Nr. 5/2021

Prieteni

Privi din nou pe geam și văzu linia sângerie a orizontului, desenată departe, după ultimele livezi, printre casele răzlețite înainte de cimitir. Își zise iarăși că uite, nici nu se știe măcar dacă-i apus sau răsărit. Era una dintre acele zile de toamnă când totu-i ambiguu, ba-i frig, ba cald, ba-i lumină, ba întuneric, ziua-ntr-un fel, noaptea în altul, și nu ca-n zilele trecute. Gil îl mai întrebă o dată, după ce luă o gură de vin direct din sticlă:

— De ce să te lași? Mai bine mărești prețul! Sau pui limită la numărul de clienți!

— În asta nu prea poți mări prețul… Nu-i o meserie ca oricare… Cât să cer? E o chestie sensibilă. Dup-aia nu-i pot refuza pe cei care vin la mine, au și ei necazuri… vor să știe…

— Bă, da’ câți au darul ăsta? Câți, Dumitre? Darurile se plătesc pe lumea asta, ca și meseriile, care tot daruri îs. Și tu ai zis că…

— Da, mă, da, ei le știu pe toate, au mereu dreptate, se-mplinește tot ce zic ei, tot. Și povestesc așa de frumos, așa de frumos! Câteodată primesc să vorbesc cu ei numai ca să-i ascult, nu neapărat ca să răspund la cererile oamenilor care mă plătesc să-și întrebe morții una și alta. Îs povești din altă lume, înțelegi?

— Păi vezi?

— Da, văd. Adică nu, să nu mă-nțelegi greșit! Dacă am zis, am zis, gata! D-aia am și venit, că nu vreau să termin chiar așa, brusc, am niște motive, am o… chestie care mi-a venit…

— Te ascult. Și să știi că ăia nu le știu chiar pe toate și nu se-mplinește chiat tot ce zic ei. N-or fi chiar așa de… ascultă-mă pe mine… dar la povești da, se pricep.

— Uite, vreau să-mi faci un serviciu!

Gil deveni atent. Își prinse fața în mâini, cu coatele așezate pe masă și ochii țintă la Dumitru, care se tot frământa.

— Zi-i! Zi-i, mă, odată, nu mă mai ține!

Dumitru bău restul de vin din paharul lui, se ridică și dădu radioul mai tare. Gil îi făcu semn că nu contează, nu știe că-i singur de atâția ani? Că-n jur e numai pustiu? Cine s-audă? Dumitru dădu și el din mână că-i mai bine așa. Era muzică blues, Gil asculta frecvent emisiunea. Scoase din sacoșa de rafie cam destrămată două obiecte pe care le aranjă, tacticos, pe masă, ferind înainte sticla și paharele: o pereche de mănuși chirurgicale albe, legate împreună cu un elastic roșu, subțire, și un pistolet negru, lucios, proaspăt uns. Era micuț și greu, ar fi încăput numai bine în buzunarul de la pantaloni dacă buzunarul ar fi fost destul de trainic cusut pe dinăuntru. Dumitru îl armă, culisând mecanismul, și trase o dată în gol, sec.

— Ce dracu-s astea, bă Dumitre? De unde ai ăsta… pistolul?  Ce vei să faci cu el? De când ai tu așa ceva?

— De la ruși. De la niște basarabeni sau, mă rog, niște bucovineni, ucrainieni, dracu’ să-i ia!, habar n-am ce erau, niște oameni mai speciali, să zicem, din bazar. Am fost la Suceava, luna trecută, m-a contactat unul de-acolo, să vin ca să vorbesc cu răposata maică-sa, auzise de mine de la cineva, și au ei un bazar mare acolo, unde vin și ăștia de peste Prut. Îți aduc ș-un tanc rușii din bazar, dacă ai răbdare și plătești. M-a costat ceva, e un Makarov mai vechi, de-ăla de care foloseau ofițerii sovietici, după Al Doilea Război. Am și un rezervor de cartușe, numai unul.

Scoase din sacoșă încărcătorul mic, paralelipiedic, cu gloanțele aliniate ca niște mărgele galbene. Îl băgă în patul armei, cu un clinchet plăcut la cuplare.

— Gata, e-ncărcat! Trage!

— Bă, tu ești nebun? Ce să faci cu astea? Mănușile…

— Mănușile-s pentru…

Dumitru privi iar pe geam. Se cam codea să spună.

— Zi, mă, ce să fac? Cu ce să te-ajut? Eu, pe tine! Banii toți de pe-aici, din jur, vin la tine, ai mai mulți bani decât oricare, poți cumpăra orice. Uite, ți-ai luat și pistol adevărat… Mai pot eu să-ți fac ceva, ai tu nevoie de mine? Poate io de tine! Fără dobândă!

— Bă Gil, știi ce vreau io de la tine?

Îl privi fix în ochi pe Gil, rugător ca un câine de pripas.

— Vreau să mă-mpuști! Cu pistolul ăsta! Sau să mă omori cu altceva! Așa, ca prieten, ca cel mai bun prieten, tre’ să-mi faci serviciul ăsta!

— Cum… să te-mpușc? Tu chiar ești nebun de-al binelea! Stai un pic… de ce? De ce să te-mpușc?

— Ieri am vorbit cu ultimul mort. Și am decis. A fost ultimul din cariera mea de vorbitor cu morții. Și mi-a spus cât de frumos e ACOLO. Cu detalii. E atâta de frumos, atâta de frumos, că nici nu se poate povesti! Niciunul dintre morți, în toți anii ăștia, nu mi-a spus cât de frumos e acolo. Lumea asta nu face doi bani pe lângă ce-i acolo. Mai vorbisem cu mortu’ ăsta și altădată, desigur, tot așa, fără bani, am făcut-o… de plăcere…, că…

— Stai, stai că-ncep să mă prind! Tu vrei să te-mpușc ca să ajungi mai repede ACOLO? Vrei să mori mai repede? Adică să te omor io?

— Da, exact. Ca prieten, trebuie să-mi faci serviciul ăsta! Te rog ca pe Dumnezeu! Nu mă va plânge nimeni și tu n-o să pățești nimic.

— Ce vorbești? Cum să nu pățesc? Păi asta nu-i crimă? Eu mai am de stat pe-aici, poate nu plec azi-mâine… Poliția și pușcăria, ani grei! Oamenii, vecinii, cunoscuții, familia, întrebările lor… Plus conștiința mea, așa cum o fi ea, cum să…

— Ba nu, nu-s probleme, m-am gândit la toate. După ce-mi tragi un glonț în cap, ca să fie sigur, cu mănușile astea pe mâini, ca să nu lași amprente, pui pistolul în mâna mea și-mi aranjezi corpul așa, ca să pară că m-am sinucis. Depresie, schizofrenie, demență, dracu’ știe ce, o să-și bată capul anchetatorii, treaba lor. Toți or să dea mărturie despre cât de… ciudat am fost, în viață, cu internarea la psihiatrie, cu tratamentele alea, cu singurătatea… Putem să mergem la mine, acasă, să nu fie probleme, să nu faci mizerie pe-aici. N-o s-audă nimeni, ăștia-s plecați la muncă, ziua. Tu tragi, mă aranjezi, pleci și joci un pic teatru, după aia.

— Bă Dumitre…

— Și n-o să te mustre conștiința, fiindcă te-am rugat eu, mi-ai făcut un serviciu, un bine, înțelegi? Tu mă împuști fiindcă te-am rugat eu! Ca prieten de-o viață!

— Tu crezi că io pot face astea, așa, ca la spectacol? Când m-or întreba toți de tine, tu crezi că nu-s om și io…

— Trebuie să mă-mpuști, tu-nțelegi, bă Gil? Vreau să merg ACOLO! Gata cu lumea asta, cu urâta și nevolnica și… Vreau să scap!

