Start
606 vizualizări
Citiți în 27 de minute

În august 1936, Jocurile Olimpice de vară au avut loc la Berlin. Aflat la putere de trei ani, Adolf Hitler era pe val și nimeni nu bănuia ce avea să vină. Pentru că era tânăr, energic, cu un hipnotizant simț oratoric, și pentru că lansase două importante programe naționale, modernizarea sistemului rutier și producția unei mașini ieftine, pentru popor, cum îi și spune numele, Volkswagen, care avea să se dovedească un uriaș succes pe termen lung și mult dincolo de granițele Germaniei, în același timp contribuind la combaterea șomajului, multă lume din Europa – ca să nu mai vorbim de conaționali – îl admira cu sinceritate. Fără să bage de seamă că relansarea economică a Germaniei era parte din relansarea modială generală de după Marea Criză.

Hitler avea însă nevoie de mai mult, drept care a folosit jocurile pentru a face propagandă pentru regimul nazist. A cheltuit enorm pentru pregătirea atleților germani, mizând pe faptul că aceștia vor confirma în fața lumii întregi teoria rasei superioare, cea ariană.

Un sportiv american pe nume Jesse Owens i-a spulberat însă aceste planuri, cucerind aurul și titlul olimpic în probele de 100 și 200 de metri, la ștafeta 4×100 de metri și la săritura în lungime. Or, Owens nu numai că nu era arian, dar mai era și negru… Se spune că, la una dintre victoriile lui, Hitler a părăsit furios tribuna oficială.

La lungime, Jesse Owens sărise cu un an înainte 8 metri și 13 centimetri, corectând recordul mondial cu un rezultat care avea să reziste vreme de un sfert de secol, până când, în 1960, conaționalul său Ralph Boston avea să-l ducă la 8,21, apoi 8,24, apoi 8,28, cedându-l un pic sovieticului Igor Ter-Owanesjan, cu 8,31, dar egalându-l în 1964 și pe urmă urcând la 8,34 și 8,35, egalat la rândul lui de același rus în 1967.

După care, un an mai târziu, s-a petrecut miracolul. Bob Beamon a sărit 8,90!! Cu peste jumătate de metru mai mult decât recordul anterior!! E drept, se-ntâmpla la 2.240 m altitudine, în Mexico City, unde aerul e mai rarefiat și atracția gravitațională un pic mai redusă decât la nivelul mării, dar tot acolo (unde Bob triumfa la JO) sărise Igor, cu un an înainte, 8,35.

Nicio explicație satisfăcătoare nu s-a găsit niciodată.

Și nu e de mirare că recordul lui Beamon a rezistat și el 23 de ani, aproape cât al lui Owens, până când, în 30 august 1991, la Campionatele Mondiale din Tokyo, s-a întâmplat ceva…

Carl Lewis, probabil cel mai mare atlet al tuturor timpurilor, a depășit legendarul record al lui Beamon, sărind 8,91, dar… cu vânt ușor prielnic și, oricum, eternul lui rival la lungime (căci Carl domina și probele de sprint), Mike Powell, a atins după aceea 8,95, de data asta cu vânt din față.

Record care durează 32 de ani.

Iar eu trebuie să sar acum zece metri douăzeci.

Pe viață și pe moarte.

*

„Parcă a lovit Dumnezeu cu barda!” este exclamația ori gândul oricui ajunge să vadă, în regiunea Swelton, uriașa falie geologică pe fundul căreia, la peste o sută de metri adâncime, curge, nevăzut și neauzit, într-un întuneric de nepătruns, râul Alvenstick.

În întuneric, căci în nicio zi a anului și la nicio oră a zilei lumina soarelui nu ajunge la mai mult de câțiva metri în jos de marginile faliei care se întinde cale de 134 de kilometri prin mijlocul munților care dau numele regiunii. O bardă cam lungă trebuie să fi avut Dumnezeu…

Impresia de despicătură este însă justificată de faptul că, pe toată lungimea ei, falia este o dreaptă aproape perfectă, cu ezitări determinate de eroziunea ușor inegală.

Explicațiile științifice, de de altă parte, sunt subțiri. De fapt, dacă e să fim sinceri, nu există niciuna, căci nicio falie tectonică nu este cunoscută pe o rază de o mie de kilometri și nu s-au găsit urme ale niciunui cutremur, oricât de îndepărtat în timp.

În condițiile astea, evident că nu lipsesc scenariile SF: falia a fost creată artificial, din aer sau chiar din spațiu, cu un laser uriaș, de o civilizație extraterestră. În ce scop? Mă rog, nu le putem ști pe toate.

