Iată că s-a împlinit anul de când prezentul propriu oricărei evocări a lui Paul Goma s-a preschimbat în trecut. Paul Goma a actat și și-a întreținut cu bună știință ipostaza de marginal nu doar prin relaționarea sa cu damnații regimului comunist, nu doar prin raportarea sa la contemporaneitatea-i proximă ori la sustragerea evidentă din paradigma subzistenței în detenție, canon al supraviețuirii aplicabil majorității covârșitoare a creatorilor osândiți, ci și prin întreținerea unei gâlcevi cu tot restul lumii literare și politice post-decembriste. Singularitatea lui Paul Goma în peisajul carceral autohton e punctată, de pildă, de Virgil Podoabă (în studiul Metamorfozele punctului. În jurul experienței revelatoare, Editura Paralela 45, Pitești, 2004), acesta echivalându-i unicitatea cu meritul unei poziții de start oarecum primordializate: „Paul Goma a fost primul scriitor român care, rupînd tăcerea și sustrăgîndu-se complicității panromâneşti cu Puterea, a îndrăznit să sfîşie, cu un gest hotărît și ireversibil, vălul minciunii totalitare, riscîndu-şi libertatea și viața, dar dovedind că sistemul îmbrobodirii și anihilării individului nu era inexpugnabil, și că o breșă în el era, totuși, oricînd posibilă. Mai mult, scriitorul a chiar încercat marea cu degetul, dînd pe față, prin cărțile și actele sale publice, taman ceea ce Puterea ținea mai ascuns: securitatea și închisorile (…).”
Atributele substanțiale ale literaturii post-carcerale în proza sa memorialistică: autenticitate, credibilitate, subiectivitate obiectivizată sunt cvasi-diluate în cazul scrierilor declarat prozastice, datorită dozei inerente de imaginar aplicate acestora, doar că oricâtă infuzie de ficțiune ar amprenta textele de proză post-carcerale, ele speculează, în esență, toposuri și blesteme, coșmaruri ale damnării; proza post-carcerală nu se poate desprinde întru totul de memoria încărcată a autorului damnat, nu demult eu victimizat al străinului. Poziționându-se sub sombrero-ul generos al paradigmei literaturii traumei ori interferând și aliindu-se intrinsec/ organic cu aceasta, și proza carcerală va purta esențialmente aceleași mărci generice ale literaturii traumei: exorcizează amintirile unui eveniment coșmaresc, articulând în fond o traumă atât personală, cât și colectivă; rostește tăios adevăruri despre injustiție, punctând totodată sentimentul acut al înstrăinării de ceilalți, respectiv al alienării sinelui auctorial; critică virulent și fățiș absența judecății și a valorii morale în comunitate; inserează și insinuează în text problematica auto-distrugerii, a decăderii și recurenta tentativă a reconstrucției eului profund angoasat, accentuând calitatea de martor al suferinței și intensificând valența unui adevăr auto-referențial; îl obligă pe cititor să îmbrace haina de martor al atrocităților experimentate acut de damnat, transferându-i astfel staza de victimă a suferinței colective; cultivă un epic și un discurs abisalizat deopotrivă fragmentare ca ștanțe ale odiosului carceral trăit și ars de autor și de restul damnaților, a căror voce o articulează în narațiune și, nu în ultimul rând, episodul traumatic defulat în proză se va transforma în ceea ce Amy Whitehead numește simbolic o „bântuire trans-generaționistă” (transgenerational haunting), impactând fundamental și fără putință de evadare/ eludare memoria lectorului, ființând acum și el ca parte a memoriei colective.