— Da’ cine te-a convins pe tine de frumusețile de ACOLO așa, deodată? Cine? Ia s-aud! Care dintre morți e-așa convingător? Îl știu? E de la noi, de-aici, din comună? E de la București, de la Suceava, din America, din Australia, de unde-i? Cine-i persoana? Sau, mă rog, cine-a fost, mai degrabă?

Dumitru lăsă privirea pe masa cu lemnul plin de tăieturi și începu să se joace cu pistolul, învârtindu-l cu un deget, în jurul centrului de greutate. Zuruitul armei pe masă era plăcut, liniștitor. Băgă mâna adânc în buzunarul de la pieptul gecii de fâș și scoase câteva teancuri de bancnote. Le așeză lângă celelalte obiecte.

— Gil, sunt o grămadă de bani în pachetele astea. Trăiești ani de zile cu ei în sărăcia de pe-aici! Numai bancnote de sute și de milioane! I-am strâns de vreo doi ani, pentru asta. Pentru tine, adică. Am riscat, un pic, am vorbit și cu morți de mai departe, am lăsat să vină la mine o grămadă de străini, nu numai de pe-aici, unii au dat mai mult, mai ales dacă voiau să știe ceva…, de la cineva care…

— Tu zi-mi cine ți-a povestit! Cine? Îs mort de curios, ca să zic așa! După aia-ți spun și eu dacă te-mpușc sau nu! Ca prieten, da?

— Băi Gil, nu știu dacă are rost….

— Dacă io, ca prieten, aș putea să fac așa ceva, să te-omor, la o adică și tu ai putea să-mi spui secretu’ ăsta! Care dintre morți ți-a spus așa de detaliat cum e ACOLO? Și ce ți-a spus? Ia să văd dacă merită!

— Băi Gil…

— Aștept! Aștept, Dumitre! De bani nu-s așa de interesat, să știi! Niciodată n-am avut bani, chiar dacă eu și biata Anca, Dumnezeu s-o ierte, am fost singuri, n-am avut copii, deci nici cheltuieli. Sunt învățat să mă descurc cu puțin, cu ce am.

— Păi, uite, na, Anca mi-a zis! Și m-a chemat ACOLO! Ea m-a chemat!

Gil îl privi țintă. Furia îi crescu pe măsura tăcerii. Se ridică și închise radioul de tot, Eric Clapton, cu „Tears in Heaven”, se frânse la mijlocul piesei. Se așeză din nou și continuă să-l privească pe Dumitru, sfredelitor. Tensiunea se aduna, putea fi simțită și aproape văzută în întunericul care se lăsase în cameră. Soarele căzuse și el departe, după cimitir, lăsând loc nopții calde de octombrie. Spuse, șoptit:

— Vasăzică tu și Anca… demult…

Dumitru încuviință, spășit. Gil lăsă ochii în podea, mușcându-și buzele preocupat.

— Mda! Io mereu am avut o bănuială, da’ sigur, nimic concret… Și când a fost accidentul, la tine venea? Ia zi!

Dumitru încuviință, din nou, și așa făcu la toate câte le înșira Gil.

— De când? De-atunci, de la revelion, când v-am văzut și mi-ați îndrugat verzi și uscate? Și venea la tine cu mașina și mie-mi spunea că… Și-n toți anii ăștia noi doi încă am fost prieteni? Și eu i-o trăgeam regulat aceleiași femei căreia i-o mai trăgeai și tu? După ce se ridica din patul tău trecea la mine, vasăzică? Atâția ani, atâția ani? Și n-ați venit niciunul să-mi spuneți „băi Gil, băi naivule și prostule care ești, uite, noi așa și pe dincolo, am vrea să nu știu ce, hai s-o facem ca oamenii civilizați, ca… intelectualii”, că așa ne pretindem, nu? Suntem profesori, predăm elevilor valori universale! „Hai să vă despărțiți voi, ca noi să…” Și după aia, eventual, să-mi spui că rămânem prieteni. Și acuma, ce să vezi? Ea te-a chemat ACOLO, să fiți împreună, să fiți împreună și ACOLO! Definitiv! Că na, e frumos ACOLO, mai frumos ca aici, nu? Mai frumos ca-n lumea asta unde – ghinionul dracului! – mai apare din când în când și bou’ ăsta de Gil, retardatul ăsta care crede tot ce i se spune! Deși chiar orb nu e el, săracu’!

Dumitru se juca stânjenit cu pistolul, în timp ce asculta în continuare șuvoiul de cuvinte revărsat din partea cealaltă a mesei.

— Ș-acuma tu vrei să pleci ACOLO, la ea, prin mâna mea, cu ajutorul meu, mai precis! Eu să te-mpușc, ca prieten, cum zici tu, s-o fac aici, eventual în casa asta, în satul ăsta, în lumea asta de căcat, iar voi, iubiții eternelor regrete, să petreceți în pizdele mamilor voastre pe lumea aialaltă! Adam și Eva în Rai! Și poate c-o să m-aplaudați când o să ajung, în sfârșit, de tot ACOLO, ca tot omu’! O să m-așteptați poate la poartă, la poarta Raiului. „Ia uite-l și p-ăsta, băi, a mai venit și el, sireacu’,  p-acilea, pă la noi, unde știe că nu e durere, nici întristare, nici suspin!” Îi mai aranjăm un accident, ceva? Sau rezolvăm cu un cancer, la ofertă? Îmi iau și eu un Makarov? O să mă-nșelați ca niște nemernici și ACOLO?

Dumitru nu se mișcase deloc de pe scaun, cât durase tirada prietenului său. Ar fi vrut să-și ceară iertare, să-i cadă în genunchi, să se căiască zgomotos, patetic, acum, în ultima clipă, dar nu îndrăzni să facă nimic. Mormăi, într-un sfârșit:

— Na, asta-i, Gil, ce să mai facem? Ce-a fost, a fost, toate-s omenești. Acuma chiar ai toate motivele ca să…

— Bă ticălosule, bă tâmpitule, cretinule și idiotule! Ai plănuit asta? Ai plănuit să vii aici, azi, să mă chemi ca să-mi zici toate astea? Să mă provoci? Spune, bă! Știai c-o să-mi zici, ca io să mă enervez și să te-mpușc, după aia? Spune, mă, ai plănuit-o?

— Nu, Gil, nu, n-am vrut să se ajungă aici, să-ți spun, să știi despre mine și Anca, da’ aici s-a ajuns! Ai insistat să…

Gil îi trase un pumn în față, apoi încă unul și încă unul. Dumitru se prăbuși, cu tot cu scaun, pe spate.

— Băi, futu-ți morții mă-tii de bou! Ticălosule și… și ipocritule, ticălosule care ești tu și care-ai fost! AICI și DINCOLO!

Îi căra pumni și picioare, în timp ce-i scuipa imprecațiile, cu picături de salivă. Și fiindcă Dumitru nu părea să sufere de-ajuns, se-ntoarse, luă pistoletul de pe masă, îl armă cu o mișcare iute și apăsă pe trăgaci. Detunătura se izbi de pereți și lumină camera, o secundă. Mai trase o dată, încă un fulger îi dudui ușor timpanele, apoi merse și aprinse lumina. Prin fumul care plutea, înecăcios, zări trupul prietenului său zăcând pe podea, chircit nefiresc, cu mâinile strânse sub el și cu două găuri vișinii în frunte. Sângele începuse să se-ntindă pe sub masă, deja, ca o baltă vie, mișcătoare. Cu pistolul încă fumegând în mână, se așeză pe scaunul rămas în picioare, se șterse de transpirație cu mâneca stângă, apoi zâmbi. Duse pistolul la tâmplă și apăsă. Bubuitura îi spulberă bucăți din craniu pe partea cealaltă și lansă fuioare uscate de fum, agățate de păru-i sur, câlțos. Mai trase o dată, auzi glonțul ieșit cum izbește cănile și farfuriile de pe raftul din stânga lui și-și aminti, supărat, că nu mai poate muri, de vreme ce murise cândva, ca toți oamenii. Sau poate nu chiar ca toți oamenii, fiindcă despre accidentul său cumplit se vorbise la știri și-n ziare vreo săptămână.

