bine, înțelegi? Tu mă împuști fiindcă te-am rugat eu! Ca prieten de-o viață!

— Tu crezi că io pot face astea, așa, ca la spectacol? Când m-or întreba toți de tine, tu crezi că nu-s om și io…

— Trebuie să mă-mpuști, tu-nțelegi, bă Gil? Vreau să merg ACOLO! Gata cu lumea asta, cu urâta și nevolnica și… Vreau să scap!

— Da’ cine te-a convins pe tine de frumusețile de ACOLO așa, deodată? Cine? Ia s-aud! Care dintre morți e-așa convingător? Îl știu? E de la noi, de-aici, din comună? E de la București, de la Suceava, din America, din Australia, de unde-i? Cine-i persoana? Sau, mă rog, cine-a fost, mai degrabă?

Dumitru lăsă privirea pe masa cu lemnul plin de tăieturi și începu să se joace cu pistolul, învârtindu-l cu un deget, în jurul centrului de greutate. Zuruitul armei pe masă era plăcut, liniștitor. Băgă mâna adânc în buzunarul de la pieptul gecii de fâș și scoase câteva teancuri de bancnote. Le așeză lângă celelalte obiecte.

— Gil, sunt o grămadă de bani în pachetele astea. Trăiești ani de zile cu ei în sărăcia de pe-aici! Numai bancnote de sute și de milioane! I-am strâns de vreo doi ani, pentru asta. Pentru tine, adică. Am riscat, un pic, am vorbit și cu morți de mai departe, am lăsat să vină la mine o grămadă de străini, nu numai de pe-aici, unii au dat mai mult, mai ales dacă voiau să știe ceva…, de la cineva care…

— Tu zi-mi cine ți-a povestit! Cine? Îs mort de curios, ca să zic așa! După aia-ți spun și eu dacă te-mpușc sau nu! Ca prieten, da?

— Băi Gil, nu știu dacă are rost….

— Dacă io, ca prieten, aș putea să fac așa ceva, să te-omor, la o adică și tu ai putea să-mi spui secretu’ ăsta! Care dintre morți ți-a spus așa de detaliat cum e ACOLO? Și ce ți-a spus? Ia să văd dacă merită!

— Băi Gil…

— Aștept! Aștept, Dumitre! De bani nu-s așa de interesat, să știi! Niciodată n-am avut bani, chiar dacă eu și biata Anca, Dumnezeu s-o ierte, am fost singuri, n-am avut copii, deci nici cheltuieli. Sunt învățat să mă descurc cu puțin, cu ce am.

— Păi, uite, na, Anca mi-a zis! Și m-a chemat ACOLO! Ea m-a chemat!

Gil îl privi țintă. Furia îi crescu pe măsura tăcerii. Se ridică și închise radioul de tot, Eric Clapton, cu „Tears in Heaven”, se frânse la mijlocul piesei. Se așeză din nou și continuă să-l privească pe Dumitru, sfredelitor. Tensiunea se aduna, putea fi simțită și aproape văzută în întunericul care se lăsase în cameră. Soarele căzuse și el departe, după cimitir, lăsând loc nopții calde de octombrie. Spuse, șoptit:

— Vasăzică tu și Anca… demult…

Dumitru încuviință, spășit. Gil lăsă ochii în podea, mușcându-și buzele preocupat.

— Mda! Io mereu am avut o bănuială, da’ sigur, nimic concret… Și când a fost accidentul, la tine venea? Ia zi!

Dumitru încuviință, din nou, și așa făcu la toate câte le înșira Gil.

— De când? De-atunci, de la revelion, când v-am văzut și mi-ați îndrugat verzi și uscate? Și venea la tine cu mașina și mie-mi spunea că… Și-n toți anii ăștia noi doi încă am fost prieteni? Și eu i-o trăgeam regulat aceleiași femei căreia i-o mai trăgeai și tu? După ce se ridica din patul tău trecea la mine, vasăzică? Atâția ani, atâția ani? Și n-ați venit niciunul să-mi spuneți „băi Gil, băi naivule și prostule care ești, uite, noi așa și pe dincolo, am vrea să nu știu ce, hai s-o facem ca oamenii civilizați, ca… intelectualii”, că așa ne pretindem, nu? Suntem profesori, predăm elevilor valori universale! „Hai să vă despărțiți voi, ca noi să…” Și după aia, eventual, să-mi spui că rămânem prieteni. Și acuma, ce să vezi? Ea te-a chemat ACOLO, să fiți împreună, să fiți împreună și ACOLO! Definitiv! Că na, e frumos ACOLO, mai frumos ca aici, nu? Mai frumos ca-n lumea asta unde – ghinionul dracului! – mai apare din când în când și bou’ ăsta de Gil, retardatul ăsta care crede tot ce i se spune! Deși chiar orb nu e el, săracu’!

Dumitru se juca stânjenit cu pistolul, în timp ce asculta în continuare șuvoiul de cuvinte revărsat din partea cealaltă a mesei.