Dar asta nu e tot. Cel puțin încă două bizarerii marchează locul. Întâi, că între cele două margini e o diferență de nivel de trei metri. Apoi, că între kilometri 87 și 98, socotind de la sud-vest spre nord-est (orientarea faliei), s-au întemeiat, de la mijlocul secolului 19, două orașe, separate de hău. Nu sunt două părți ale aceluiași oraș, ca Buda și Pesta, Doamne ferește să spui așa ceva pe oricare dintre maluri, căci orgoliile le domină pe amândouă. Cel de sus, de pe malul stâng, se numește Ander, iar celălalt Osmond. Au fost ridicate în același timp, de oameni venind, desigur, din părți opuse ale țării, la început câte o casă, apoi câte cinci… Azi au fiecare cam zece mii de locuitori, dar numărul exact nu se știe, căci fiecare încearcă să susțină că are cu câțiva cetățeni mai mult decât rivalul de peste crevasă. Rivalitatea merge atât de departe încât într-un secol și jumătate, chiar cu mijloacele tehnice din prezent, nu s-a încercat construirea vreunui pod. Care, desigur, ar fi trebuit să fie înclinat.

Altfel, suntem în mileniul trei și atât Ander, cât și Osmond beneficiază de toate facilitățile epocii, de la Internet la șosele impecabile, străzi asfaltate, clădiri sclipitoare, cinematografe, săli de spectacole, cazinouri. De trăit, trăiesc din multe surse, căci Munții Swelton sunt bogați în de toate, de la minereuri și păduri până la pajiști și, ceva mai încolo, pe ambele părți, dealuri terasate, numai bune pentru viticultură.

E opt dimineața, am ieșit câteva sute de metri în afara orașului, terenul e plat și fără obstacole de ambele părți, ar fi foarte bine dacă ar trebui să sar trei metri. Poate patru. Dar eu am de sărit zece metri și douăzeci de centimetri peste o genune.

Orașele neînfrățite au 12 km lungime și lățimi oscilând între o sută și cinci sute de metri. În schimb, lățimea prăpastiei care le desparte este de 10,20 metri pe toată lungimea ei, plus sau minus câțiva centimetri.

Distanță pe care trebuie s-o sar eu.

*

Firește, sunt un idiot.

De două ori idiot. Întâi, că am pus pariul și apoi că am de gând să-mi țin promisiunea.

Ok, alcoolul, da. Eram mangă. Atunci. Dar acum?

Banii? Ok, Jack a zis o sută de mii dacă reușesc. Dar șansele de a reuși sunt nule, da? Aș fi pus o clauză să-i dea familiei, măcar o parte, dacă nu reușesc, dar n-am dracului nicio familie. La 47 de ani n-am pe nimeni căruia să-i las banii, taică-miu a murit demult, maică-mea Dumnezeu știe pe unde-o fi și dacă mai trăiește, n-am frați, surori, nevastă, copii, iar cei câțiva prieteni sunt doar tovarăși de beție, jocuri de noroc, aventuri fără niciun scop și pariuri imbecile, ca ăsta.

Onoarea? Hm. E ceva aici. Nu mi-a plăcut niciodată să înșel, să mint, să nu mă țin de cuvânt. Chiar și-atunci când în joc e chiar viața? Se pare că da.

Sau nu-mi mai pasă.

Într-un fel sau altul o să intru în istoria locală. Poate prind și-o știre pe o televiziune națională sau într-un tabloid. Ura…!

Și când te gândești că totul a pornit de la o dezbatere pe probleme de fizică! O clică de aventurieri beți morți, în subsolul barului Under Ander – să recunoaștem că i-au găsit un nume mișto – certându-se cu argumente din balistică, inerție, frecare, impuls și lucru mecanic! Trebuie să fi fost foarte caraghioși, noroc că n-avea nimeni ochi și urechi pentru noi.

Știam toți atâta fizică încât să fim de acord că același om care poate să arunce un ghiveci cu flori (da, da, de la asta am pornit, era unul măricel lângă masa noastră!) cale de, să zicem, trei metri pe loc plat, l-ar arunca mai departe dacă ar fi suit pe o masă sau pe dulap, dar pe Jack l-a enervat afirmația mea că l-aș putea arunca peste râul Alvenstick, profitând de cei trei metri în jos până în Osmond.

— Nici chiar așa!! a strigat el.

— Ba chiar așa! am strigat și eu.

— Dacă ești așa sigur, i-a venit lui o idee alcoolică, de ce nu sari?

— Ce să sar?

— Ravena! Sari ravena până jos, în Osmond, ca să-ți probezi teoria!

— Poate o s-o fac! am bătut eu cu palma-n masă, bravând, ca orice bețiv care se respectă. Ca bețiv, vreau să zic. Poate că o s-o fac! am repetat, privind circular la ceilalți bețivi.

