Geo Bogza profetizase devreme, ca oportunitate a posterității („nu știu când, poate peste 30 de ani, peste 50”), șansa adâncirii studiului aplicat al frondismului programatic al avangardismului românesc, sincron cu cel european, care năzuia schimbarea paradigmei literare. Prinos al recunoștinței filiale, descendenții poetului Sașa Pană au săvârșit un util gest editorial tipărind volumul Geo Bogza, Sașa Pană, Exasperarea creatoare. Corespondență (ediție întocmită de Cosmin Pană, postfață de Vladimir Pană, București, Pandora Publishing, 2022). Această prețioasă recuperare pentru istoria avangardei românești interbelice este vegheată de fiul, Vladimir, și de Cosmin, nepotul medicului-scriitor,îngrijitor al arhivei bunicului. Optica anticipativă a lui Bogza, fie și după aproape un secol de la apariția revistei unu, prin publicarea schimbului epistolar dintre cei doi confrați facilitează un proces de justiție postumă (niciodată nu e prea târziu), înlesnit de pasiunea de arhivar a lui Sașa Pană (el a tezaurizat un imens fond documentar – cărți, reviste, manuscrise, scrisori, bilețele). Configurată grafic sugestiv, asezonată cu multe fotografii, actuala ediție (director editorial e poetul Bogdan-Alexandru Stănescu), riguroasă, concomitent savuroasă, impune prin firescul uman, emoționant, al prieteniei, pe deasupra unor intermitențe relative ca toate pasiunile. Recentul lot epistolar (fond prețios, deși unele texte s-au pierdut) e relevant prin dimensiuni (472 pagini tipărite cu petit – 224 scrisori, cărți poștale, bilete ale lui Bogza, 108 ale lui Pană), dar și prin „exasperarea creatoare” pe care o încorporează. Denumirea ediției actuale reia titlul omonim al lui Bogza, pe care îl socotea „un fel de testament al meu”. Sintagma aceasta premonitorie, enunțată pe când avea doar 25 de ani, relevă coordonata sufletească definitorie a scriitorului – iconoclasmul („Eu întotdeauna am fost un fanatic, un exaltat”). Insurgența sa, independent de pasagere oscilații, a supraviețuit în conștiința eticii sale scriitoricești până în anii senectuții.
Ofer aici un mic insert confesiv (detalii în cartea mea Caleidoscop critic, Oradea, Ed. Cogito, 1996, pp. 249-251). În 1978 l-am vizitat la Ghermănești, pe malul lacului Snagov, la vila sa de creație și meditație și ulterior în locuința din București. La cei 70 de ani ai săi, în preajma acestui Gulliver în carne și oase m-am simțit stânjenit și încurajat concomitent de căldura pe care ți-o transmitea prin palma sa uriașă, prin ochii blânzi, neliniștiți, trădând ființa sa nostalgică și exasperată. Discutând despre climatul literar, brusc de sub sprâncenele-i stufoase au fulgerat ace în evocarea unui confrate acuzat de plagiat, de întocmirea de „dosare” scriitorilor, iar selecția câtorva cărți depuse pe o masă (o ediție din Lautréamont tipărită la Geneva și Proprietarul de poduri a lui M. Dinescu) indica regăsirea în spirite congenere.
În 1928 când debuta epistolarul tipărit recent, Bogza avea doar 20 de ani, Pană 26, tineri cu suflet de „adolescenți pervertiți” (Bogza), scriitori în devenire. Sașa Pană, reprezentat important al avangardismului nostru, poet, antologator, arhivar, animator cultural, traducător al unor opere din P. Eluard, J. Cassou, L. Masson, girează revista Unu și Editura acesteia, în care tipărește opera lui Urmuz, poemele lui T. Tzara, Poemul invectivă al lui Bogza cu amprentele digitale ale autorului, pe Voronca, Blecher etc. În etapa corespondenței cu Pană, poetul Geo Bogza se situa în avangarda imaginarului erotic (mănușa pe care a „aruncat-o lumii în obraz la douăzeci de ani”, cum îi va mărturisi, în 1996, Dianei Turconi). Devine astfel ținta Cenzurii, fiind deferit justiției, taxat de pornografie pentru invectiva la adresa falselor convenții generate de tragedia sexelor.
