Varujan Vosganian, personalitate polivalentă, s-a impus repede ca unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani de după 1990. Narativitatea este nota stilistică definitorie atât a poeziei cât și a prozei sale. „Poeziile mele pot fi povestite, iar prozele pot fi recitate” mărturisea doar aparent paradoxal într-un interviu. Capodopera sa, Cartea șoaptelor (2009, reeditată în 2012 și 2017), i-a adus o reputație internațională, fapt confirmat de seria lansărilor, lecturilor publice pe diverse meridiane, dimensiunea poeticității volumului fiind certificată expres de Premiul Europei Centrale „Angelus” (Polonia). Tulburătorul, magistralul său roman a fost de altfel multipremiat. Indic acum, selectiv, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, Premiul „Cartea anului 2009” al revistei România literară. Prozatori, critici ai elitei literare au întâmpinat cu încântare surprinzătoarea creație (N. Breban, N. Manolescu, E. Negrici, Daniel Cristea-Enache etc.). Cartea a beneficiat de traduceri în zeci de limbi (engleză, spaniolă, italiană, franceză, germană, poloneză, ebraică, persană etc.), de nominalizarea Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Scriitorilor din Armenia și a Uniunii Scriitorilor de limbă ebraică din Israel pentru Premiul Nobel, de o receptare encomiastică (în cercul referințelor sunt invocate poemele homerice, Un veac de singurătate).
Adept ferm al democrației, om politic, demnitar (deputat, senator, ministru), intelectual rasat, poliglot, prim-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, Vosganian are conștiința substanței axiologice a culturii, a finalității ei pentru societate. El relevă într-un dialog cu Cristian Pătrășconiu magia, farmecul irepetabil al literaturii, socotind creația „forma sublimă a libertății”, conștient că „adevărata realitate este cea a cărților, nu cea a istoriei”.
Glosele noastre marginale vor viza acum doar romanul Cartea șoaptelor. Autorul posedă vocația de a ficționaliza existența familiei sale, a armenilor supuși tragediei genocidare. Pentru acest popor oprimat, Poetul (personajul Daniel Varujan, ucis cu pietre) devine conducătorul, mărturisește o dată naratorul, altfel spus Scriitorul îmbogățește existența prin verosimilitate, salvează condiția tragică a conaționalilor săi. Pe măsură ce scrie, Vosganian realizează că înaintează în vârstă, în timp ce bunicii lui întineresc, iar el îi „leagănă” fictiv (ficțiunea devine/este realitatea adevărată). În acest mod, autorul edifică cenotaful său scriptural emoționant, probă a dimensiunii tragediei. Genocidul armenilor acoperă o spațio-temporalitate îndelungată, de la sfârșitul secolului XIX (1895), prin cele două războaie mondiale (1915, 1916, 1918, 1922), dar și în comunism, un secol de pribegie pe mapamond. Ei au emigrat, au traversat deșerturi, continente, mări, oceane (Mediterana, Atlanticul), victime ale unei exterminări planificate. Seria pribegiilor subîntinde planeta, din Trabizonda la Berlin, din Buhara la New York, din Lubianka, halta de triere pentru Siberia, din Chișinău la Stalingrad, prin porturile lumii (Odesa, Marsilia, Brăila, Constanța), din Alep (Siria) până în Argentina, Australia, Canada sau Liban. Majoritatea convoaielor erau formate din femei, copii și bătrâni, bărbații fiind uciși prioritar. Moartea insidioasă e o prezență ubicuă decisă de tentativa de neantizare a unui popor. Asasinați de turci, kurzi, ceceni, beduini, ipostazele crimei sunt multiple. Ucigașii recurg la torturi inimaginabile: victimele pier de cuțit, de glonț, spintecați cu baioneta, scufundați în apa înghețată, arși de vii în biserici, înfometați, îngropați de vânturi și nisip, vânduți ca sclavi, dați pentru haremuri, cadavre însângerate plutind pe Tigru și Eufrat, încât apa avea gust de carne omenească etc. Alții, pradă păsărilor deșertului (vulturi, corbi) în drumul infernal al muribunzilor scheletici (dizenterie, epidemii de tifos), martirizați în tabere, în lagăre de concentrare, brăzdați de copitele cailor, deversați în gropi comune, fără identitate, fără o rugăciune.
Vosganian, povestitor dăruit, posesor al unei limbi poematice, e un depozitar de trecut, de istorie tragică – baia de sânge a etniei sale. El evocă demența crimei, degenerescență veritabilă care cuprinde speța umană – tip de cădere în animalitate.
