„L-am cunoscut întîmplător (o întîmplare fericită) pe Cezar Amariei. Habar n-aveam că am în față un scriitor matur, cu o experiență solidă de scris – publicase deja un roman, dar, așa cum se întîmplă, din păcate, cu scriitorii din provincie, debutul lui a trecut aproape neobservat. Cezar venise să învețe ceva nou despre «scris». În scurt timp mi-am dat seama că nu prea am ce să îl învăț. Poate lucruri simple și observații minore. Avea o precizie în compoziție, idei interesante, spirit de observație ascuțit, puncte de vedere originale – toate astea sînt însă doar premisele – și avea, esențial, un stil al lui, o frază bine articulată. Acolo am devenit atent. Pentru Cezar, a spune o poveste e o încîntare, o provocare și o aventură a gîndirii. Iar această încîntare se transmite rapid și temeinic cititorului.
Cum face asta? Simplu, aș fi tentat să spun, dacă nu aș ști cît efort implică simplitatea. Cezar Amariei își construiește orice poveste privind-o din toate părțile, cunoscîndu-i toate cotloanele, cîntărește pînă și laptele supt de la mamă de fiecare personaj, fotografiază cu precizie fiecare colț de stradă, asamblează din piese de lego decorul acțiunii. Știe perfect ce urmează să spună. De aceea, ca un profesionist, apasă pe cuvintele care sună adecvat, firesc, natural – dar care au o forță miraculoasă de impact. Fiecare povestire din volum are un punct din care încetează să fie o simplă relatare. În capul cititorului se face lumină brusc cînd înțelegerea și sensul evenimentelor se coagulează la un colț de frază. Brusc, textul devine și al cititorului, personajele i se așază în brațe, iar autorul, ascuns între rînduri, își freacă mîinile, mulțumit.” (Florin Iaru)
Coboară.
Spatele îl doare, nu a reuşit să se îndrepte cu totul din mijloc, e uşor anchilozat, poate-şi mai revine după ce termină de cărat, când se va aşeza la chiuvetă, să spele strugurii, sau când începe să dea jos boabele de pe ciorchini, sau mai bine se culcă o oră, două, după ce aduce totul sus.
N-ar fi vrut să-i cumpere azi, vorbise cu nepotul să meargă împreună sâmbătă sau duminică, în timpul săptămânii băiatul nu putea lipsi de la facultate, dar văzuse dimineaţă, în piaţă, maşina cu struguri. O dubiţă albă, cu număr de Vrancea, doi lei kilu’, tataie, doi lei, şi dacă iau mai mult?, păi, doi lei kilu’ e dacă vrei cu sacul, tataie, ăştia sunt struguri de vin, ştiu că sunt de vin, dar aş lua mai mult, uite, tataie, ţi-i lăsăm la un leu optzeci, dacă-i iei pe toţi, cum toţi, păcatele mele?, da, toţi, cât îţi trebuie matale?, vreo cinci-şase sute de kile, păi, cam atât mai avem şi noi, poate ceva mai mult, un leu şaptezeci şi-i iau pe toţi, unu optzeci, tataie, şi ţi-i ducem şi acasă, dacă nu stai departe, nu, doar câteva blocuri mai încolo, atunci hai să-i cântărim.
785 de kilograme.
Strugurii aveau boaba gălbuie, mică şi deasă, puţin stafidită, fusese vară secetoasă şi nu crescuseră prea mari, lasă că-i mai bine, gândi, abia au mai puţină apă în ei, iese vinul mai tare.