— Ș-acuma tu vrei să pleci ACOLO, la ea, prin mâna mea, cu ajutorul meu, mai precis! Eu să te-mpușc, ca prieten, cum zici tu, s-o fac aici, eventual în casa asta, în satul ăsta, în lumea asta de căcat, iar voi, iubiții eternelor regrete, să petreceți în pizdele mamilor voastre pe lumea aialaltă! Adam și Eva în Rai! Și poate c-o să m-aplaudați când o să ajung, în sfârșit, de tot ACOLO, ca tot omu’! O să m-așteptați poate la poartă, la poarta Raiului. „Ia uite-l și p-ăsta, băi, a mai venit și el, sireacu’,  p-acilea, pă la noi, unde știe că nu e durere, nici întristare, nici suspin!” Îi mai aranjăm un accident, ceva? Sau rezolvăm cu un cancer, la ofertă? Îmi iau și eu un Makarov? O să mă-nșelați ca niște nemernici și ACOLO?

Dumitru nu se mișcase deloc de pe scaun, cât durase tirada prietenului său. Ar fi vrut să-și ceară iertare, să-i cadă în genunchi, să se căiască zgomotos, patetic, acum, în ultima clipă, dar nu îndrăzni să facă nimic. Mormăi, într-un sfârșit:

— Na, asta-i, Gil, ce să mai facem? Ce-a fost, a fost, toate-s omenești. Acuma chiar ai toate motivele ca să…

— Bă ticălosule, bă tâmpitule, cretinule și idiotule! Ai plănuit asta? Ai plănuit să vii aici, azi, să mă chemi ca să-mi zici toate astea? Să mă provoci? Spune, bă! Știai c-o să-mi zici, ca io să mă enervez și să te-mpușc, după aia? Spune, mă, ai plănuit-o?

— Nu, Gil, nu, n-am vrut să se ajungă aici, să-ți spun, să știi despre mine și Anca, da’ aici s-a ajuns! Ai insistat să…

Gil îi trase un pumn în față, apoi încă unul și încă unul. Dumitru se prăbuși, cu tot cu scaun, pe spate.

— Băi, futu-ți morții mă-tii de bou! Ticălosule și… și ipocritule, ticălosule care ești tu și care-ai fost! AICI și DINCOLO!

Îi căra pumni și picioare, în timp ce-i scuipa imprecațiile, cu picături de salivă. Și fiindcă Dumitru nu părea să sufere de-ajuns, se-ntoarse, luă pistoletul de pe masă, îl armă cu o mișcare iute și apăsă pe trăgaci. Detunătura se izbi de pereți și lumină camera, o secundă. Mai trase o dată, încă un fulger îi dudui ușor timpanele, apoi merse și aprinse lumina. Prin fumul care plutea, înecăcios, zări trupul prietenului său zăcând pe podea, chircit nefiresc, cu mâinile strânse sub el și cu două găuri vișinii în frunte. Sângele începuse să se-ntindă pe sub masă, deja, ca o baltă vie, mișcătoare. Cu pistolul încă fumegând în mână, se așeză pe scaunul rămas în picioare, se șterse de transpirație cu mâneca stângă, apoi zâmbi. Duse pistolul la tâmplă și apăsă. Bubuitura îi spulberă bucăți din craniu pe partea cealaltă și lansă fuioare uscate de fum, agățate de păru-i sur, câlțos. Mai trase o dată, auzi glonțul ieșit cum izbește cănile și farfuriile de pe raftul din stânga lui și-și aminti, supărat, că nu mai poate muri, de vreme ce murise cândva, ca toți oamenii. Sau poate nu chiar ca toți oamenii, fiindcă despre accidentul său cumplit se vorbise la știri și-n ziare vreo săptămână.

Își pipăi găurile arse pe margini, găurile vineții, puțin umede, făcute de cele două gloanțe în cap, și se mai enervă o dată, și mai tare.

Adrian G. Romila (n. 29.09.1974, Piatra-Neamț) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Al.I. Cuza” din Iași și un doctorat în antropologie și folclor. A publicat: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (2009, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (eseuri, 2010); În drum spre sud. Roman de aventură (2012, Premiul pentru Proză al USR, nominalizat la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași, un fragment din roman a fost selectat în Anthology of Contemporary Prose from Iași, FILIT, 2013); Radio în zăpadă (povestiri, 2014); Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (eseu, 2015); Mici schimbări în viață (povestiri, 2016); Zeppelin (roman, 2017, premiat de USR sub titulatura „Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la „Scriitorul anului 2017”), Apocalipsis (2019). A contribuit cu texte în antologiile Editurii Polirom: Cartea copilăriilor (2016), Scriitori la poliție (2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (2017). Publică frecvent eseuri, povestiri și cronici literare în reviste „pe hîrtie” și pe internet. Este redactor la trimestrialul cultural Conta, editat la Piatra-Neamț.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Forsythia

N-am să uit niciodată privirea ta plină de încântare în fața bibliotecii din sufragerie. Deși e

Totul va fi bine!

Mă ridic din nou, îmi mai fac un hot-dog cu salam picant și cașcaval. Mă uit

Clovnul

Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Clovnul de Iulian Ciocan, care va

Adio, Gulag!

Fragment în avanpremieră din romanul cu același titlu de Levan Berdzenișvili, aflat în curs de apariție