Există în romanul acesta o puternică infuzie a biograficului – amintirile intens melancolice ale bătrânilor armeni ai copilăriei autorului la Focșani (străbunici, bunici, părinți, unchi, mătuși adunați în cavoul familiei Seferian), dar lipsesc de fapt personajele imaginare. Toți povestesc în șoaptă, încercați de un plâns vorbit (se suferă surdinizat, se moare la fel, șoapta se moștenește în familie), pentru aceia care n-au avut nici un mormânt la căpătâiul căruia să-și plângă morții. Armenii, un neam permanent în exil – inteligenți, generoși, înzestrați artistic, nelipsiți de umor, de un puternic sentiment al vieții devin victime ale absurdității lumii, prinși în beția morții biruitoare (călăii – hoarde puse pe jafuri, violuri, carnagii). Autorul reușește, calitate rară, să ridice fiecare persoană la rang de personaj, oferind o impresionantă galerie de biografii diferențiate tipologic (sute de personaje, admirabil portretizate, fizic, psihic) – negustori, cafegii, generali, consuli, meșteșugari, filantropi, creatori, politicieni – graficianul Cik Damadian, baritonul David Ohanesian, Johnny Răducanu, Grigore Trancu-Iași (ministru averescan), Krikor Zambaccian, colecționar, critic de artă, Manuc Bei, negustor, diplomat etc, etc. Dintre portretele memorabile impune chipul bunicului din partea tatălui, Garabet. Multiplu dotat, violonist, caligraf, fotograf, profesor de muzică, portretist, înțeleptul bunic care aprecia că nu generalii fac istoria, ci poeții, intuiește premonitoriu capacitatea fabulatorie a nepotului: „Nu e un copil obișnuit. E un copil bătrân de zile”, hărăzit să fie povestitorul Cărții șoaptelor, „Vocea bunicului meu devenise vocea mea lăuntrică”. Întrebarea cine va scrie Cartea etniei sale („Poate că tu, într-o bună zi”) conține răspunsul. Zestrea genetică, afecțiunea, mentoratul bunicului au rodit în sublimatul artistic al nepotului aliaj de talent, inteligență, sensibilitate catifelată, încărcătură lirică. Alți actanți ai unor povești uluitoare sunt: legendarul general Dro, prototipul luptătorului care a condus Legiunea armeană de voluntarimasacrată de comuniști în Caucazia; negustorul din Galata, ministru la Constantinopol, conducător din umbră al masoneriei române, devenit vânzător de arme și neguțător de iluzii, anticomunist; Setrak, bunicul din partea mamei, sărăcit, jidovit, închis sub Antonescu în lagărul de la Tg. Jiu, ulterior paznic de noapte la Liceul „Frații Buzești” din Craiova; fostul rege al zahărului de la Chitila, în comunism simplu negustor de nuci sărate, ilustrări ale absurdității existenței.
Cartea scrisă de personajul numit Autor e plină de numele celor morți, fiind tragica poveste a celor învinși, „o culegere de psalmi”, reprezentată de șapte cercuri – drumul inițierii thanatice (partea a opta a romanului, o narațiune a realității în trepte). Pentru mulți scriitori, memoria este un punct de plecare al fanteziei creatoare, cea care lansează imaginația spre ficțiune (aliaj de amintiri și invenție), pentru a recupera timpul pierdut. În ficțiune amintirile se dizolvă în aspirații, vise și invers, desigur. Vosganian nu căută adevărul obiectiv, ci unul subiectiv (adevărul literar nu coincide cu adevărul istoric, dar ajută la exprimarea unui adevăr profund despre destinul armenilor cu bulversanta lor istorie). Narațiunea sa subiectivă nu înseamnă invenție în integralitate, deoarece scriitorul pleacă de la fapte atestate: un milion și jumătate au fost măcelăriți, nu li s-a găsit mormântul, un milion și jumătate au supraviețuit. Adevărul literar, respectiv cel istoric sunt independente, autonome, dar complementare, fără a-și uzurpa domeniile. Vosganian reface – travaliu al memoriei – un uriaș puzzle al unei istorii încă neîmpăcate. Planul strict documentar e întemeiat pe memoria dagherotipului – adevărată fascinație – fotografiile fiind mărturii ale vremii, asemeni unui testament, o asigurare de viață alături de hărți, cifre, statistici, însemnări, consemnări jurnaliere precum acelea ale bunicului Garabet, mărturii orale, investigații la Centrul de cercetări al diasporei armene etc.
Cartea șoaptelor nu este/nu devine desigur o carte de istorie, fiind în realitate o carte a „stărilor de conștiință”, plină de semnificații majore – morale, politice, general-umane. Romanul nu dorește să transmită un adevăr factual. El ocroteștede fapt verosimilul, temeiul neuitării. „[…] doar morții spun mereu adevărul”, articula Vosganian într-un poem al său (magma imaginarului său poetic are incandescența identică cu aceea a prozei lui). În ampla tramă narativă (peste 500 de pagini), autorul reușește să evite documentarul istorico-psihologic, terre à terre, asociind adevărul cu legenda (felul în care se construiește aceasta). Cartea șoaptelor este o uriașă saga romanescă, intens colorată, excelent orchestrată naratologic. Armenii risipiți de masacre şi exoduri, apatrizi, au viețuit mereu între dușmani, de la babilonieni, perși, tătari, la turci, kurzi, ruși, având cu totul efemer o Republică Armeană, după o mică victorie în 1918 împotriva trupelor turcești. Vosganian, povestitor dăruit, posesor al unei limbi poematice, e un depozitar de trecut, de istorie tragică – baia de sânge a etniei sale. El evocă demența crimei, degenerescență veritabilă care cuprinde speța umană – tip de cădere în animalitate.