— Mark, termină…, a zis Leo, îngrijorat că aș putea vorbi serios.

— Vorbesc serios! i-am ghicit eu gândul, așa cuc și-altă pasăre cum eram.

Au început toți să se agite, să-ncerce să schimbe subiectul, dar eu nu mai puteam fi oprit și, la un moment dat, Jack, rânjind cu gura până la urechi, a rostit clar:

— Îți dau o sută de mii.

— Ce!?

— Îți dau o sută de mii dacă reușești.

Noi, toți ceilalți, am înlemnit.

Sigur, s-ar fi putut pune întrebarea de unde mama dracului are Jack, un terchea-berchea ca și noi, trăind de pe o zi pe alta, o sută de bătrâne!? Dar oare mai conta asta atunci? Sau acum? Și, dacă le-avea, sigur era mai bine să nu știm de unde!

Am acceptat rămășagul. În clipa aia nu mai puteam să mai dau înapoi.

Dar acum?

E opt dimineața, am ieșit câteva sute de metri în afara orașului, terenul e plat și fără obstacole de ambele părți, ar fi foarte bine dacă ar trebui să sar trei metri. Poate patru. Dar eu am de sărit zece metri și douăzeci de centimetri peste o genune.

N-am închis ochii toată noaptea. Momentul în care am acceptat rămășagul m-a trezit brusc din beție, așa cum un boxer măcelărit de adversar își poate reveni din pumni.

Până dimineața mi-am adunat din cotloanele prăfuite ale memoriei toate cunoștințele de fizică și am făcut calcule. O chestiune greu de tranșat este cea a avântului. Dacă e prea scurt n-ai destul impuls, dar dacă e prea lung obosești până apuci să sari. Atleții de la probele de lungime, triplu salt și înălțime își ajustează ani de-a rândul distanța optimă de alergare, dar eu trebuia s-o fac din instinct și fără nicio repetiție.

E opt și cinci. Suntem aici. Prietenii mei, inclusiv Jack, au fețe lungi și posomorâte. Ar vrea să mă oprească din nebunie, dar nu știu cum. Leo a încercat să-mi dea curaj într-un mod subtil și inteligent: mi-a explicat ce autobuz trebuie să iau din Osmond ca, ocolind falia pe la nord, să mă-ntâlnesc cu ei, care ar pleca în același sens pe partea astalaltă! Asta ar presupune, desigur că…

Imposibil.

Cea mai bună săritură a mea, în facultate, în cea mai bună formă fizică, pe vremea când beam doar la petreceri și fumam poate trei țigări pe zi sau nici atât, a fost de 6 metri 25. E drept, eram mai grăsuț ca acum, dar…

Imposibil.

E opt și-un sfert și oarecum răcoare. Nu suntem decât noi cinci în acest colț de lume. Kay fumează țigară de la țigară, Steven are o sticlă de brandy în mână, toți sunt cu privirile-n pământ.

Mă scutur, îmi întind oasele și zic:

— Bine, hai!

— Nu, stai! țâșnește Jack către mine, îți dau zece mii dacă nu sari! Nu-i am, dar fac rost! A fost o tâmpenie de rămășag.

Zâmbesc și-i pun o mână pe umăr:

— Ești un prieten bun! Dar vreau s-o fac.

Îl depășesc și mă-ndrept spre punctul de start pe care mi l-am ales. Nu le-am spus, desigur, că din calculele care țineau cont de cea mai bună performanță a mea, viteza estimativă implicată și diferența de nivel de trei metri reieșea că aș putea acoperi maximum 9,15 m orizontali. Ei, și? Ce-nseamnă o mică diferență de 1,05 m? Poate am vânt ajutător din spate, ca Lewis la recordul lui neomologat. Și, stați așa, poate nici nu sunt zece metri douăzeci peste tot! Ce, i-am măsurat noi?

Mă opresc și mă-ntorc spre prăpastie, aflată la 15 metri. Așa mi-am calculat eu, avântul să fie cu 50% mai lung decât distanța de sărit. De zburat – cred că ar fi mai corect…

— Leo! strig cu dreapta ridicată, nu uita să filmezi!

E o aiureală ce spun: o să filmeze toți, evident. Poate trebuia să-mi leg și eu cumva telefonul de frunte, POV, nu?

Nu mai contează.

Trag adânc aer în piept, îmi aplec trunchiul, îmi înfig în pământ vârful piciorului drept, aștept o fracțiune de secundă și pornesc ca din tun.