Își pipăi găurile arse pe margini, găurile vineții, puțin umede, făcute de cele două gloanțe în cap, și se mai enervă o dată, și mai tare.

/

Madame Claude

Sylvie Verheyde aduce în atenția publicului una dintre figurile paradoxale ale Franței anilor ’60: Madame Claude, alias „regina” prostituției, pe numele său real Fernande Grudet, născută pe 6 iulie 1923, la Angers. Karole Rocher (actriță cunoscută pentru Braquo – 2009, Polisse – 2011, dar și pentru Paris la blanche – 2017), o interpretează pe Madame Claude, prezentând cu naturalețe setea de a poseda și de a deține controlul într-o societate care echivalează femeia cu o marfă de consum. Dintr-o narcisiacă posesivă, capabilă să-și abandoneze fiica, Madame Claude trece peste inerentul stigmat social, devenind cea mai puternică femeie din capitala pariziană, cu acces direct la rețeaua poliției sau la importanți demnitari.

Modalitatea în care Sylvia Verheyde o prezintă pe Madame Claude este la limita între patetismele de romanță și docu-ficțiune. Filmul începe promiţător, are un ritm destul de alert până în clipa în care, din rațiuni nebănuite, se diluează excesiv. Importante devin, în schimb, micile rupturi de tensiune aplicate din vreme în vreme. Despre viața acestei femei extrem de dedicate meseriei sale, dar și inconștiente de mizele jocului la nivelul la care se situa, Just Jaeckin a regizat în 1977 The French Woman, cu Françoise Fabian în rolul lui Madame Claude.

Verheyde a regizat Stella (2008), Confesiunea unui copil al secolului (2012) și Între câini și lupi (1991), dovedind un interes surprinzător pentru psihopatologia (pre/post)adolescentină. Odată cu Stella – la care semnează nu doar regia, ci și scenariul – Verheyde tatonează mediul școlar (fiindcă eroina, de numai 11 ani, joacă poker foarte bine, dar nu se descurcă grozav cu regulile limbii franceze), interesul regizoarei apropiindu-se de derapaje socio-politice, inechități, erotism. Scurtmetrajul din 1991 (Entre chiens et loups) dezvăluie o poveste de dragoste plină de dileme, aducându-i regizoarei și scenaristei, deopotrivă, diverse nominalizări și Premiul Canal+.

Alături de Karole Rocher, îi regăsim în Madame Claude pe Garance Marilier, Roschdy Zem, Pierre Deladonchamps, Paul Hamy, Garance Marillier (Sidonie), cunoscută pentru rolul din Raw (2016), și-a început cariera cinematografică în 2011 în scurtmetrajul Junior (2011), regizat de Julia Ducournau. A jucat și în It’s Not a Cowboy Movie (2012). Până să se apuce de actorie, s-a specializat în trombon și percuție. Roschdy Zem, șarmantul Jo Attia care o apără pe Madame Claude de delatori și escroci, a jucat în The Cold Light of Day (2012), alături de Henry Cavill și de Bruce Willis. A regizat Chocolat (2016), un film intrigant, care surprinde apoteoza și decăderea clovnului Chocolat, primul performer de culoare care a revoluționat dinamica programului de circ, cucerind Parisul Belle Époque printr-o coregrafie originală. Dar cel mai provocator film în care a jucat Zem este Bad Faith (2006), un film despre incompatibilități etnice și religioase.

Curios prin puterea dialogurilor și chiar prin forța expresivă a unor scene, filmul lui Verheyde nu face mai mult decât o sinteză a climatului socio-politic al anilor ’60. Oricât de puternică are impresia că este, Madame Claude nu va reuși să eludeze noile reguli ale Republicii. Principiul inițial, potrivit căruia dacă se chivernisește bine e aranjată pe viață este răsturnat de jocul perfid al serviciilor secrete. Întrebată de un reporter la începutul anilor ’90 (după perioada exilului american, după anul de detenție, când trecuse deja de 70 de ani) dacă are vreun regret, Madame Claude – păstrându-și deopotrivă misterul și forța retorică – răspunde univoc: „Aucun regret, aucun remord.” – „Niciun regret, nicio remușcare.” Dincolo de complicități afective, de secrete incomode ori de foamea de putere, Madame Claude a devenit legendară și prin considerarea prostituției drept o meserie ca oricare alta. În plus, momentele de fericire iluzorie sunt o garanție a existenței. Ducând o viață extrem de echilibrată, marcată de disciplină, lipsa alcoolului și chiar de o invizibilitate socială, Madame Claude știe să contabilizeze fericirea altora: „Eu stau liniștită aici, iar fetele mele trudesc prin Paris. Afacerea merge bine. Iau 30%. Tarifele: 500 de franci pe două ore. Banii curg. Dacă mă chivernisesc bine, sunt aranjată pe viață.” Care este arma sa? Discreția: unii o consideră bărbat, alții nici nu cred că există. În plus, filozofia celei mai cunoscute femei din Franța este simplă: „Am înțeles repede că bărbații ne consideră niște curve. Și am decis să devin regina curvelor. Să ne facem din trupuri arme și armuri. Să nu mai pătimim.” Dosarele noilor „prieteni” ies la suprafață, concurența din Pigalle joacă murdar. De asemenea, scandalul asasinării iugoslavului Stefan Marković, fost secretar și bodyguard al lui Alain Delon, va culmina, în 1969, când Pompidou este ales președinte al Republicii și, astfel, destinul lui madame Claude – pecetluit.

Pentru eroină, dragostea e o boală. Sexul este doar o experiență de epidermă, iar „fetele” sunt niște „angajate” frecventate de elita pariziană, care țintesc să ajungă actrițe; printre acestea, Sidonie, o tânără cultivată, originară din Lyon, căreia îi plac fetele, băieții, luxul și viteza. Sidonie stăpânește binomul sexualității; este inteligentă, senzuală, explozivă, rafinată. Mai mult decât atât, învață repede. Are, în egală măsură, dorința de răzbunare. Propria fiică o repudiază pe Madame Claude, în vreme ce Sidonie și-o alege ca mentor. Numai că dorința de răzbunare a lui Sidonie față de tatăl său (ce făcea parte din elita politică franceză și care o abuzase în copilărie), destabilizează până la prăbușire lumea matroanei, o lume cinică en tout cas, astfel încât întregul eșafodaj se surpă vertiginos sub propriii ochi.

/

Afinităţile elective ale unei Doamne

N-am mai scris de mult despre Marta Petreu, o scriitoare pe care o apreciez îndeosebi pentru cercetările sale privind generaţia interbelică. Nu fiindcă n-aş fi avut destule cărţi din care să aleg, ci mai ales pentru faptul că în vremea din urmă a scris mai mult proză; iar eu, oricât aş agrea scrisul profesoarei clujene, nu le am cu proza. Însă Domni şi Doamne, apărută anul trecut la Polirom (unde are o serie de autor absolut remarcabilă), pur şi simplu m-a cucerit; astfel că, iată, recidivez, confirmând suspiciunile unora că am o stimă (şi, de ce să nu recunosc, chiar afecţiune) deosebită pentru această Doamnă a literelor din Ardeal.

Titlul acestei cărţi, alcătuită din mai multe eseuri (mai exact şapte, plus două interviuri), este, în pofida conţinutului aparent eteroclit, cât se poate de exact: „Domni şi Doamne” reuneşte personaje din lumea literaturii care o pasionează pe Marta Petreu – trei doamne şi patru domni. Majuscula folosită, nu de politeţe ci de reală apreciere şi distincţie, ne avertizează din start că avem de-a face aici cu „lume bună, literară” (ca să folosesc o expresie dragă poetului Ioan Moldovan), nu întotdeauna agreată însă de restul truditorilor culturali, mult prea invidioşi pe reuşitele altora (mai ales dacă sunt femei). De unde şi intenţia autoarei, mărturisită în cuvântul-înainte, de „a face dreptate unor Doamne pe care lumea le-a dat la o parte mult prea uşor” (şi, aş completa eu, unor anumiţi Domni – ca să fim politic corecţi).