Paul Goma a simțit pe propria-i piele „binefacerile” străinului și ale alesului tovărășesc – mărci ale opresiunii și ale dezindividualizării. Alegerea sa de a scrie nu e, ab initio, una egocentristă, căci nu intenționează să-și elucideze și să-și limpezească experiența doar pentru a poza în scriitor disident; el își propune să rostească despre ororile Securității pentru a recupera, prin intermediul propriei sale memorii, un fragment de memorie colectivă, apropriată noi-ului victimizat. Scrierile sale post-carcerale se vor un document și o lecție de istorie predată celor tineri, care trebuie să-și revendice și să-și conștientizeze rădăcinile. La unison se admite unicitatea discursului său în vehemența sa, în latura sa pasională, dedicată unei lupte ce atacă monstrul comunist cu ale sale capete de balaur, văzute și nevăzute. Proza sa este, fără rezerve, încadrabilă segmentului literar post-carceral, zvâcnind realist, atroce, brutal, atacând politicul, demistificând totalitarismul și reingerând expandat toposurile închisorii, cu toate valențele negative ale acesteia. Patimile după Pitești, de exemplu, nu mai exorcizează tenebrele experienței de la Pitești, ci o redă, pur și simplu, în cenușiul, grotescul și macabrul său, violentând lectorul prin realismul fidelizat pe care-l probează. Damnatul Paul Goma nu se vindecă nici măcar parțial, el nu defulează, ci refulează convulsiv o lume infernală, al cărei prizonier mental este. În romanul Ostinato, Paul Goma desenează, atent la detalii, universul virtualilor eliberați; această lume este punctată la nivel microcelular, încropindu-se, de fapt, o hartă a anticamerelor celei de-a doua existențe, celei de-a doua „șanse” oferite de sistemul represiv încarceratului. Această lume capătă valența unui purgatoriu, desemnat fiind de așteptare, dar de o așteptare fatidică. Simbolistica preferată ca imago de către autor este conducta care se lungește continuu, asemenea unui maț subteran; a doua viață a deținutului (care în roman este unul de drept comun, însă tot Gulag-ul e vizat îndărătul acestui subterfugiu de construcție!) echivalează cu o secundă naștere, iar conducta poate fi apropiată de imaginea cordonului ombilical, și el pervertit, obligându-l pe personaj la efectele expulzării forțate din placenta maternă cvasi-protectoare. Ilarie Langa, eroul cărții, se raportează perpetuu și obsesiv la ușa camerei de eliberare: ușa reprezintă nu doar limita, ci și poarta spre a doua sa viață; ușa e conotată pozitiv prin simpla bătaie în ea, acest gest coincizând cu atributul de viu al ființei încarcerate, dar comportă încă negativismul prin statutul său obstaculant. Într-un regim al dublului pare a se construi acest roman: în celulă, eroul arde doi timpi de viață – temporalul apăsător al damnării și temporalul izbăvitor, însă virtual, al eliberării. Ruxandra Cesereanu (în studiul Călătorie spre centrul infernului, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998) îi atribuie statutul de „Ulise modern”, în sensul în care își asumă și-și consumă așteptarea și, în speță, eliberarea, retrospectiv, hrănindu-se din amintiri. Personajul îl întâlnește la nivel pseudo-metafizic pe Dumnezeu, dar se comportă conform unui Iov buimăcit, care identifică divinului culpa bătrâneții, a pasivității și a estompării simțului dreptății; carevasăzică, personajul imaginar și damnatul real au aceeași perspectivă asupra lui Dumnezeu, aducându-i și suspectându-l de aceleași vini circumscrise paradigmei sale de atotputernic, dar nu și atotștiutor. Argumentul decisiv în acuzarea divinului este chiar episodul Pitești: prin tocmai imago-ul unui divin compromis și permisiv, autorul se sustrage din nou efectului cathartic al scrierii post-carcerale, înțepenindu-se încă o dată într-un registru al damnării perpetue, al imposibilității iertării și al expandării infinitezimale a grotescului închisorii. Guliman reprezintă, în celularul al cărui prizonier este Ilarie Langa, liantul eroului cu lumea așteptată, proiectată, insinuată; poveștile lui Guliman alină și încurajează, el acționând cathartic, curativ asupra psihicului chinuit al lui Ilarie. În acest sens, Paul Goma inserează o problematică a mărturisirii, a necesității acesteia: prozatorul este convins că e de datoria damnatului să istorisească experiența osândei; calitatea de document al mărturisirii încarceratului este mai presus de forma artistică a ei. Eliberarea vine o dată cu rostirea cuvântului, cu articularea confesiunii. Ilarie Langa, din nou un alter ego al scriitorului, va părăsi infernul carcerei și va iniția dialogul, probându-și a doua naștere. Simetric arhitectural, romanul debutează cu imaginea ușii ferecate și se finalizează cu deschiderea ei, eroul pășind nu doar în afara închisorii, ci mai ales în lumea de dincolo de aceasta, o lume amară, înlăuntrul căreia damnatul trebuie să-nveţe să trăiască.