Îi gustase, erau dulci, parfumaţi, ăsta-i Muscat, aşa-i, tataie, te pricepi, eh, mai ştiu şi eu, singur îmi fac vinul în fiecare an, nu suport chimicalele din comerţ, da, e Ottonel, tataie, iese un vin întâia din el, numai să poţi matale bea atâta, beau, nu te teme, mai dau şi la prieteni, dar mai mult mie, beau…
Se obişnuise de pe vremea lui Ceauşescu să-şi cumpere în fiecare toamnă struguri, atunci era obligat, pentru că nu se găsea în comerţ decât porcăria de „Vin Pelin”, ce-ţi făcea gura pungă şi ficatul praf. La început lua cam două sute de kilograme, îi ieşeau cam o sută de litri de vin „mâna întâi”, mai punea apoi peste boască şi ceva zahăr şi mai făcea vreo 50 de litri „mâna a doua”, plus 15-20 de litri de rachiu, avea tot anul un pahar la masă. De când ieşise la pensie, cumpăra mai mult, că şi bea mai mult, ce să facă toată ziua?!, plus că mai şi vindea din el, 10 lei litrul, vin curat, de ţară, spunea, mă rog, era de apartament, dar tot curat era… Muşterii avea tot timpul, cum să nu bei unul bun, fără chimicale, când e 7-8 lei cea mai ieftină porcărie de vin vărsat. Şi-i ieşeau şi ceva bani, cam de trei ori pe cât băga, dacă nu socotea şi timpul petrecut, dar timp avea acum berechet şi nu-l costa nimic…
Cu totul se strânseseră 20 de saci plini, poate era bine să mai caute să cumpere vreo zece goi, să mute şi-n ei din greutate, dar cei cu dubiţa se grăbeau, nu mai aveau timp să stea după el, ţi-i ducem la uşa blocului, tataie, te descurci de acolo, mai chemi un vecin, te-am ajuta noi, dar trebuie să mai facem măcar o cursă azi, ne aşteaptă cu strugurii în câmp.
A urcat să-şi pună o salopetă, să nu se murdărească, şi să ia banii, era ceva mai mult decât ar fi vrut să cumpere, dar ştia că o să iasă un vin bun, mai taie din cheltuielile pentru zacuscă sau bulion, şi aşa nu-i trebuie prea multe, câtă zacuscă şi cât bulion poate să mănânce singur, nepotul vine o dată pe săptămână şi-l ia în oraş, la pizza, ultima dată au fost sâmbăta trecută la Casa Italia, au stat vreo oră, au băut şi două beri şi-atunci l-a rugat să-l ajute cu strugurii, dacă poate.
— Cum nu, bunelu’, seara sau în weekend.
— În weekend, seara nu mai prind pe nimeni!
— Când vrei, doar să mă suni.
— Da, cum altfel. Că tot spui de sunat, nu-mi schimbi şi mie melodia la telefon? Toată lumea o are pe asta şi mă enervează când o aud la bar şi nu ştiu dacă e al meu sau nu.
— Schimb, bunelu’. Vrei ceva special?
— Cum special?
— Pot da jos una de pe net, orice vrei.
— Daa? Bagă-mi ceva deosebit, atunci.
— Una de sezon? Vivaldi?
— Cum e asta?
— Stai să-ţi dau să asculţi pe YouTube. Uite, Toamna.
Bună Toamna asta, gândea acum, în timp ce cobora scările blocului, îl sunase o duduie să-l întrebe dacă vrea un contract nou la alt operator de cablu, nu vrea decât dacă e gratis, gratis nu se poate, domnu’, atunci nu mă mai deranjaţi!
Jos, băieţii terminaseră de aşezat sacii.
— 1.400 de lei la rotund, e bine aşa?
— Calculatorul zice 1.413, tataie.
— Lăsaţi şi voi 13 lei…
— Te-am adus acasă, tataie, 13 lei e un pachet de ţigări de la moldoveni, nu ne arde la bani…
Nu avea mărunt, erau pregătiţi ei şi cu rest, au numărat de două ori şi l-au lăsat să se descurce. În timp ce un fir de vânt îi zburlea părul, se gândea cum să facă. Vecinii în putere erau la muncă sau pe la ţară, să ajute la cules. A sunat întâi lung la Ionică, trebuia să fie acasă – niciun răspuns. Apoi a urcat la Mihai. Nimic.
— Dracu’ să-i ia, când ai nevoie…
Nu l-ar fi putut ajuta la cărat, amândoi abia se târau, dar ar fi vegheat din balcon sacii, să nu-i fure careva cât timp duce câte unul sus.
— Lua-i-ar dracu’!
Aşteptă câteva minute în faţa blocului, poate apărea cineva să-l roage să-l ajute cu căratul sau măcar cu păzitul.