*

Sunt incredibil de încordat fizic și incredibil de relaxat psihic. Alerg ca-n vis. Dacă aș fi Usain Bolt ar trebui să parcurg cei 15 metri în șase zecimi de secundă, mie o să-mi ia probabil două secunde, uite, au trecut deja alea două secunde și trebuie să execut bătaia, pașii mi i-am potrivit perfect, prind bătaia pe pernuțele de la baza tarsienelor, e partea cea mai elastică a labei piciorului, mă ajută și faptul că muchia platoului e rigidă, stabilă, de încredere, nici vorbă să aluneci sau să pierzi din impuls, apăs piciorul cum nu l-am apăsat niciodată, dacă aș sări așa în sus, la baschet, aș putea să dau slam dunk cu picioarele, aș zbura peste panou, acum zbor peste o sută de metri de hău, știu, dar nu văd, căci nu mă uit în jos, nu-s nebun (ha! ha! ha!), privesc numai malul din față, mai jos și oribil de departe, zbor, știu că am sărit mai bine ca oricând, o simt în toți mușchii, în curentul de aer pe care l-am creat și care-mi mângâie fața, am sărit poate mai bine decât orice om vreodată, dar va fi oare asta suficient?, miimile de secundă trec ca secole și orizontul privirii se ridică încet, e normal, dar parcă e prea repede, acum malul opus pare să fie în dreptul gleznelor mele, acum în dreptul genunchilor, prea repede, prea repede, înaintez, dar și cobor, cobor în mod evident mai repede decât înaintez, acum muchia de vizavi îmi este în dreptul pieptului, încerc instinctiv să dau din mâini și din picioare, de parcă asta m-ar putea ajuta, de parcă aș înota prin aer, și brusc mă izbesc de peretele ravenei și se face întuneric.

*

În dimineața zilei de marți, 8 iunie, în jurul orei 8:20, ora locală, Mark Flister, 47 de ani, a încercat să sară peste falia Alvenstick. Din primele cercetări, se pare că era vorba despre un pariu.

Săritura s-a încheiat dramatic, cu excentricul Mark izbindu-se violent de fața nord-est a faliei stâncoase și pierzându-și cunoștința. În mod miraculos, mâinile i-au rămas agățate de marginea de piatră, dar, cum persoanele care asistau la iresponsabila tentativă, aparent prieteni de pahar ai lui Mark, se aflau de partea cealaltă, la peste zece metri distanță, nimeni n-a putut să-l tragă repede în sus. Cunoscuții au sunat la 911 și o ambulanță a sosit în 8 minute, timp în care aventurierul a rămas inconștient, dar viu și agățat. Ambulanțierii l-au ridicat în siguranță și l-au resuscitat, constatând că suferise numeroase echimoze, escoriații, sângerări minore externe și, ulterior, la spital, s-au identificat fracturi la ambele picioare și la două coaste. A fost externat două săptămâni mai târziu și amendat cu 350 de dolari pentru tulburarea liniștii publice și cu 1.200 de dolari pentru tentativă de suicid, deși contravenientul a protestat vehement, susținând că n-a avut de gând să-și ia zilele.

În ultima zi de spitalizare a fost vizitat de celebrul Carl Lewis, care aflase de întâmplare și a declarat: „Am vrut să-l văd cu ochii mei pe omul care a sărit aproape zece metri!” Lewis i-a plătit ambele amenzi lui Flister și l-a luat cu mașina.

Un efect secundar uimitor al acestui straniu episod este că, în zilele următoare, locuitorii din Ander și Osmond au decis să stabilească între ei relații de bună vecinătate și cele două primării au lansat împreună o licitație pentru proiectarea și realizarea primului pod peste ravenă.

TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n. 8 iunie 1956) a absolvit Secţia de informatică a Facultăţii de Matematică, Universitatea din Bucureşti. A lucrat 12 ani în domeniul informatic, abordând toate sistemele de calcul şi toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 este jurnalist. A publicat volumul de proză scurtă Viaţa ca troleibuz (1992), distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Au urmat volumul biografic Viaţa lui Corneliu Coposu (1996, 2005, ediţia a II-a), romanele Reluare cu încetinitorul (1997) şi Sfîrşitul lumii (2005), culegerea de proză scurtă Copiii asfaltului (2007), romanul Mass media insider şi volumul Cartea albă a porcului (coautor, 2012). A mai publicat Seniorul Corneliu Coposu (co-editor, Humanitas 2014), Salutări de la unu (Vremea, 2016), Plaja (Eikon, 2014), Revoluţie personală (Sedcom Libris, 2016), Cartea Ceaiurilor (Eikon, 2017), Bântuind prin Balcani (Integral, 2022), AMR 273 (Lebăda Neagră, 2022), Nu privi înapoi (Lebăda Neagră, 2023).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Chiorpangiu

Fragment din volumul de povestiri cu același titlu de Florin Duțu