Cartea șoaptelor e o lume doldora de fapte și viață (sute de personaje), cumul de povești adevărate cum demult n-am citit. O carte e și ea o lume, îi spunea bunicul Garabet. Vosganian reface epopeea în 12 părți a unui popor fără patrie, într-un crescendo potențat spre final, proces anamnetic, deoarece nu atât moartea sau viața prevalează, cât memoria identitară, neuitarea. „Acum, însă, povestitorul sunt eu, un fel de scrib care vrea să îndrepte greșelile vechi. Sunt, așadar, un scorpion de cărți”, se autodefinește Varujan Vosganian. Observație comună, dar plină de un tâlc adânc, suntem suma poveștilor noastre. Cartea șoaptelor ne oferă povestea autorului, a familiei sale, prin extrapolare a comunității armenilor, o tragedie umanitară. Autorul are o bună memorie autobiografică, istorică și identitară, dacă putem spune astfel. Romancierul transmite un sentiment foarte convingător al psihismului armenilor, elemente ale spiritualității acestora (tradiții, ritualuri, ceremonii). Scriitorul reconstituie prezența armenilor la noi, odată cu fascinația pe care au încercat-o pentru pământul și poporul român, ospitalitate socotită o binecuvântare. S-au stabilit aici inclusiv membri ai unui posibil guvern în exil al Armeniei. Cartea șoaptelor tezaurizează, recipient magic, povești/povestitori, practic povestea armenilor, veche, străveche, mereu reinventată prin mixaj de voci. O sugestivă poetică a ficțiunii înglobează un serial de cânturi tragice ilustrate de cruciade ale femeilor, ale copiilor. Romanul său închide povestea scrisă a unei traume istorice, restituind-o subtil prin farmecul relatării în conștiința cititorilor. Registratura epică evocă o mare catastrofă decisă de impactul dictaturilor criminale asupra oamenilor, o tragedie planetară. Contextul geo-politic, în care sunt mereu prezenți ruși, americani, chinezi, legionari, bolșevici etc., consolidează armătura epică. Pe filiera paradigmei metafizice a Vechiului Testament, autorul prezintă analogiile de destin dintre armeni și evrei. Cartea șoaptelor nu-i o ficțiune ideologică, ci creația unui povestitor desăvârșit, care explorează lumea. Romanul are suflu epopeic, totalizator, asociind memoria, fantezia, visul, materia evanescentă, impalpabilă a realității fictive, cu forța-i de seducție înainte de a fi istorie, sociologie. Cartea lui Vosganian se eliberează de adevărata realitate, impunând însă o alta, un mit tragic, tip de transfigurare sugestivă filtrată de bagheta povestitorului. Lumea obiectivă, concretă devine una magică, halucinatorie pe alocuri, prin calitatea estetică a scriiturii. Ea e clădită din substanța poveștilor străvechi, care nu vor dispărea niciodată.
Romanul acesta excepțional s-a ivit din oroarea unei apocalipse. Tragedia armenilor capătă materialitate; e drama trăită de bunicii lui, victime ale genocidului Imperiului Otoman. În roman abundă grozăvii, violență extremă, degradări, cataclisme sociale, politice. Vosganian știe evita tezismul, oferind o disecție implacabilă, severă a traumelor omenirii – admirabilă voința de a povesti totul, de a surprinde viața în complexitatea ei. Cartea şoaptelor este un roman copleșitor, sinteză artistică de realitate, ficțiune, autoficțiune, asociație de epic, memorial, liric. Povestea, uneori povești întrepătrunse subtil, omogenizează superb rememorarea crimelor. Edificiul scriptural contrastant are substanță, fluență, analogon al lumii concrete. Din ficțiunea sa originală transpare un adevăr profund, simbolic, despre oameni, destine, putere, societate, ideologii în vălmășagul alienant al istoriei. Scriitorul Vosganian ar putea spune, șansă izbăvitoare, eu doar povestesc, deși admite că uneori i-a fost dificil să mențină firul relatării. Romanul său e proba artistică supremă a râvnitei tămăduiri. Cartea șoaptelor conține epura estetică a unei lecții a trecutului. Deși selecția timpului e mereu imprevizibilă, prin acest roman emblematic al secolului XXI Vosganian își trăiește de pe acum postumitatea. Personajele lui au străbătut deja meridianele lumii, superb omagiu adus istoriei familiei și etniei sale.
