În 2018, când l-am invitat pe David Demchuk la ToroFest (salonul de carte și arte românești de la Toronto), scriitorul canadian cu vizibile/audibile (în nume) origini ucrainene mi-a oferit o carte cu dedicația „I love your monsters!”. Micul mesaj era perfect adecvat amiciției noastre, dar și subiectului cărții lui, publicate în 2017 sub titlul The Bones Mother, o adaptare anglofonă a numelui Babei Yaga ori Babei Cloanța. Era normal ca monștrii mei să-i tragă complice cu ochiul, câtă vreme ei sunt, în bună parte, și ai lui. Cel puțin cei care îi bântuie povestirile situate în trei sate de pe frontiera dintre Ucraina și România, acolo unde, zice el, și-au găsit un ultim refugiu ruteni, rusnaci, poleaci, huțuli, boici, evrei, porniți toți in pribegie din cauza a tot felul de soldați, miliții și poliții de noapte care au practicat Ochistka granits, spălarea granițelor ori altfel zis epurarea etnică.
Spirite precum Baba Yaga, strigoi, vârcolaci, Rusalce ori știme, Fata Pădurii, Golemul sunt stârnite în imaginația acestui autor cunoscut ca dramaturg și jurnalist, de… fotografiile realizate de Costică Axinte între 1935 și 1945. Aceleași fotografii pe care timpul le-a alterat în cel mai expresiv mod posibil au inspirat și Țara moartă a lui Radu Jude, film ieșit în lume tot în 2017. O altă țară, o altă lume, alte speranțe și alte vise frânte, chiar alte spirite s-au pripășit în petele, fisurile ori zgârieturile lăsate de vremuri pe plăcile de sticlă care i-au servit fotografului drept suport. Amândoi artiștii pariază, în arte diferite, pe forța de evocare, dar și de invocare a demonilor unei epoci a acestor instantanee.
Când David Demchuk a descoperit, din întâmplare, pe Flickr Commons, portretele realizate în Slobozia, planul lui era să selecteze treisprezece chipuri cărora să le scrie povestea în treisprezece monologuri pentru teatru. Doar că alegerea a fost dificilă și ele au devenit douăzeci și șase de povestiri, spuse mereu la persoana întâi, când de-un copil, când de-un adult, când de o mamă, când de un ucigaș plătit, când de-o prezicătoare ș.a.m.d., douăzeci și șase de „parcele de suflet, înghețate în timp”, cum le-ar numi autorul. Toate personajele cărții au o nevoie compulsivă de a-și spune spaimele și de a vorbi despre spasmele unei istorii ce-și varsă ororile odată cu războiul din Crimeea, Marea Foamete, cele două războaie mondiale. Aceste atrocități, numite generic Marea Întunecare sau Marea Putrejune au fost posibile și datorită Marii Tăceri, de aceea acum fiecare vrea să asculte ori să spună o poveste, una în buclă, în atmosfera căreia trecutul și prezentul se zvârcolesc laolaltă. E o poveste despre demonii secolului trecut, dezlănțuiți în cele trei sate de frontieră (inițial spațiu de refugiu, apoi spațiu capcană), și despre demonii lumii contemporane care se dovedesc a fi aceiași, transplantați doar prin imigrare în America de Nord, căci nimeni nu pleacă nicăieri fără a-și duce fricile cu sine.
Asumându-și moștenirea în monștri est-europeni purtați de tatăl lui ucrainean peste mări și țări, Demchuk ia în posesie și o altă trăsătură a acelei părți de lume: oralitatea cu descântările și încântările ei.
Ceea ce leagă cele douăzeci și șase de secvențe monologate este fabrica de porțelan Grazyn unde sătenii au obligația de a munci pentru o durată determinată și ale cărei secrete ei sunt conjurați să le păstreze. Faima porțelanurilor Grazyn este dată de finețea lor, dar ceea ce le face unice şi atât de râvnite este producția anuală de 300 de degetare, realizate cu tehnici niciodată dezvăluite. Prețioasele degetare, decorate cu motive delicate pe trei pătrimi din suprafață erau nelipsite din trusoul tuturor țarinelor, începând cu Anastasia Romanova. Singurul indiciu despre sursa frumuseții fascinante a acestor mici bijuterii utile este materia primă: „oase umane fierte, lustruite, lucioase”. Nimic despre rețeta de fabricație, de nu cumva mărturia fiicei adoptive a familiei Grazyn despre experiențele abominabile care erau făcute în uzină, va fi explicând și proveniența acelor oase și tratarea lor… La finalul cărții apare și o sugestie despre utilitatea degetarelor: a mângâia, ori a transfera prin coasere în coloana vertebrală a altui corp uman „bestia”: „o creatură lungă și gelatinoasă cu un ochi mare luminos și un altul întunecat, cu tentacule fine, transparente, pline de așchii de oase. Dinți mici.” Iar bestia, oricâte chipuri ar lua, rămâne mereu înfometată!
