Inspirațiile nu sînt simple favoruri, cum mai crede lumea, ci mai degrabă comenzi imperative. Nu e cum le refuza, nu e cum le amîna, nu e cum le ignora. Ele sînt o urgență absolută, o poruncă tiranică. Deși par să vină ca un dar, sînt, de fapt, o năpastă pe capul omului. Calitatea lor conceptuală e de aceeași tărie cu cea a vocației, chemării, mobilizării decretate de Sus. Și chiar și calitatea lor existențială e cam de aceeași natură. Cînd se năpustesc asupra cuiva, nu-i răvășesc doar mintea (pe care o și închiriază numaidecît), dar îi răvășesc toată fiziologia (poate și fizionomia). Cine duce cu sine o inspirație neînfăptuită imediat o pățește rău de tot. Pe Isaia, bunăoară, îl ardea „un fel de foc aprins, închis în oase” iar bietul Ieremia umbla „ca un om beat, ca omul biruit de vin”. Și chinurile acestea nu treceau pînă nu făptuiau prin cuvinte inspirația/comanda. Nu mai pomenim de cîte a pătimit Iona pentru că a încercat să se sustragă inspirației. Practic, inspirația e de-a dreptul destinală și trebuie folosită pe loc. Altminteri se instaurează un adevărat haos fiziologic (pentru că inspirația se corporalizează brutal înainte de a se elibera).
O adevărată fiziologie a inspirației ne prezintă domnișoara (cred că era doar la liceu pe cînd scria, căci atîta naivitate nu poate fi păstrată mai mult) Jeana Bordeanu.[1] Și nu-i de invidiat ce suferea Jeana din pricina inspirației: „Capu-mi arde ca de flăcări, tîmplele-mi zvîcnesc adînc… inima se sbate’n ritmuri tot mai dese… tremurînd”. Degeaba iese la aer, să se mai răcorească nițel, căci efectele sînt și mai dezastruoase: „Intr-un casă mai aprinsă… tremur, plîng nu știu ce fac” etc. În astfel de cazuri nu e nimic alta de făcut decît să așterni inspirația pe hîrtie. Ceea ce Jeana și face.
Naturelul Jeanei e labișian, fiind și ea cîntăreață a iubirii pure, a iubirii în sine, încă fără obiect concret; a iubirii ca vis de fetișcană: „Vis frumos, vis de iubire,/ Ce pătrunzi sufletul meu,/ În măreața-ți strălucire/ Te cobori, ești ca un zeu” etc. (Visului). Ei îi închină imne și-i gata a i se dărui întreagă: „Iubirea, farmecul vieței,/ O lume’ntreagă ți se-nchină;/ Căci tu ești valul de lumină/ Și visul drag al tinereței//…// Iar sufletu-mi, robit se lasă/ În voia ta… zee măreață” etc. (Iubire). Are și de ce se lăsa: „Ne sărutam de mii de ori,/ Scuturîndu-ne și calea…/ Apoi făcînd cununi de flori/ Rupeam din toată valea” etc. (Pe acelaș drum). Din păcate, Jeana nu știe ce-o așteaptă, dar dezamăgirea vine repede: „Și iubirea mea apusă/ Licări duios, o clipă” etc. (Și iubirea mea!…). Iar dezamăgirile vin totdeauna cu plînsete: „Eu sunt tristă, noaptea-i tristă,/ Amîndouă triste stăm…/ Și durerea-n noi persistă,/ Fără să ne revoltăm.// Dragostea nu mai insistă/ Alte visuri să-i purtăm” etc. (Plîng norii…). Desigur că urmează o viață blestemată: „De ce-ai creiat ființa mea/ Să lupt zadarnic contra legii/ Și să îndur o viață grea/ În lumea ta?// O, Doamne, sufletu-mi rănit/ De-atîtea lacrimi nu-ți ajunge,/ Că vrei să piară părăsit/ În infinit?” etc. (O Doamne!). Lucrurile astea nu-i plac Jeanei, căci ea vrea „clipe dulci”: „O, clipe dulci…veniți la mine,/ Înconjurați sufletul meu/ Cu mii de străluciri senine,/ Veniți mereu!” etc. (Un vis). Cred c-au venit și la biata orfană (de tată – reiese din Reflex), căci deși iubirea nu insistă, insistă Jeana cu emoționante invocații la adresa ei. Nu văd cum nu s-ar fi îndurat, oricît de crudelă e cîteodată iubirea.
1. În prologul volumașului ei Inspirațiile, dedicat, „spre recunoștință”, mamei Ștefania (fără an, fără editură, fără loc). Mulțumiri BCU Cluj pentru ajutorul bibliografic.