„Ce-i uneşte pe Domnii şi Doamnele despre care scriu?” se întreabă retoric Marta Petreu, în preambulul cărţii ei, încercând să-şi caute diverse justificări pentru aparenta lipsă de coeziune a textelor care compun volumul şi în care este vorba despre Cornelia (şi Lucian) Blaga, contele Miklós Bánffy, Petru Dumitriu, Dorina (Doti) Stanca, Ştefan Agopian, Herta Müller şi Mircea Cărtărescu. Nu se amăgeşte însă, cum nu vrea să ne păcălească nici pe noi, cititorii acestei cărţi fermecătoare, recunoscând în cele din urmă că „singurul lucru care-i uneşte cu adevărat pe Domnii şi Doamnele din cartea mea rămâne faptul c-am petrecut cu volumele şi cu vieţile lor vreme uitată, fără a prinde de veste, ca un fericit.” Ne dă de înţeles în acest fel că, asemenea lui Făt-Frumos din basmul lui Ispirescu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, a căzut ca sub o vrajă în preajma personajelor şi cărţilor ei preferate, uitând cu totul de trecerea timpului. Nu e singurul motiv, însă. Fascinantele poveşti cu domni şi doamne – pentru că sunt cu adevărat poveşti, ţesute cu artă narativă ieşită din comun – sunt pe cât de fermecătoare, pe atât de adevărate: câtă vreme la Ispirescu basmele sunt născute sub zodia mitului, poveştile Martei Petreu se hrănesc din documente, înscrisuri şi mărturii, aşa cum îi şade bine unei cercetătoare pur-sânge, căreia adevărul şi obiectivitatea îi sunt mai dragi decât afinităţile elective, oricât ar fi acestea de constrângătoare afectiv.

…poveştile Martei Petreu se hrănesc din documente, înscrisuri şi mărturii, aşa cum îi şade bine unei cercetătoare pur-sânge, căreia adevărul şi obiectivitatea îi sunt mai dragi decât afinităţile elective, oricât ar fi acestea de constrângătoare afectiv.

Cel puţin două dintre eseurile care compun cartea sunt rodul trudei iscoditoare, veşnic pe urmele informaţiei care atestă adevărul istoric-literar, trăsătură care a făcut din Marta Petreu unul dintre cei mai redutabili critici pe care îi avem la ora actuală, în linie lovinesciană. Primul eseu, cel cu care se şi deschide cartea de faţă, îi este dedicat Corneliei Blaga, un personaj neglijat de istoria noastră literară, mult prea preocupată de amantele lui Lucian Blaga, în dauna celei care i-a fost soţie devotată: „Ce ar fi fost Lucian Blaga fără Cornelia şi cum ar fi arătat opera lui, superba lui operă, dacă nu ar fi fost iubit de Cornelia Flavia?, m‑am întrebat. Cherchez la femme!, mi‑am răspuns, şi m‑am apucat de cercetat: femeia, iar nu femeile, doamna, nu doamnele numite şăgalnic în familia Blaga: «muze».” (p. 31) – ne mărturiseşte Marta Petreu, într-una din pornirile ei cvasi-feministe, înhămându-se apoi la dificila sarcină de a-i face dreptate acestui adevărat înger păzitor al lui Blaga, care şi-a dedicat viaţa celui pe care îl adora ca pe un zeu. Dovezile pe care ni le prezintă sunt copleşitoare, iar concluzia, inconturnabilă: „Cu o voinţă de fier, ea a luptat pentru el, l‑a influenţat, l‑a şlefuit, l‑a modelat, a muncit pentru el şi în locul lui. Şi l‑a transformat pe tînărul de o genială creativitate într‑un monument. E ca şi cum l‑ar fi clădit, ea pe el, iar apoi ar fi înlăturat schelele din jurul lui, ar fi şters urmele primului şantier, cel mai important, pentru ca monumentul, impresionant, să poată fi admirat în întreaga lui splendoare. Pentru ca urmele felului cum ea l‑a modelat pe Blaga să dispară, iar el să apară, în lumina augustă a creaţiei şi persoanei lui, ieşit direct din centrul Marelui Anonim. Din diferenţialele divine aflate‑n miezul Factorului Metafizic Central.” (pp. 33-34).

Cel de-al doilea eseu cu puternică componentă documentară (dar şi memorialistică) este o adevărată punere în scenă a iubirii, cu accente tragice, dintre Doti şi Radu Stanca, având şi o miză de istorie literară: corectarea unor informaţii biografice greşite, puse în circulaţie de către fratele lui Radu Stanca, Horia, şi preluate de unii cercetători. Prilej pentru Marta Petreu de a aduce preţioase precizări despre împrejurările morţii dramaturgului, dar mai ales pentru a-i face dreptate lui Doti, al cărei rol în păstrarea şi valorificarea operei lui Radu Stanca a fost esenţial, rămânând însă în bună parte neştiut. Cunoscând-o personal pe marea actriţă a teatrului clujean, căreia i-a purtat o vie admiraţie, Marta Petreu îşi pune în mişcare tot talentul ei scriitoricesc pentru a-i zugrăvi un portret emoţionant: „Era aşa de frumoasă, încât, precum la muzica lui Mozart, îţi trebuie un timp de reculegere pentru a-ţi da seama că, sub uluitoarea frumuseţe, se află o inextricabilă complexitate.” (p. 119), sau: „Doti era aşa de frumoasă, încât în primele momente splendoarea apariţiei ei îi ascundea celelalte mari calităţi: inteligenţa promptă, subtilă şi ascuţită, talentul, discreţia, căldura sufletească.” (p. 171).

Personal, m-a impresionat îndeosebi textul intitulat „Un testament religios”, pe care Marta Petreu îl dedică în acest volum lui Petru Dumitriu, în care deplânge faptul că cota sa de scriitor a rămas mult sub valoarea romanelor pe care le-a scris, cu cele două vârfuri: Incognito pentru creaţia franceză şi Cronică de familie pentru cea românească. Pe lângă o pătrunzătoare privire analitică asupra celor mai importante cărţi din creaţia lui Petru Dumitriu, acest eseu este o tentativă de „reabilitare” morală a scriitorului, blamat pentru faptul că a pactizat cu regimul comunist, opera sa fiind considerată de mulţi viciată ideologic. Marta Petreu consideră că ultima lui carte, Non credo oro, „reprezintă concluzia axiologică, de natură morală, la care el a ajuns în privinţa salvării – atât a insului, cât şi a omului ca specie – şi, prin asta, testamentul lui metafizico-religios.” (pp. 77-78). Argumentul pe care îl formulează în încercarea de recredibilizare a acestui scriitor imens, dar profund nedreptăţit de cerberii ideologici ai criticii autohtone, este unul paradoxal, căci ţine tocmai de domeniul etic: „Din perspectiva întregii lui opere, Non credo, oro nu este o carte întîmplătoare,ci punctul terminus al unei teme obsesivprezente în tot ce‑a scris, atît în proza lui, cît şi în eseuri: tema religioasă. Iar îndevenirea lui ca ins, acest eseu este punctulterminus al unei lungi evoluţii intelectualeşi morale – pe scurt: spirituale. Non credo, oro este ultima versiune a răspunsuluipe care Petru Dumitriu l‑a datîntrebării cu privire la Dumnezeu, om şisensul vieţii omului, concluzia vieţii lui.” (pp. 85-86). Trebuie spus şi faptul că datorăm acest veritabil testament spiritual Martei Petreu şi lui Ion Vartic, cărora Françoise Mohr, partenera de viaţă a lui Petru Dumitriu, le-a încredinţat manuscrisul cărţii. Pe care apoi redactorul-şef al revistei Apostrof l-a adus în braţe din Franţa, tocmai de la Metz, până în inima Ardealului, ascunzându-l atât de straşnic de ochii neaveniţilor încât a fost cât pe ce să nu-l mai găsească. Dar totul e bine când se termină cu bine: cărţii i s-a găsit, în cele din urmă, şi un editor.