Scriitorul canadian își califică romanul drept unul de groază, ceea ce ar trebui să îl împingă într-o zonă de nișă și să îl țină, deci, în țarcul literar dedicat subiectivității oribile. Acest lucru nu se întâmplă însă! Cartea a avut un mare succes de public, a fost nominalizată la premii literare prestigioase, nicidecum specializate pe genul horror, a intrat în topul celor mai bune cărți canadiene ale anului 2017 și a câștigat premiul Sunburts pentru excelență în literatură fantastică canadiană. Acest din urmă premiu spune multe despre stilul lui Demchuk. Da, sunt câteva secvențe în care insistă, mai degrabă cinematografic, asupra unor viscere răsfirate, ori asupra mirosurilor lor asociate, asupra unor manifestări de frică paroxistică, dar pentru asta n-aș fi citit cartea până la capăt. În majoritatea cazurilor, groaza realului istoric (doar sugerată) poate fi mai mare decât cea a stihiilor, naturalul și supranaturalul conviețuiesc, a fi diferit nu înseamnă deloc a fi anormal, a ezita între o explicație rațională și una care depășește ecuațiile logicii e… de bun-simț și mai e și una dintre definițiile clasice ale fantasticului. Pe fondul unei atmosfere rurale, domestice, cu arome de varză călită, cartofi, sfeclă și castraveți murați, irup (ca într-un fel de diaporama) mărturiile personajelor despre întâlnirea lor cu straniul, cu necunoscutul, cu suprafirescul: Boris și Serghei sunt frații care se căsătoresc între ei pentru că nu sunt destule femei în satele lor, Nicolai e răpit și hrănit de o lupoaică, Roxana descoperă că are o forță fizică ieșită din comun, corpul Krisztinei devine voluptuos atunci când apele lacului o înghit, Lorincz poartă în corpul lui două persoane, Claudiu își poate imagina un obiect sau un animal și își poate speria astfel colegii de școală, dar își folosește acest har pentru a ține cât mai mult posibil imaginea tatălui său după moartea acestuia din urmă la uzină și după înmormântarea lui într-un sicriu închis, de dimensiuni mai mici decât s-ar fi potrivit…, viața lui Evgheni e salvată în timpul primului război mondial de o monedă vrăjită pe care o purta în bocanc, Elena prezicătoarea, după ce își ajutase ani de zile vecinele să afle răspunsuri la întrebări ca: „mă înșală?”, „cine mi-a furat bijuteria?”, e nevoită a da răspunsuri groaznice la întrebări ca: „va fi fiul meu chemat curând în armată?”, „e vecinul meu spion?”, „va trebui să fugim de aici?” ori să nu răspundă nimic la întrebarea „unde”?, etc.
Monștrii mei, pe care Demchuk zicea că-i iubește, au alimentat cu precădere scrieri fantastice de la Agârbiceanu, la Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, pentru a numi numai clasicii. Ei pot fi regăsiți stilizaţi în nuvelele lui Ștefan Bănulescu sau A.E. Baconsky, dar mult mai puțin în romanul distopic Biserica neagră al celui din urmă, unde intervine și denunțul la adresa unui regim politic.
Demchuk are pur și simplu har de povestitor, că o face într-un text de două-trei pagini ori într-unul ce se întinde pe douăzeci, când împrumută vocea Mumei Pădurii pentru a spune că pruncii cuminți sunt mai gustoși, dar sunt rari, ori când descrie prin glasul lui Gregor care sunt victimele companiei Moștenirea: el trebuie să-i ucidă pe toți cei care mai sunt capabili să spună povești din copilăria lor ori să vadă prin fereastra azilului de bătrâni din Canada lumea din care vin, orașul Grazau, de exemplu. Autorul-povestitor e convins că „unele povești trebuie povestite încă o dată și încă o dată. Fiecare generație uită. Fiecare copil învață din nou.”, de aceea probabil pacturile narative pe care le propune sunt ușor acceptabile. Majoritatea cititorilor sunt gata să-l urmeze chiar și într-o istorisire care începe cu: „Eu am fost primul omorât când au venit la uzină…”
Asumându-și moștenirea în monștri est-europeni purtați de tatăl lui ucrainean peste mări și țări, Demchuk ia în posesie și o altă trăsătură a acelei părți de lume: oralitatea cu descântările și încântările ei. De aceea, în cazul lui un termen precum horrality trebuie scris cu artificii care să-i marcheze structura compozită. Horrality e un termen forjat în anul 1983 pentru a descrie esența filmelor horror în mare vogă la acel moment în America, în care preferința înclina evident înspre a arăta în dauna lui a povesti.[1] Termenul nu i se potrivește decât dacă sensul îi este răsturnat și dacă el exprimă combinația dintre oralitate și motive comune genului horror ori gotic, deci (h)or(r)ality.