Marcat de această misie a scriitorului de a articula și de a devoala maladiile sistemului comunist, Paul Goma (în Adameva, Casa de Presă și Editură „Loreley”, Iași, 1995) își asumă poziția de victimă-observator, poziție ce are efectele unei iniţieri în arta scrisului, detașat fiind de durerea resimțită ca obiect al torționarului: „Cred că am atins în treacăt chestiunea în Gherla (și în Ostinato): o victimă-observator (scriitor) suferă mai puțin durerile fizice și morale ce i se administrează, pentru că o parte a cărnii (și sufletului) observă; înregistrează – și promite neuitare. (…) deși nu publicasem nimic, aveam însă de gînd s-o fac, eram mai puțin nefericit decît colegii de arestare, de celulă (…): pentru că eu aveam un gînd pentru viitor – în afară de acela, al tuturor: de a-i beli pe comuniști și pe ruși și de a dezrobi România: de a scrie. Or, pentru a scrie, trebuia să știu; ca să știu, trebuia să trec prin evenimente cu ochii deschiși, cu urechile deschise, cu toate simțurile (și simțirile): burete – ceea ce, pentru un viitor dezrobitor al Patriei nu era deloc necesar; de aceea, suferința lor (pun la singular, pentru simplificare) va fi fost mult mai… suferitoare; pentru ei, o bătaie era o tortură – pentru mine era o inițiere; o „documentare” (!). Deci, eu aveam un motiv – mai exact: motivație – să suport mai ușor (…) încercările de toate zilele ale arestatului, ale deținutului, ale deoistului: fiindcă aveam să le pun pe hîrtie!” Nicoleta Sălcudeanu (în volumul Patria de hârtie. eseu despre exil, Editura Aula, Brașov, 2003), preocupată fiind de paradigma scriiturii exilatului Paul Goma, notează o particularitate a prozei de început a acestuia, vizând în esență romanul Ostinato, amprentând mai apoi întregul text auctorial cu dimensiunea anamnetică autentică: „E vizibilă, în primele romane – chiar și cele vizând universul carceral (…) -, apetența mult mai pronunțată pentru literarizarea biograficului, grija pentru formă şi interesul pentru experiment. (…) Ce rezultă e un scris hibrid, un stil foarte personal ce malaxează retoricile specifice, contaminând toate coordonatele textului (…).Miza devine tot mai pronunțat anamnetică, piesele (…) adastă pe ideea rescrierii-retrăirii propriei existențe, realcătuiesc mozaicul biografic pe module ce tind să acopere întregul câmp experienţial semnificativ cu dorința de a reconstitui livresc trăitul: copilăria, școala, studenția, închisoarea, domiciliul obligatoriu, „disidența”, exilul, iar, în cele din urmă prezentul re-povestit în jurnal.”
Prozatorul e astfel bine înțepenit în istorie, atât în istoria carcerală experimentată de el însuși, direct ori indirect, cât și în cea post-revoluționară, vectorizată și scrutată tot din perspectiva marcantă a celei dintâi. Romanele pomenite, evidențe ale carceralului, re-compun și re-trăiesc, în fond, un univers satanizat, crud, autorul lor restaurând realitatea atât prin experiențele sale directe, cât și prin cele indirecte ce articulează osânda și tortura. Ele exersează o scriitură a damnării și sunt smulse din anamneza lumii carcerale. Paul Goma, în ipostaza sa de exilat, construiește toposuri și le umple cu amintiri reziduale, cenușii, încovoiate. Martor al vremii ingrate a străinului, subiect al torturii și injusteţii acestuia, scriitorul se dedică actului scrierii, ca probă incontestabilă a prezenței răului comunist în lume.