Este destul de clar că preferinţele Martei Petreu în materie de literatură şi, în general, tot ce înseamnă spiritualitate se îndreaptă îndeosebi spre autori cărora vremurile – sau oamenii, totuna, le-au rezervat un destin nu tocmai ferit de asperităţi. Ar mai fi poate multe de spus despre diversele forme de nedreptăţire la care au fost supuşi şi alţi protagonişti ai textelor reunite în Domni şi doamne –Ştefan Agopian, Herta Müller, ori chiar Mircea Cărtărescu. Dar viaţa este nedreaptă cu toţi, şi cu cei care ne plac, şi cu cei pe care nu-i agreăm, indiferent în ce direcţie s-ar îndrepta preferinţele noastre în materie de literatură – sau de orice altceva. Important este că Marta Petreu analizează scrierile aleşilor ei cu aceeaşi pertinenţă critică, fără să se lase influenţată de propriile afinităţi elective.

Din motive cu totul subiective, l-am lăsat la urmă pe contele Miklós Bánffy, pe care nu prea îl ştiu nici românii, nici ungurii, doar pentru plăcerea de a încheia cu un fragment din descrierea pe care Marta Petreu o face parcului castelului de la Bonţida, pe care îl ştia din vremea copilăriei de la Jucu de Jos. Viziunea nostalgică a lumii aristocratice de la începutul de secol XX, prezentată de contele Bánffy în Trilogia transilvană, e în contrast total cu starea actuală a parcului, a cărui descriere Marta Petreu o pigmentează cu tuşele unei triste ironii: „Dacă pe la mijlocul anilor 1960 parcul era părăsit, însă pe zidurile exterioare ale reşedinţei statuile mai stăteau încă verticale, iar în clădirile laterale ale castelului, înspre sat, vădit părăginite, se afla sediul societăţii de mecanizări agricole şi o parte din administraţia CAP-ului din Bonţida, la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, multe ziduri din curtea în formă de potcoavă erau surpate, dispăruseră mai toate statuile de pe zidurile exterioare care mai erau în picioare, iar prin parcul lui Bánffy umblau de-acum libere vacile bonţidenilor.” (p. 75). Sic transit gloria mundi.

/

Dragostea și imigrația

Jhumpa Lahiri, Interpretul de maladii, traducere de Alina Sârbu, Editura Nemira, 2021

Născută la Londra din părinți imigranți indieni, școlită în State, unde a ajuns să și predea la Princeton University, ulterior căsătorită la Roma, unde a început să publice cărți scrise în italiană, Jhumpa Lahiri (n. 1967) a debutat în 1999 cu acest volum de povestiri, premiat cu PEN/Hemingway Award și cu Pulitzer pentru debut în proză.

Cele nouă proze – variabile ca dramatism, egale ca valoare – au ca temă fie relațiile nesigure dintre tineri, fie singurătatea și nostalgia adulților, constrînși să-i ducă viața pe alt continent. Protagoniștii sînt, cu o singură excepție, imigranți indieni din Boston, imediat după stabilirea în State, confruntați cu adaptarea la noul statut și cu standardul de viață precar, sau ajunși deja la a doua generație, confruntați însă cu necunoscutele originii (harta este un motiv recurent).

Prozele „de dragoste” abordează destrămarea intimității, acceptarea necunoașterii celuilalt, a distanțării în relație și a adulterului. În timpul unor întreruperi temporare de curent electric, un cuplu care au pierdut un copil încearcă un joc al confesiunii, spunîndu-și în fiecare seară cîte un mic secret, doar pentru a descoperi adevărata amploare a înstrăinării dintre ei – jocul, aparent un preludiu al reapropierii, fiind, de fapt, epilogul relației lor. În timpul unei vacanțe în India, soția îi mărturisește abrupt șoferului-ghid că unul dintre copiii ei este rezultatul unui adulter ocazional de care soțul ei n-a aflat niciodată și-i cere un „remediu” – confesiune cumva trivială pe care șoferul (interpret de maladii, adică translatorul doctorului unui spital regional unde vin pacienți vorbitori de dialecte) o pune mai degrabă pe seama vinovăției decît a „durerii”. Într-o altă proză, o tînără devine amanta de duminică a unui bărbat însurat, asta pînă cînd se recunoaște în „interpretarea” seacă a atracției sexuale oferite indirect de băiețelul unei prietene tocmai părăsite de soț pentru o altă femeie. În altă proză, un soț este contrariat de comportamentul proaspetei sale soții după ce aceasta face o pasiune, inexplicabilă și deranjantă, pentru obiectele de cult creștin găsite în casa unde tocmai s-au mutat pentru a-și începe viața împreună.

Cel mai tragic personaj este tînăra de aproape treizeci de ani, orfană, bolnavă și neatrăgătoare, din „Tratamentul lui Bibi Haldar” (singura proză plasată în India).

Prozele „de imigrație” oferă personaje mai complexe, unele memorabile. În „Pe cînd venea domnul Pirzada la cină”, un bărbat bengalez musulman, aflat în State cu o bursă de cercetare în toamna lui 1972, se apropie de o familie de imigranți bengalezi hinduși pentru a urmări împreună știrile legate de războiul de diviziune recent izbucnit în India, unde rămăseseră soția și fiicele lui, de la care nu mai are nici o veste. Povestea acestei apropieri interetnice conjuncturale dincolo de granițele originii comune este rememorată de fosta fetiță a familiei de imigranți care, la vreme respectivă, nu înțelegea diferențele și dedesubturile politice ale conflictului. În „La doamna Sen”, o tînără mamă singură o angajează ca doică pentru fiul ei elev de școală primară pe soția unui profesor universitar, imigrantă neconsolată cu viața în State, unde nu se poate obișnui cu lipsa familiei lărgite, a obișnuințelor bucătăriei de acasă sau cu șofatul pe partea dreaptă.

Cel mai tragic personaj este însă tînăra de aproape treizeci de ani, orfană, bolnavă și neatrăgătoare, din „Tratamentul lui Bibi Haldar” (singura proză plasată în India), care suferă, pe de o parte, din cauza tratamentului crud din partea verișorului în grija căreia se află; pe de altă parte, de lipsa de perspectivă în ceea ce privește căsătoria și sexul, perceput ca singurul tratament eficient pentru crizele ei fără leac. În cele din urmă, femeia naște un copil din flori (posibil rodul unui viol), statut care o dezonorează, salvîndu-i însă viața.

Acest remarcabil volum, aflat acum la reeditare, după publicarea în 2007 într-o altă traducere și cu titlul articulat nehotărît, se adaugă unei excelente serii de volume de proză scurtă pe tema condiției imigranților, traduse la noi în ultimii trei ani: Junot Díaz, Sufocare și Chimamanda Ngozi Adichie, Ce simţi în jurul gîtului, (ambeleapărute la Black Button Books) și Viet Thanh Nguyen, Refugiaţi (Editura ART). Rămîne să așteptăm și traducerea celuilalt volum de proză scurtă, de asemenea premiat, al Jhumpei Lahiri (Unaccustomed Earth, 2008). E nevoie de astfel de cărți.

„Felul cum e tratată condiția femeii în societate e cel mai bun indicator al progresului”

Am fost generația care a prins ultimul an de predare al profesorului Solomon Marcus. Dânsul obișnuia să vorbească, atât la curs, cât și în conversații private, despre dimensiunea umanistă a matematicilor. Un matematician poate aspira la o viziune întreagă asupra lumii, și poate avea multe deschideri atât către domeniile sale de interes universitar, cât și către alte discipline. Mihaela Vâjiac a studiat matematica la Universitatea din București, pe care a absolvit-o în 1994, după care a urmat doctoratul în matematică la Universitatea Boston. După un stagiu postdoctoral la Universitatea Texas la Austin, sub conducerea laureatei premiului Abel, Karen Uhlenbeck, Mihaela Vajiac s-a alăturat corpului profesoral de la Universitatea Chapman, din Orange, California, unde în prezent este conferențiar de matematică, și Director al Centrului de Cercetare în Analiză Complexă și Hipercomplexă. E absolut remarcabil faptul că a publicat, alături de Dr. Karen Uhlenbeck, o lucrare în Journal of Differential Geometry. E remarcabil că există matematicieni a căror deschidere către disciplinele umaniste au ajutat pe plan internațional culturii române, și despre asta am invitat-o pe Mihaela să discutăm.