Schimbul epistolar e mereu la voltaj incandescent, menținându-se în spațiul magic al prieteniei. Avem în față practic un dialog frenetic.
Corespondența dintre cei doi are semnificația unui text-escortă, sistem de vase comunicante, atât pentru volumul Născut în ’02 al lui Sașa Pană, opera sa majoră, cronică memorialistică tutelată de „sadismul adevărului”, pentru cartea Mădălinei Lascu, Epistolar avangardist (Editura Tracus Arte, 2012) și, parțial, pentru Jurnalul de copilărie și adolescență (Editura Cartea Românească,1987) a lui Bogza, texte convergente. Stabilit la Buștenari, Bogza aștepta mereu cu nerăbdare să primească numerele din revista Unu. „Te pup pentru sacrificiile (financiare, puține, ale sifonarului Bogza la Lăptăria din strada Bărăției, n.n. V.C.) ce vrai să le faci pentru UNU”, mărturisește Pană. Bogza era preocupat obsesiv de imperativul unui sprijin bănesc pentru factura revistei și a editurii, încercând să îndulcească unele din privațiunile prietenului său. Își invită adeseori confratele pentru discuții, iar când acesta nu poate onora invitația (Pană, tânăr ofițer, domiciliat în București, pe linia obligațiilor cazone peregrinează prin țară) încearcă o mare decepție. Spirite afine, din devotament Bogza contribuie la teoretizarea avangardei literare și, preocupat de funcționarea redacției Unu, militează pentru personalizarea, primenirea ei, o dorește „o adevărată revistă de frondă”, menită să răscolească veacul prin evitarea clișeismului. „Dacă Parchetul va opri Unu vom scoate Doi cu antetul unu a murit trăiască doi” (Sașa Pană). Lui Bogza îi solicită texte încât îi parvin poeme incendiare, nonconformiste, iar Poemul invectivă, cu scene nerușinat erotice, îi aduce speța unui proces de pornografie(1933, 1937). Își împărtășesc lecturile (Céline – Voyage au bout de la nuit, Fondane, Ulisse etc.), achizițiile de cărți, reviste (așteaptă apariția numărului pentru România al revistei germane Der Sturm). Îi preocupă ecoul european al avangardismului: venirea / revenirea în țară a lui Voronca, Marinetti, condamnarea lui Louis Aragon pentru un poem antimilitarist, excluderea lui din mișcarea suprarealistă. Misivele epistolare evocă relațiile cu grupul avangardist de la Paris, André Breton, Tristan Tzara, Claude Sernet, Colomba Voronca, dar și de pe alte meridiane, Ștefan Baciu, Virgil Gheorghiu etc., „toată banda noastră iubită”. Se interesează de confrați (Gherasim Luca, Sesto Pal), comentează seria rivalităților care se iscă uneori (Voronca-Roll, Fundoianu-Voronca), răciri, rupturi pasagere în redacție. Din solidaritate, prietenie, Bogza intervine pentru aplanarea diferendelor, preocupat mereu de reușita revistei, încât reluarea propriei colaborări (după o întrerupere) îl electrizează.
Corespondența nu ignoră publicațiile afine, mlădițe provinciale: Urmuz a lui Bogza, XX–literatura contemporană (Iași), Câmpina (a lui Al. Tudor–Miu), Alge. Nu lipsesc unele pasaje acidulat-polemice: „În Iași, cloaca de la Viața Românească nu vrea să creadă că miroase a hoit” (Sașa Pană). De săgeți au parte P. Papadopol, acolit iorghist, I. Valerian (revista Viața literară) etc. Sunt vizați cei înăcriți, tradiționaliștii („scăfârlii chele”) în opoziție cu cetatea moderniștilor. Spirite ludice, avangardiștii recurg la găselnițe lingvistice (editorul înserează un Mic îndreptar argotico-avangardist, util înțelegerii adecvate a textului). Sunt adepții unor farse, trăznăi, agreează poantele, jocurile de cuvinte, calambururile dadaiste, prețuiesc regalul umoristic. Bogza însuși practică „humor urmuzo-bogzian”. Schimbul epistolar e mereu la voltaj incandescent, menținându-se în spațiul magic al prieteniei. Avem în față practic un dialog frenetic. Delicatețea legăturii lor e edificată pe elemente comune. Îi apropie povești de viață, de familie, un traseu literar similar. Spirite frondiste, dedicate poeziei, ludicului, dar și voiajului în subconștient, ei elogiază libertatea creatoare, șarjează tradiția, agreează modernismul extremist. Mai mult, se aseamănă și destinal: o tentativă suicidară ratată a lui Pană, un impuls similar la Bogza (la 23 de ani). Scrisorile evidențiază o puternică intruziune a autobiograficului îndeosebi în epistolele acestuia. Bântuit de neliniști, se autoflagelează (se socoate un „lepros psihic”), traversează perioade de marasm, depresii, stări de prostrație („atlantide sufletești”) alternativ cu răzvrătiri, adânciri fulminante. Renaște mereu, stimulat de „dragostea mea pentru unu”, de pofta de a scrie, preocupat de o linie de conduită în redacție. Dialogul lor implică prioritar contextualizarea literară, dar nu ocolește nici opțiunea ideologică – afișarea simpatiilor de stânga social-politică.
