Un oraș, dincolo de ce lasă să se vadă, este o heterotopie, loc care poate fi înțeles până la capăt doar de către locuitori. Reprezentarea unui astfel de spațiu nu are sens fără aportul lor. Geografia literară are și o ancoră afectivă fixată în cei care trăiesc între diferitele coordonate trasate. Spațiul locuit poate avea istorii în măsura în care cei care îl populează acționează. Pentru discuția de față am în minte două instanțe ale geografiei literare: prima este legată de Macondo, satul în care are loc acțiunea romanului Un veac de singurătate, dimensiune în care topografia literară este trasată prin intermediul istoriei locului, deci prin legendă, comunitatea dându-i sens; a doua ține de o altfel de geografie literară, una virtuală, în care harta este trasată doar ca joc conceptual, personajele devenind noduri hermeneutice în țesătura literară. Pentru a rămâne la ideea de oraș, aleg să dau ca exemplu aici volumul City (Alessandro Baricco), carte de proză în care, după cum și autorul declară, s-a încercat crearea unui oraș conceptual în care „poveștile sunt cartiere, personajele sunt străzi”.
Undeva la intersecția acestor două direcții creative (dar apropiindu-se mai mult de prima) se află volumul Orașul covoarelor, Constantin Buduleci construind o monografie lirică a orașului Cisnădie în care caracterul local este prezentat printr-o îmbinare a politicului cu socialul, acestea fiind înglobate într-o aparentă istorie a orașului, istorie care are personajele sale, necunoscute nouă, dar absolut necesare unui astfel de demers. Dar este și o carte în care locurile și oamenii din Cisnădie devin o listă de simboluri, de noduri hermeneutice prin care poetul caută să își contureze ideile. Direcția creativă este, deci, dublă, interpretarea poate porni de la spațiu și cei care îl populează sau poate avea ca rezultat aceste două dimensiuni.
Nu degeaba am pornit de la ideea că Orașul Covoarelor este o monografie lirică. Aici, scriitura lui Buduleci prezintă o tentă aparent narativă, deși eu aș numi-o descriptivă prin esență. Ne întâlnim între coperțile volumului cu vocea unui povestitor îndrăgostit de un spațiu al cărui trecut îl învăluie într-o aură de mister și de legendă. Povestitor care își mai întrerupe, din când în când, firul fie pentru a sintetiza, fie pentru a orna prin intermediul unor scurte versuri. Uneltele creative alese de poet sunt – măcar ca intenție, însă uneori și ca execuție – de apreciat. De altfel, caracterul legendar al unui oraș cu o istorie aparte este relevat prin felul în care poetul îl expune.
Ne întâlnim între coperțile volumului cu vocea unui povestitor îndrăgostit de un spațiu al cărui trecut îl învăluie într-o aură de mister și de legendă. (…) Uneltele creative alese de poet sunt – măcar ca intenție, însă uneori și ca execuție – de apreciat.
Cisnădia lui Constantin Buduleci are începuturi incerte și, asemeni unui spațiu ca Macondo, păstrate mai mult ca legendă. Primul poem al volumului, Întemeierea, redă acest moment sociogonic: „Primul om care a venit aici nu s-a numit Adam. S-a așezat în colțul Transilvaniei, parcă pedepsit de cineva. Pereții – munții Făgăraș și Cindrel.// soarele apare de după munți/ dispare după deal/ toți se trezesc târziu/ se culcă târziu/ niciodată nu e târziu”. Certe sunt, însă, diferitele grupuri etnice care aleg să populeze acest spațiu. Chiar dacă vorbim despre un spațiu legendar, numele pe care acesta ajunge să le poarte ne relevă o istorie în care diferite populații ajung să formeze o masă omogenă, specific cisnădiană: „Migratorii găsesc porci mari, așa pun numele orașului. Au ce mânca mult timp. Apoi sașii mănâncă și ei, dar nu le place numele dat de unguri orașului, așa că îl numesc Heltau. Vin și românii, care nu înțeleg nici unul din nume și botează orașul Cisnădie”.
Și, de îndată ce populația începe să se omogenizeze, căpătând ideea de identitate prin oraș, ea începe să aibă propriile legi, propriul mod de funcționare, dar și propriile sale istorii. Totuși, granițele heterotopiei ajung să fie penetrate și se realizează o racordare la macrocosmul reprezentat de stat. Astfel, caracterul local devine puternic influențat de exterior odată ce este invadat (ideologic și nu numai) de exterior. Esențial în acest sens este poemul Covoarele: „Ceaușescu spune «aici să se facă covoare»: și se fac. Apoi Ceaușescu vede că toate sunt bune. De bucurie, oamenii din oraș țes un covor după chipul și asemănarea lui”. Se poate cu ușurință observa cum specificul spațiului devine unul care este dictat de exterior. Cisnădienii capătă o nouă identitate, orașul un nou sens. O nouă față, de data asta nu cioplită de timp, ci de o decizie politică. Cartea lui Constantin Buduleci este, în primul rând, o culegere a momentelor metamorfice ale Cisnădiei, toate fiind contextualizate prin intermediul afectivităților individuale care, de cele mai multe ori, ajung să fie aplatizate și omogenizate. În consecință, poetul conchide: „Flori, linii, medalioane, ritm de culori. Covoarele devin poezii. Locuitorii orașului poeți”. Iată, deci, vorbim despre o poetică socială și istorică, plină de fascinație și coerentă, consecventă în reliefarea momentelor de turnură ale unui oraș mic de provincie.
Orașul covoarelor este un volum atipic. Cu siguranță noua carte a lui Constantin Buduleci nu este una care să cutremure din temelii spațiul literar autohton, însă ea poate fi o lectură pentru cititorii pierduți în rutina tendințelor poetice actuale. Și, dincolo de toate, vorbim despre o poezie vie, sinceră, care creionează un microcosm ce poate să fascineze prin specificitățile lui și care, fără îndoială, face cinste orașului Cisnădie.
