Cartea alienărilor motivate

Una dintre temele principale este cea a feminității, mai exact a feminității în contextul societății contemporane. Militantismul este unul moderat, domol, îmbrăcat de cele mai multe ori în introspecție.

108 vizualizări
Citiți în 12 de minute

Diana Iepure, În rest, viața e frumoasă, Casa de Editură Max Blecher, 2021

Memoria. Memoria este principala unealtă creativă a Dianei Iepure. De fapt, este armătura care leagă întreg volumul, lipind primele trei părți (Patria borcanelor, Odecolon, Recital de plâns) de ultima (În rest, viața e frumoasă), căci, dincolo de ea, putem vorbi despre două cărți diferite: una a reiterărilor (de tip afectiv) și una a reconceptualizărilor într-o dimensiune moderat-militantă. Tocmai de aceea îmi voi permite să analizez cele două părți separat.

Prima carte…

… este, după cum am mai spus, de izurile memoriei parfumată. Diana Iepure apelează la dimensiunea simțirii (da, simțire, căci în acest caz nu putem să vorbim despre banalul senzorial) pentru a regăsi forme din trecut ale sinelui, intrând, nu odată, într-un spațiu al nostalgiei. Cele două voci poetice prezente, clar delimitate, nu au rolul de a contrasta ci, dimpotrivă, sunt complementare, căutând să întregească, folosindu-se de felurite moduri de a reprezenta trecutul: sinestezii îmbibate de intenționalitate, agățate de memoria afectivă (și nu numai), cum se întâmplă și în printre aburi („am trăit zile nenumărate/ în care uitasem cu desăvârșire/ ce înseamnă liniștea,/ așteptam, așteptam/ în timp ce/ în pieptul meu tot fierbeau/ cartofi în coajă/ colțunași cu cartofi/ ciorbă cu cartofi/ un piure de cartofi, la urma urmei,/ și de sărbători/ cartofi cu carne/ viitorul se întrezărea incert/ printre aburii calzi/ de bucătărie”), imagini din trecut, imortalizate și înrămate asemeni unor tablouri (deltaplanele – „veneau de peste nistru/ planau fără zgomot/ se speriau doar cloștile credeau că-s ulii/ și adunau curcanii sub aripi// pe aerodrom/ tata/ agățat de geamul deschis al mașinii/ și mama/ cu mâinile înțepenite pe volan// ca pe coperta cărții/ tata mama cei șapte copii și camionul”) sau amintiri pline de înțelesuri (pe tata l-a schimbat războiul brusc – „de paște/ era casa plină și noi dansam vals în camera cu pian/ victoria cânta cu ochii închiși/ legănându-se ritmic/ mama plângea pe ascuns/ și umerii ei tremurau ca atunci când râdea în hohote/ uniunea sovietică a ieșit din inima tatei/ s-a strecurat în tranșee/ un șarpe lucios și bineînțeles rece/ ca nopțile de aprilie/ ale anului 1992”), printre altele. Aleanul se află în mijlocul creației și din el izbucnesc toate căutările autoarei.

Volumul debutează cu Patria borcanelor, grupaj care adună diferite ipostaze ale dorului, stare cauzată, în primul rând, de alienare. Primul poem, spații, este concludent în acest sens: „cu cât mă îndepărtez mai mult de bucurești/ gustul salamului din punga de auchan pălește/ e-urile devin parcă mai accentuate/ iar mirosul mâncării de-acasă/ își face încet, încet loc/ în creierul meu”. În continuare, autoarea face apel la imaginea părinților (cu precădere la cea a mamei) în poeme precum arta de a mânca sănătos, tot ce am mai frumos de la ea sunt mâinile, prima mea pască ș.a., dar și la diverse amintiri, uneori cu implicații în spațiul traumatic (ultimul porc), alteori încărcate de sens (printre aburi, aparențe).

Puteam vorbi despre o carte excelentă de poezie dacă și restul volumului s-ar fi ridicat la nivelul ultimelor două grupaje. În cazul de față vorbim despre o carte bunicică spre bună. În rest, viața e frumoasă.