Bogdan Suceavă


— Atunci când Lucian Dan Teodorovici și-a prezentat la Centrul John Fowles romanul Matei Brunul, atunci recent tradus în engleză la Dalkey Archive Press, ai asigurat traducerea evenimentului, care s-a petrecut cu o sală plină. Ce amintiri ai de la acel eveniment? Cum ți s-a părut că a fost primit un roman românesc în mediul de la Universitatea Chapman?

Pe 12 martie 2018 Lucian Dan Teodorovici și-a prezentat versiunea engleză a romanului Matei Brunul la Centrul John Fowles, de la Universitatea Chapman, într-un program coordonat de Mark Axelrod. În imagine: Mihaela Vâjiac și Lucian Dan Teodorovici.

— Și romanul, și autorul au fost primiți cu brațele și mințile deschise de studenții americani care au umplut sala. Evenimentul a fost organizat de profesorul Axelrod, director al Centrului John Fowles și tatăl unui student foarte bun de matematică pe care l-am îndrumat către un program doctoral în economie după ce a terminat programul de matematică la noi la universitate.

În timpul acestui eveniment de câteva ore am avut emoții, e drept, și de atunci nu am mai avut o capacitate oficială de traducător (de fapt, nici până atunci), așa că amintirea rămâne una de excepție: după-amiaza unică în care un profesor universitar de matematică de origine română devine traducător voluntar la un asemenea eveniment extraordinar.

Întrebările au fost multe, unele referindu-se la structura și conținutul romanului, altele la viața autorului în România pre și post-decembristă. Studenții au ascultat cu atenție, conversația a durat ceva vreme, iar eu am încercat să nu nuanțez și să nu influențez nici întrebările, nici răspunsurile, utilizând calificarea mea de matematician pentru a infuza ceva precizie în procesul traducerii dintr-o parte în cealaltă.

— Îți face plăcere să mergi la spectacole de teatru, de operă, la concerte? Dacă ar fi să amintești câteva evenimente care ți-au făcut deosebită plăcere, care ar fi acelea? Ce-ți place cel mai mult atunci când îți amintești de ele?

— Îmi face mare plăcere să merg la toate aceste evenimente. Prefer concertele, de muzică clasică și nu numai, Orange County are multe săli de concerte care prezintă orchestre locale foarte bune, de pildă Segerstrom Hall, casa orchestrei Pacific Symphony Orchestra of Orange County, dirijor Carl St. Clair. În același complex se află și South Coast Repertory, unde am văzut piese de teatru foarte interesante. Universitatea noastră, Chapman University, are de asemenea o școală foarte bună de teatru și film, precum și o orchestră a studenților care învață la Școala de Muzică a Universității și care în ultimii ani a avut șansa să organizeze concerte la noul Musco Center for the Arts al universității. Acustica acestui nou centru al muzicii a fost construită de aceeași firmă, numită Nagata Acoustics, ca și vestitul Walt Disney Concert Hall. De mare renume în întreaga lume, sala de concert Walt Disney Concert Hall, acest centru cultural al orașului Los Angeles aduce, în afara amintirilor cu desene animate și joacă, faima unui proiect al celebrului arhitect Frank Gehry. Nu aș menționa această clădire, doar că ochiul meu de geometru rămâne hipnotizat de suprafețele ei complet ne-liniare unde nu poți găsi nici măcar un unghi drept.

A citi cât mai mult și cât mai variat rămâne frânghia care îmi leagă corabia sufletului de normalitate.

Am audiat multe interpretări deosebite, de la Beethoven la Mahler, de la Aida la Turandot, de la Sufjan Stevens la Brandi Carlisle. Ultimele două evenimente au avut loc la Hollywood Bowl, un amfiteatru mare în aer liber, unde acum câțiva ani puteai aduce chiar și un coș de picnic cu vin și plăcinte. În ultima vreme însă, toate bucatele trebuie cumpărate de la chioșcurile de acolo, de la cele mai obișnuite floricele de porumb până la șampanie.

Oricum, cel puțin în cazul concertelor de muzică clasică, acustica sălii aduce ea însăși o componentă magică pe care e greu să o regăsești acasă, chiar dacă ai parte de tehnologie sofisticată cu multe difuzoare, unde sunetul e împărțit digital în toate direcțiile, de la sub-woofer la difuzoarele de centru, stânga-dreapta, spate etc. Cred că de un astfel de eveniment îmi e dor cel mai tare acum și aștept cu nerăbdare să revenim la o anumită stare de normalitate.

— Știu că ești un cititor pasionat, care parcurge în fiecare an multă literatură de bună calitate. Sunt cărți pe care-ți face plăcere să le recitești? Cum e să citești foarte mult pe Kindle?

— Singurele cărți care sunt dificil de citit pe Kindle sunt cele de matematică, nici măcar aplicația de pe Ipad nu este foarte bine calibrată pentru formule și pentru ușurința trecerii de la o pagină la alta. În orice altă situație, dacă am de ales între a citi o carte tipărită pe hârtie sau o carte pe Kindle, aleg de fiecare dată opțiunea Kindle. Hârtia electronică are foarte multe avantaje, nu strălucește ca tableta obișnuită, seamănă mult cu hârtia obișnuită, și poate fi iluminată ușor pentru ușurința lecturii, iar paginile parcă se întorc singure!

În ultimele două luni am terminat trilogia MaddAdam a lui Margaret Atwood, biografia lui Alexander Hamilton scrisă de Ron Chernow, autobiografia lui Michelle Obama, și ultima autobiografie a lui Barack Obama. Am recitit de curând Fundația lui Asimov, 1Q84 a lui Murakami și sunt multe cărți la care aș vrea să mă întorc cu gândul. A citi cât mai mult și cât mai variat rămâne frânghia care îmi leagă corabia sufletului de normalitate: fie furtuna cât de puternică, întotdeauna există o carte care poate deveni ancoră.

— Cum a fost prima ta întâlnire cu matematica? Ce amintiri ai din perioada mediului intelectual motivant și atractiv al olimpiadelor școlare sau al Concursului anual al Gazetei matematice de altădată? Ce parte a acelei experiențe comune generației noastre crezi că se poate transpune în mediu internațional?

— Matematica a fost de la începuturi, din primele amintiri ale copilăriei, o certitudine care m-a atras cu o forță ne-întâlnită de mine în nici un alt context. De la așezământul stelelor la umbra copacilor, matematica mi-a adus explicații pentru toate evenimentele din jur și a trebuit să treacă ceva vreme până am întâlnit fenomene care nu au fost încă explicate. Într-o copilărie zbuciumată de boala incurabilă a unui membru al familiei și de alte situații volatile din jur, matematica mi-a oferit și prietenie, și sprijin. A fost ușor să transform o pasiune și afinitate pentru subiect într-o carieră care îmi priește. Între cercetare și cursuri de predat, chiar și cu micile șicane ale vieții academice, viața are un făgaș suficient de controlabil, unde mintea are libertatea de a alege subiectele care îi plac, fără restricții sau bariere.

Între cercetare și cursuri de predat, chiar și cu micile șicane ale vieții academice, viața are un făgaș suficient de controlabil, unde mintea are libertatea de a alege subiectele care îi plac, fără restricții sau bariere.