Plătește el tribut literaturii comerciale, urbane, populare, când își ambalează povestirile sub eticheta literaturii horror? sau e doar vocea culturii în care s-a format și în care creează? Scrisul lui e antrenat în feluri și chipuri în articole jurnalistice, piese de teatru, scenarii pentru televiziune, lucrează de peste douăzeci și cinci de ani pentru televiziunea canadiană CBC, trecând prin departamente precum comunicare, marketing, brand și cercetare. Stăpânirea registrelor, stilurilor, nuanțelor, anticiparea așteptărilor publicului, toate acestea îl recomandă ca pe un extrem de lucid scriitor nord-american, canadian totuși. Un canadian care în povestirile aici pomenite se lasă invadat nu numai de un imaginar est-european, ci și impregnat stilistic. Cadrele literaturii horror sunt deformate ori reformate pentru a asimila un alt tip de sensibilitate-mentalitate-moralitate. Așa se face că unele dintre textele lui sunt pure mostre de fantastic, iar altele înaintează binișor în teritoriile literaturii de groază, dar pariind mereu pe maleabilitatea frontierelor dintre cele două genuri.
Monștrii mei, pe care Demchuk zicea că-i iubește, au alimentat cu precădere scrieri fantastice de la Agârbiceanu, la Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, pentru a numi numai clasicii. Ei pot fi regăsiți stilizaţi în nuvelele lui Ștefan Bănulescu sau A.E. Baconsky, dar mult mai puțin în romanul distopic Biserica neagră al celui din urmă, unde intervine și denunțul la adresa unui regim politic. Osemintele din cimitir sunt dezgropate și acolo, spălate și exportate, dar romanul rămâne unul cu cheie fără convulsiile unui întreg bestiar. În cel mai recent roman al lui Dumitru Radu Popa, Sfinți, vânturi și alte întâmplări, Omul nopții și Fata Pădurii își adună forțele împotriva urgiilor politice din România deceniului 5 al secolului trecut: „Răul de afară e atât de mare că până şi stihiile îşi dau mâna să poată face un dram de bine.” Scrisul subtil al lui Radu Popa, umorul lui fin ori mușcător, inserțiile de pur fantastic susțin o viziune care are puncte de susținere într-o tradiție europeană și, eventual, sud americană.
În schimb, monștrii lui Demchuk, ecouri și ei ai unei istorii ieșite din țâțâni, sunt cu adevărați transplantați într-un sol cultural diferit, iar rezultatul literar merită cel puțin observat. Eu, personal, am considerat că merită mai mult de atât și fiind eu întotdeauna generoasă când e vorba de monștri care sunt (și) ai mei, am ținut să-i împart și cu alte persoane.
În schimb, monștrii lui Demchuk, ecouri și ei ai unei istorii ieșite din țâțâni, sunt cu adevărați transplantați într-un sol cultural diferit, iar rezultatul literar merită cel puțin observat. Eu, personal, am considerat că merită mai mult de atât și fiind eu întotdeauna generoasă când e vorba de monștri care sunt (și) ai mei, am ținut să-i împart și cu alte persoane. Mai ales cu mereu provocatoarea prozatoare Felicia Mihali, extraordinara directoare a editurii Hashtag de la Montreal. La același târg de carte de la Toronto, ne-am pus toți trei (organizatoare, editoare, scriitor) monștrii laolaltă și am băgat noi de seamă că s-ar putea înțelege între ei și în franceză. Felicia Mihali a tradus și apoi publicat în franceză romanul, de data aceasta sub titlul: L’usine de porcelain Grazyn. Cartea e, ca în engleză, ilustrată cu fotografiile lui Costică Axinte, dar lor li s-au adăugat și patru ilustrații (plus coperta) neliniștitor de frumoase ale artistului montrealez Daniel Ursache. Versiunea în franceză e atât de inspirat și inspirator realizată sub aspect grafic încât ar merita o ediție bibliofilă.
Romanul a fost între timp tradus și în italiană sub titlul Madre delle ossa (Zona 42, 2020) şi, poate cândva, își va găsi o formă și în română. Fie și doar pentru ca personajul Alice să întrebe și în românește: „tu, dac-ar fi să fii un monstru, ce fel de monstru ai fi?”.
[1] Philip Brophy, Horrality— The Textuality of Contemporary Horror Films, Screen, Volume 27, Issue 1, January/February 1986.
