Un titlu reușit poate să ne facă să luăm o carte de pe raftul unei librării. Este o tactică de marketing cea a denumirii unei cărți cu o sintagmă instagramabilă. Mă refer mai ales la cele scrise de poeți vii, de cei tineri. Dacă întâmplarea face ca autorul să fie român, șansele unei reușite editoriale scad. Este de aplaudat faptul că editurile și poeții caută să atragă prin toate mijloacele.
Ce se întâmplă, însă, atunci când conținutul unei cărți nu se ridică la nivelul titlului? Un caz revelator este cel al volumului de debut al Anei Goia, Adevărul e că posterității nu îi va păsa cum nu ne țineam noi de mână. Un titlu care, în aparență, anunță un hit al poeziei românești. Din punctul meu de vedere, este cel mai bun din ultimii ani. Din păcate, însă, dincolo de o vulnerabilitate prin care poeta dă dovadă de asumare, execuția nu este neapărat reușită. Dimpotrivă, impresia pe care mi-o lasă este că Ana Goia face o ciorbă stilistică prin care caută, într-o manieră forțată (aș spune chiar jenantă), o aprop(r)iere a discursului poetic extrem-contemporan. Cititorii avizați vor recunoaște părți care sunt esențe (diluate excesiv) de Cătălina Stanislav, Ileana Negrea sau Lena Chilari (și lista ar putea continua). Temele sunt lesne de înțeles: iubirea (abordată prin intermediul memoriei, rezultând ipostaze sinestezice – foarte asemănător constructul poetic cu cel al Cătălinei Stanislav din Nu mă întrerupe, dar considerabil mai prost executat) și melancolia (ba chiar depresia, via singurătate – aici pare să combine manierismele Ilenei Negrea cu cele ale Lenei Chilari; din nou, le-aș jigni pe cele două dacă aș lăsa să se înțeleagă că ar fi măcar aproape de nivelul lor, vorbim despre un epigonism insipid).
Una dintre principalele probleme este felul rudimentar în care inserțiile inter- și intra-textuale își fac apariția. De multe ori, avem aglomerări de referințe fie inutile, fie prost adăugate. Ele par a fi peticirile unui traseu poetic bine bătătorit în poezia recentă. Un drum preumblat și prea umblat al unei stilistici specifice generației foarte tinere. Impresia mea este că Ana Goia din acest volum nu și-a conturat încă o voce stabilă și că, după cum spuneam anterior, împrumută (prea mult) de la congenerii săi. Iar peticirile par a fi făcute după un șablon optzecist ineficient utilizat sau insuficient asumat. Să luăm, de exemplu, natural high: „devine tot mai greu să contextualizez lucrurile care/ mi se întâmplă,/ e un fel de mecanism pe care îl face mintea mea/ acum:/ doar cadre în care apari și tu,/ dar nu mai pot spune despre ele decât puține/ lucruri./ nu mai pot spune când și nici cu exactitate cum,/ pot spune doar că aceste momente s-au întâmplat/ și că mă bucur dacă mi le pot aminti/ de exemplu/ eram la mine în cameră tu probabil/ voiai să adormi, dar eu mă gândeam doar la lucruri/ rele câte zile mai sunt până în octombrie?/ ce gust va avea primul shot pe care am să îl beau?/ care va fi următorul tip?/ and so on până mi se împânzeau ochii/ și în momentul acela a început să cânte afară/ (pentru că geamul meu rămâne mereu deschis,/ în caz că încep să mă sufoc să pot repede să îmi/ explic că e din cauza minții mele, nu din cauza/ lipsei aerului)/ let it be de la beatles/ let it be, let it be, there will be an answer, let it be/ chestia e că nu ți-am zis nimic atunci și nu am/ făcut-o nici până acum/ mă întreb și azi dacă tu ții minte oare momentul/ ăsta mistic pentru mine, în care/ zăceam acolo în brațele tale overthinking (what is/ so mystical about it anyway?)/ atunci mi-am dat seama de ce mi-ai zis că/ experiența ta cu mine e una narcotică:/ you just let it be”.
Nu am găsit poeme cu adevărat reușite în volum; versuri care să iasă în evidență prin ratare – da (amintim aici Budapesta, ate, Dead bonsai reported ahead sau kafka nu și-a dorit gândaci pe copertă și nimănui nu i-a păsat).
Adevărul este că oricine poate să scrie poezie, dar puțini o pot face cu adevărat bine.