Gazeta Matematică are încă o prezență constantă în pregătirea mea de matematician, generând probleme la care mintea se poate gândi tot timpul, fie într-o pauza, fie într-un cerc de matematică, fie într-un moment în care aduni materiale pentru o temă pentru un student interesat. Amintirile de la taberele de matematică, de la olimpiadele județene și naționale, camaraderiile cu colegi care împărțeau această pasiune și interacțiunea cu profesori care voiau să aducă multe noțiuni interesante în fața noastră și să le implementeze în mințile noastre, toate rămân în suflet ca perle care nu se risipesc. Chiar mai mult, toate acestea au devenit condiția inițială care a desenat traiectoria adiacentă a carierei mele de profesor universitar, anume aceea de continuator al acestei tradiții prin munca voluntară la cercurile și taberele matematice organizate pentru tineri din liceele americane, unde geometria, analiza, algebra învățată atunci poate deveni o condiție inițiala pentru viitori matematicieni. Predarea ștafetei către viitor rămâne o componentă extrem de importantă a sistemul meu interior de valori.

— Regretatul nostru profesor Solomon Marcus argumenta cu îndreptățire că matematica e parte a culturii. Se întâmplă să fie nevoie să argumentăm acest lucru în fiecare generație. Care e viziunea ta asupra locului matematicii în câmpul culturii contemporane? Ce parte a matematicii ar trebui predată la nivel fundamental și ar fi bine să fie știută de toată lumea?

— Parafrazând, dacă matematică nu e, nimic nu e! Să ne aducem aminte de criza financiară din anul 2008, când mulți oameni care nu înțelegeau simpla algebră a creditului cumpărau case pe care nu și le puteau permite. E cel mai simplu exemplu, dar sunt multe altele, unde astfel de păcăleli pot fi prinse la timp, atâta vreme cât cei ce nu se doresc păcăliți au ceva cunoștințe matematice, firește! Situația umană geopolitică și economică nu poate fi înțeleasă fără un epsilon de matematică. Geometria e folositoare de fiecare dată când vrei să tai un copac și nu vrei să îți cadă pe acoperiș sau când vezi naveta spațială decolând către Marte. E de asemenea bine să știi de ce avioanele trebuie să zboare în cercuri mari și că proporția suprafețelor continentelor nu e de fapt chiar așa cum arată imaginea de pe hartă. A înțelege cel puțin rudimente ale teoriei fizicii cuantice, de pildă, are nevoie de ceva intuiție matematică, și cred că nu e prea mult să cerem populației în general să înțeleagă că modele matematice sunt folosite pentru propagarea sunetului de la telefonul celular la turn. Un minimum de înțelegere este necesar pentru ca atunci când se zvonește că rețelele 5G aduc Covid să putem ignora aceste zvonuri.

Ca matematician e greu să pui un minimum matematic în educație, dar algebra, analiza și geometria de liceu sunt suficiente pentru cei care nu vor să înainteze în domeniul științific. Nu aș vrea să fac o alegere, dar o viziune geometrică e poate cea mai folositoare în viața de zi cu zi.

Predarea ștafetei către viitor rămâne o componentă extrem de importantă a sistemul meu interior de valori.

— Ai avut norocul extraordinar de a lucra împreună cu Dr. Karen Uhlenbeck în perioada 2000-2002. Munca dânsei a primit ulterior cele mai înalte recunoașteri pe plan mondial în domeniul matematicii. Cum a fost să scrii o lucrare alături de dânsa, lucrare publicată în 2008 într-un jurnal de vârf, Journal of Differential Geometry?

— Acele timpuri au rămas pentru mine timpuri de creștere absolută, și ca matematician, dar și ca om.

Am studiat o pădure întreagă de ecuații geometrice, bucurându-mă de aparițiile lor fantomatice prin toată lumea geometriei diferențiale. Am petrecut perioada post-doctorală citind sute de  pagini, lăsând în urmă vremurile super-specializate și atunci mi-am extins multe puncte de vedere  pentru a deveni un matematician mult mai complet. A fost, de asemenea, un moment de mare  concentrare, iar salturile înțelegerii mele matematice de atunci au produs acel articol din 2008.

Lecțiile învățate de la Karen au fost și lecții de organizare a vieții pentru a produce matematică foarte bună. Am aflat că trebuie învățată istorie matematică și purtate conversații istorice, că trebuie să ne gândim și cum ar trebui predată matematica la toate nivelurile și că antrenamentul de a asculta aduce la adevărata înțelegere a subiectului.

— Dintre cursurile pe care le predai, care-ți place cel mai mult? De ce?

Un curs favorit rămâne teoria curbelor și suprafețelor, o continuare naturală a cursului de calculus și precursor al geometriei și topologiei diferențiale. Acest curs, la intersecția analizei și geometriei, rămâne primul pas important în educația unui viitor cercetător în geometrie diferențială, unde pentru prima oară ecuațiile diferențiale sunt legate de noțiuni de curbură, de transport de-a lungul curbelor de lungime minimă, și de suprafețe cu arie minimă.

O viziune geometrică e poate cea mai folositoare în viața de zi cu zi.

— Am studiat împreună eseurile publicate postum ale acestei autoare de excepție care a fost Sophie Germain (1776-1831). Ce crezi că e important să reținem din experiența culturală a Sophiei Germain?

— Sophie Germain, matematician fără pregătirea universitară la care bărbații anilor 1790 aveau dreptul, învățând singură matematică și fizică inițial din cărți aflate în biblioteca tatălui ei, a depășit acest mare handicap impus de societate femeii cercetător în matematică prin tenacitatea muncii și strălucirea geniului ei. Mai târziu, Sophie a primit materiale și comentarii epistolare de la colaboratori care nu îi cunoșteau numele, iar calitatea extraordinară a muncii ei este recunoscută și elogiată de generații întregi de matematicieni. Din păcate, majoritatea acestor elogii au fost scrise post-mortem, iar această femeie genială nu a avut parte de respectul bărbaților contemporani din domeniu, chiar dacă acest respect îi era cuvenit peste măsură.

Importanța cunoașterii istoriei și analiza ei pot risipi mituri și minciuni care nu sunt create de fapte și logică, ci de o componentă a societății care vrea să controleze o altă componentă. E vorba aici de secole, milenii întregi când femeilor nu li se acordau nici măcar privilegiul de a își folosi mințile în scopuri folositoare societății în care trăiau. Cine a pierdut de fapt în această cumplită irosire de talent a fost, întotdeauna, societatea cu pricina. Cred că felul cum e tratată condiția femeii în societate este cel mai bun indicator al progresului. Ca și canarul într-o mină de cărbune, acest indice ne va spune dacă societatea se va sufoca sau nu.

Patria din cap

Diana Iepure, În rest, viaţa e frumoasă, Casa de editură Max Blecher, 2021

Nu am ales întâmplător titlul acestui text. În timpul lecturii volumului Dianei Iepure, În rest, viaţa e frumoasă, mi-a venit în minte un gând al Hertei Müller de la întâlnirea din 2010 de la Ateneu cu Gabriel Liiceanu. „Patria”, spunea ea, „e ceea ce nu poţi să suporţi şi ceea ce nu poţi să părăseşti. Poţi să pleci cu picioarele, dar o duci cu tine în cap, vine cu tine. Tâmpita de patrie vine cu tine şi dacă nu vrei; şi te chinuie şi acolo unde te-ai dus ca să scapi cu viaţă”. Chiar dacă Dianei Iepure îi lipseşte această apetenţă a Hertei Müller pentru ceea ce aş numi „adevărul agresiv”, pare să i se potrivească totuşi măcar ideea că ruperea fizică faţă de istorie lasă nişte cicatrici în sensibilitatea celui care o invocă. Dar, dacă H. Müller vrea să-şi extirpe orice conexiune cu originile care i-au provocat obsesiile (din care, de altfel, s-a născut literatura ei neagră, puternică & halucinantă), Diana Iepure îşi evocă devenirea într-un mod care îmbină nostalgia, drăgălăşenia lucidă şi regretul că locurile n-au ţinut pasul cu timpurile.