Deși pretinde că atunci când redactează scrisori îl încearcă o „lene metafizică, o adevărată boală”, Bogza oferă uneori epistole ample (40-80 de pagini), copleșindu-l pe Pană cu gratitudinea, prietenia sa. În scrisorile-i entuziaste, tip spovedanie, adulația primește adeseori accente delirante, fapt care confirmă importanța, frumusețea camaraderiei. Epistolarul relevă rolul terapeutic al prieteniei, întemeiat pe generozitate, elan, afinități, tinerețe. Bogza și Pană sunt cei mai buni prieteni din lume. Bogzaîl alintă, îl dezmiardă, îl iubește, îl divinizează ca pe un înger: „îți scriu ție pe care te iubesc și tu ești un fel de muză – nostim, nu? – a mea care mă inspiri”. Îl socoate un novator. Prețuireasa este neistovită: „Tu ești Turnul Eiffel al emulației mele pentru Unu”, „Dintre atâtea și atâtea prietenii tu ești singurul pe care-l mai iubesc”. Corespondența lor e un model de amiciție în versatila lume scriitoricească în care abundă orgoliile auctoriale. Pe un diapazon stilistic șocant-expresiv, se ivesc polarități multiple, adjectivări, cumul de sublimități. Pentru Pană, calificat „efigie de platină”, Bogza debordează de „patima sincerității”. Socoate revista unu un fenomen, o revoluție, ozon cosmic, interplanetar: „Și încă odată te sărut și te supraprețuiesc pentru tot eroismul și altruismul tău, dragă Sașa, dragă Sașa Pană”, „Mă emoționează această călduroasă prietenie pe care mi-o arăți și pe care o port la butoniera inimei ca pe un edelweis la coborârea din munți”. Îi promite o scrisoare lungă „în care să-ți spun cât te iubesc, cât îmi ești de drag și în afară de mine cât ești tu de sublim în plinul universului”. „Sunt încântat și îmi inoculează curaj perseverența și dinamismul tău”, îi scrie altădată. Îl asigură că ține pentru el un jurnal.
Corespondența e asezonată cu bogate notații diaristice, reflex al amiciției patetice care-l bântuie, cu ecou în autoreferențialitatea sans rivage a paginilor. Bogza, „nabab al vocabularului”, cum se autodefinește, e inepuizabil în calificările-i mirobolante. Transcriu aleator și alte pasaje encomiastice: „Am să scriu despre tine, despre iubirea mea pentru tine, o carte întreagă […]”, „fenomenul apariției tale, în același veac și în aceiași țară cu mine constituie unul din cele câteva puncte cari mă mai mențin în viață […]”, „Te iubesc. N-am nevoie decât de prietenia și încrederea ta […]”. Sașa Pană, la rându-i, relevă factura stilisticii confratelui său – „un vocabular, o frază care orbea prin incandescență”. Relația epistolară juvenil-exaltată din anii 1928-1933 se diminuează ulterior semnificativ, devine incidentală. Ediția Exasperarea creatoare, lotul epistolar inedit Bogza–Pană devoalează buna reputație a revistei unu, monitor al suprarealismului în România, sporește înțelegerea emulației frondiste a avangardismului prin profuzia informațiilor istorico-literare, prin pregnanță literară, prin frumusețea confesivă a paginilor întreținută de inefabilul prieteniei.
