În căutarea alterității pierdute

472 vizualizări
Citiți în 8 de minute
Daniel Coman, Polaroide, OMG Publishing, Alba Iulia, 2023

Prima impresie pe care am avut-o citind Polaroide a fost că asist la tăcerea greoaie a unui introvertit. Daniel Coman propune cititorului, prin debutul său, o poetică nu minimală, nici minimalistă, ci tihnită. Este vorba despre o poezie în care revelația (i)realității se produce prin cadre largi, care alunecă prin dimensiunea interioară a autorului. Dar poate fi văzută și ca o poezie ce caută ambiguizarea graniței dintre realitate și vis, ba chiar își dorește suprapunerea lor, găsind un spațiu perceptiv intermediar, dezumaniza(n)t. În orice caz, Daniel Coman alege să creioneze realități la mâna a doua, ele fiind absorbite (de cele mai multe ori pur senzorial), trecute printr-un ciur intrinsec, iar apoi reproiectate. Ca o confirmare vin următoarele versuri: „Tot ce privesc, privesc printr-un filtru./ Nu detașat, pentru că nici măcar nu sunt acolo,/ e un vis, iar eu sunt observatorul. Lucrurile/ se întâmplă/ fără voința mea, cu participarea mea, fără conștiința/ mea.”

Polaroide pare să fie genul de carte pe care masca poetică a autorului a creat-o pentru a documenta un drum, și anume traseul regăsirii. Instantaneele lirice de care el se folosește sunt generate de o voce secată de viață, care încearcă să-și găsească, într-un sens, o latură a alterității care dă impresia că ar fi fost vitregită. În consecință, realitățile poetice ale volumului sunt diluate sau cel puțin intensitatea trăirii lor este. De multe ori, senzația devine o convenție artificială sau, în orice caz, incompatibilă cu vocea din Polaroide, aceasta alegând să se refugieze în mundan. Ba chiar mai mult, să aibă o falsă revelație (autoimpusă sau nu). Să luăm, de pildă, următoarele versuri: „Printre cele mai mari realizări din ultima/ perioadă se numără:/ bifarea căsuței pentru adăugarea unei piese/ în playlist/ să nu adorm foarte devreme/ să storc portocalele fără ca întreg blatul să devină/ lipicios/ să-mi închei șireturile când ies din casă// Să las lucrurile să vină la mine firesc”.

Poetul se plimbă prin memorie și imaginație doar pentru a explora trăiri specific umane, dar care pentru el nu mai au sens.

Însă o parte din ceea ce este firesc vocea lui Daniel Coman refuză. Mai bine spus, ignoră. Nu este vorba despre o formă de disonanță cognitivă, ci despre un eu care și-a pierdut o parte din felul de a se conecta. Senzorialul este privit ca un ceva artificial, uneori fiind înlocuit cu realități interiorizabile. Fapt care poate fi observat și în următoarele versuri: „Îmi spun să continui, e de la cafea/ desele întreruperi de respirație. Ei mă ceartă că/ n-aud,/ să scot dracului căștile din urechi. Orice om/ inteligent/ are respect pentru munte. Eu, nu – important e/ să am un playlist bine făcut, să nu trebuiască să scot/ telefonul pentru un forward”. Iată, deci, o atitudine postumană în esență, direcție devoalată prin refuzul incertitudinii organicului, naturalului și înlocuirea lui cu siguranța artificialului. Se poate spune că poetul se plimbă prin memorie și imaginație doar pentru a explora trăiri specific umane, dar care pentru el nu mai au sens.

Și totuși, această voce provine dintr-un punct în care experiența vieții era trăită la modul uman. Deci cu toate laturile și intensitățile alterității. Faptul ne este relevat și în următoarele versuri: „nostalgie – și când mă gândesc la amintirea asta/ nostalgie – și când lucrurile astea pe bune// și nu-mi pot explica cum diferențiez realitatea/ de filtrul pe care-l aplic constant”. Vocea din Polaroide nu este, după cum putem vedea, una non-umană, ci dezumanizată, care (se) caută. Care țintește regăsirea unui sine pierdut. Sau a unei părți din sine. O căutare necesară, starea postumană fiind una neplăcută, nedorită, improprie („Aerul de aici nu mi-e necunoscut, dar nici nu/ m-am obișnuit cu el”).

Daniel Coman construiește o voce poetică interesantă, a cărei perspectivă o urmărim pe tot parcursul volumului. O voce care vrea să redevină umană, care se adresează sec, dar cu o răceală neutră, nu răuvoitoare. Sunt momente în care, prin memorie, avem crâmpeie de trecut, de dinainte de dezumanizare, însă ele vin mai mult pentru a contrasta monotonia în care volumul ar fi putut să cadă.

Cu siguranță există părți pozitive în poezia pe care Daniel Coman o propune în Polaroide. Fondul conceptual este bine înțeles și asumat, scriitorul construiește corect peste această fundație. Din păcate, în pofida unei coerențe teoretice, poetul are foarte puține momente de strălucire. Este un volum decent, o carte a căutării alterității pierdute și a unei pribegii postumane interiorizate. Decent, dar cu un imaginar și un instrumentar stilistic limitate, debutul lui Daniel Coman este unul cinstit, însă în niciun fel memorabil.

Radu (Dumitru) Bejan (n. 1996) este absolventul Facultății de Litere din Oradea, Specializarea română-engleză (Promoția 2018) și al Masteratului Literatură română – Relevanțe europene (2020).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”