Ceea ce impresionează de la bun început în poezia Dianei Iepure este preocuparea de a atenua tonul liric cu o rapidă aducere-cu-picioarele-pe-pământ. Poeta nu-şi permite luxul reveriei decât cu măsură; pare că pendulează permanent între dorinţa firească de a rememora trecutul (cu toate consecinţele ce decurg de aici) şi precauţia de a nu se lăsa pradă emoţiilor puternice. Rezultatul e un soi de poezie de „rezistenţă”, care plesneşte sonor la final, după ce făcuse tot posibilul să menţină în aer balonul de săpun: „până nu demult/ primeam de la mama mai ales mâncare/ dulceaţă, magiun, plăcinte, porci tranşaţi gata copţi în borcane/ alaltăieri însă/ mama a observat că e din nou în vogă chignon-ul/ şi atunci a hotărât să crească pentru noi păr/ că al ei e frumos, lucios, e scump/ şi, la o adică, de ce nu?// Înfăşurate în hârtie de ziar. Puse şi scoase cu grijă din taxi, autobuz, microbuz, maşină, tren.” (p. 13). Alteori, precaritatea vieţii celor la început de drum capătă, din cauza felului inedit de rezolvare a problemelor banale, irizaţii suprarealiste: „mi-am amintit/ de o pereche/ urâtă tare/ cel mai puţin arătos cuplu/ din căminul nostru/ ăştia doi/ aveau cea mai tumultoasă viaţă sexuală/ dintre studenţi istorici aproape virgini/ ea îşi albea chiloţii/ în ceainicul în care fierbeau după aia ceai.” (p. 15).

După ce inventează o adevărată odă a simţurilor pentru a păstra câte ceva din miraculosul copilăriei şi al oamenilor care au populat-o („Femeile îşi vor apleca deasupra mea sânii parfumaţi, îmi vor săruta iconiţa de pe piept şi mă vor face să regret că părăsesc această lume, în care mirosurile sunt pentru mine alfa şi omega, beta şi gama, pi pe doi şi radical din paişpe”), poeta simte dislocarea ca pe un abandon potenţat prin apariţia decrepitudinii fizice. Şi totodată, simetric, ca pe un răspuns al naturii înseşi la nesăbuinţa de a-ţi părăsi matca & leagănul: „de la o vreme toată revolta mea a dispărut/ deşi nedreptăţile stau în continuare la loc de cinste/ am auzit că prin grădina de-acasă dau iama zilnic/ nişte păsări negre, mărunte/ mai mult merg decât zboară şi curăţă, pe rând, ca lăcustele,/ azi cireşele, mâine pojişka/ şi tot aşa/ nu mai zic de izvoarele care seacă/ de fântânile din ce în ce mai adânci/ de vulturii care planează pe la chindii peste ţarcul cu găini/ de corpul meu din ce în ce mai risipit şi mai confuz” (p. 41).

Autoironia şi ludicul sunt metodele prin care poeta, transformată acum într-un personaj de sitcom, jonglează cu spaimele (mai mult sau mai puţin infantile ale) celorlalţi, într-un joc prin care ea însăşi se salvează de la disperare.

Autoironia şi ludicul sunt metodele prin care poeta, transformată acum într-un personaj de sitcom, jonglează cu spaimele (mai mult sau mai puţin infantile ale) celorlalţi, într-un joc prin care ea însăşi se salvează de la disperare. În lumea din care toate proporţiile au dispărut, micile necazuri pot deveni capitale: „pe de altă parte,/ când ni s-a stricat maşina în deal la Cosăuţi/ şi cu ce s-o tractezi,/ dar mai ales unde/ ne-am certat două ore/ şi atunci am strigat/ nu mai avem ce face!/ rămânem, trăim, murim/ aici ne îngroapă/ că cimitirul e chiar peste deal/ glumeam bineînţeles/ dar în primele clipe/ te-ai cam speriat” (p. 48). Simetric, marile taine, ştiute doar de cei mai bătrâni, de cei mai învăţaţi sau, pur şi simplu, de cei care păstrează tradiţia, le sunt dezvăluite copiilor în şoaptă, fără nicio explicaţie, de parcă misterul superstiţiilor s-ar spulbera instantaneu odată explicată legătura dintre, de exemplu, cinste şi culoarea roşie. E aici o atmosferă mitică pe care Diana Iepure o descrie cu ochii curioşi ai copilului. Inaderenţa fetiţei la misterele vieţii e o prefigurare a rupturii de mai târziu de lumea în care semnele sunt păzite & respectate cu sfinţenie: „Mirele şi mireasa mergeau pe centru, încadraţi de nuni. Nuna ţinea în mână o sticluţă bombată cu vin vişiniu şi un buchet de flori legat cu o panglică roşie. Olica, cea care le ştia pe toate, mi-a spus odată la ureche: Înseamnă că mireasa a fost cinstită. Am înţeles că era de bine.” (p.50).

Chiar dacă discret, foarte surprinzător în volum e şi accentul politic. În elanul de autosondare, autoarea încearcă să găsească în propriul ei trecut scuze pentru deriva ideologică a modernităţii şi constată, resemnată, că nu se poate „lăuda” cu fapte de cruzime care, poate, ar face-o să suporte mai uşor efectele mişcării Cancel culture, de pildă. Sângele străbate istoria într-un enorm şir de nedreptăţi, însă în niciuna dintre aceste etape autoarea nu-şi găseşte precursorii ca personaje ofensive. Ea asistă, aşadar, la această defilare a contemporaneităţii cu sentimentul că greşelile nu-i sunt imputabile; sentiment cu atât mai sâcâitor cu cât ea nu cunoaşte în istoria ei (paşnică & imobilă structural) niciun motiv de remuşcare: „şi iar răscolesc prin arhive/ şi iar îmi zic că pot trăi împăcată/ în aceste vremuri tulburi în care/ se decapitează statui/ şi se oblojesc în stradă picioare/ nu pot spune ipocrit: e ok/ când totul se duce de râpă/ şi totuşi/ n-am găsit zare de asupritor în sângele meu mult pătimit/ zare de sânge albastru/ doar ţărani, ţărani, ţărani” (p. 55).

Poemul care sintetizează întreg demersul liric al volumului este, după părerea mea, „pescăruşii de oraş”. Odată vizitate şi revizitate consecinţele dezrădăcinării, poeta ajunge la o concluzie surprinzătoare: nu doar locurile de baştină ni se par azi străine, ci însăşi toposul pe care îl locuim. Se întâmplă ceva straniu, pare să ne spună ea; decorurile care ne înconjoară au un ce artificial, sunt compuse din elemente care nu se sincronizează, din piese incompatibile şi, din această cauză, stridente. Urbanul „acasă” se transformă într-un peisaj dizarmonios, în care cântecul pescăruşilor este sugrumat de betoane şi colţuri. Trăim într-un nowhere to run, impunător & definitiv: „pescăruşii de oraş/ nu mă bucură mai deloc/ nici atunci când vin la geamul meu/ şi bat cu ciocul ăla enorm în sticla termopan/ mai degrabă mă sperie/ şi îmi confirmă o dată în plus că/ ceva nu e în regulă cu noi/ cu marea, cu asfaltul, cu oraşul acesta/ încins, necăjit, nespălat/ nimic mai trist decât un pescăruş scormonind în gunoaie/ nimic mai înspăimântător decât ţipătul lui nefiresc/ care se loveşte de blocuri” (p. 64).

În rest, viaţa e frumoasă este unul dintre cele mai puternice & solide volume de poezie pe care le-am citit în ultimii ani. O carte care trasează graniţele rememorării şi ghidează introspecţia, totul fiind făcut cu o luciditate tăioasă, cu autoironie, cu mici ghiduşii & cochetării benigne; un lung poem compact despre neputinţe şi despre onestitatea cu care ar trebui să ni le îngrijim. Şi care lasă cititorul năucit, minute bune după întoarcerea ultimei pagini.