În Odecolon Diana Iepure își reconstruiește identitatea prin bucăți de trecut. Aici, mare parte a discursului poetic se leagă, în primul rând, de prima parte vieții, de timpul petrecut într-o Moldovă sovietică/sovietizată (cu mici incursiuni prin Rusia sovietică). Mirosuri, imagini, oameni, toți și toate în contextul unei lumi neclare cu o identitate amorfă. Secțiunea debutează cu următoarele versuri: „Mi-a scris un poet basarabean că poeziile mele nu mai au/ miros de Troinoi Odecolon. Pentru el, Uniunea Sovietică/ mirosea a Troinoi Odecolon. Era bine ce mi-a scris./ Ori poate nu, poate că dimpotrivă”. Iată, deci, un eu confuz, care nu se găsește, care nu se regăsește. Care se caută. Printre temele acestei părți este cea a satului natal, rememorat cu onestitate, fără înflorituri sau menajamente, fără a fi idilizat. El nu poate să existe decât în stare pură în memoria autoarei, cu tot cu bețivii, curvele, pedofilii și tâlharii lui, căci altfel am vorbi despre un spațiu contrafăcut.

Recital de plâns este, fără îndoială, cea mai bună parte a acestei „prime cărți”. Pendulând între viață și moarte, între Eros și Thanathos (scuzați limbajul de lemn), poezia Dianei Iepure capătă, aici, noi adâncimi. Vorbim despre diorame bine executate în care sunt ilustrați oameni, locuri, situații, fiecare impunând intensități specifice. Inerțiile de tip militant ale părții secunde a volumului sunt anticipate aici, în despre sânge: „și iar răscolesc prin arhive/ și iar îmi zic că pot trăi împăcată/ în aceste vremuri tulburi în care/ se decapitează statui/ și se oblojesc în stradă picioare/ nu pot spune ipocrit: e ok/ când totul se duce de râpă/ și totuși/ n-am găsit zare de asupritor în sângele meu mult/ pătimit/ zare de sânge albastru/ doar țărani, și țărani, și țărani/ plus străbunica mea, hanna/ supraviețuitoarea/ cea care a rupt cu mâinile ei puternice/ mandibula unui câine rău ce sărise s-o înșface de gât/ #femeiputernice #femeineînfricate”. Ar mai fi de spus, însă mi-aș dori ca cititorii să descopere singuri aceste câteva poeme, căci ele vorbesc de la sine.

A doua carte…

… are o dinamică diferită față de prima; trecutul și memoria trec în plan secund, devenind uneori cadrul în care exploziile poetice vor avea loc, alteori lipsind cu desăvârșire. Am vorbit anterior despre militantism – un militantism propriu, căci revolta este una personalizată. Da, există o tentă pur socială în câteva poeme (vezi pescărușii de oraș, gogu, globalizare, acestei lumi de oropsiți), însă forma predominantă este una hibridă. Astfel, Diana Iepure se introduce (și bine face) în centrul discursului poetic, prezentând problemele prin perspectiva sa, subiectivizând discuția.

Una dintre temele principale este cea a feminității, mai exact a feminității în contextul societății contemporane. Militantismul este unul moderat, domol, îmbrăcat de cele mai multe ori în introspecție. Eul nu caută lupta, el se zvârcolește în sine, în propria-i neputință față de ireversibilitatea timpului (un exemplu concludent este poemul frumoasă – „o femeie frumoasă de 20/ o femeie frumoasă de 30/ o femeie frumoasă de 40/ apoi devine brusc/o femeie care se vede că a fost frumoasă”) sau față de preconcepțiile societății (cum se întâmplă în măritișul probabil – „am căutat pe net o rugăciune grabnic ajutătoare/ să te facă să te măriți/ aseară urcam scările și spuneam/ doamne, dă-mi și mie un bărbat!/ dar cine să se uite la mine, așa grasă?/ doamne, la tine totul e posibil,/ poate s-o uita și așa. […]”), feminitatea-i fiind în centru.

Din nou, ar mai fi de spus. Din nou, propun cititorilor să descopere singuri ceea ce este de descoperit, căci simt că le-aș face o defavoare dacă aș explica prea mult. Cartea Dianei Iepure este, în primul rând, una inegală din punct de vedere valoric, în unele porțiuni strălucind, într-altele licărind vag. Puteam vorbi despre o carte excelentă de poezie dacă și restul volumului s-ar fi ridicat la nivelul ultimelor două grupaje. În cazul de față vorbim despre o carte bunicică spre bună. În rest, viața e frumoasă.

Radu (Dumitru) Bejan (n. 1996) este absolventul Facultății de Litere din Oradea, Specializarea română-engleză (Promoția 2018) și al Masteratului Literatură română – Relevanțe europene (2020).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Jurnalul fericirii

Dincolo de meritele estetice incontestabile, principalul efect al Răului lui Vancu este că restabileşte încrederea în

Raclaj social

Niciodată coregrafiile poetice de compromis, temperate, n-au fost terenul predilect al discursului înfipt al Mirunei Vlada,

Proza ca rest de lume

Câtă promisiune mai există în amintirile poeților? Dacă toți ar depozita lumea așa cum procedează Ana