Salvați-l pe Tudorică!

Elena Ionașcu, reporteră junioară la postul local de televiziune, stătea cu mâna pe mouse, pregătită să apese pe Send. Mai citi o dată e-mailul, înghiți în sec și își spuse Gata, de data asta îl trimit. Doar nu făcuse atâția ani de facultate și stagii peste stagii ca să se poticnească acum. Timiditatea nu avea ce căuta în meseria de jurnalist.

449 vizualizări
Citiți în 36 de minute

Viorel Papuc își sorbea deja a treia cafea. Lichidul negru și fierbinte era singurul care îl ajuta să facă față încă unei zile plictisitoare la serviciu. În redacția Observatorului din orășelul moldovenesc, mai rămăseseră doar el și secretara. Între ei, un teanc înalt de volume își așteptau cuminți cronicile la rubrica lui culturală. Părea o zi ca oricare alta și nimeni, cu atât mai puțin el, nu se aștepta la turnura pe care aveau s-o ia lucrurile.

Pe Alunița abia dacă o mai zărea prin perdeaua de fum gros care se înălța dinspre biroul lui. Ceilalți doi ziariști erau plecați pe teren, iar șeful se închisese în birou lui cu patronul. O strigă pe secretară și, făcând semn din cap spre ușa închisă, o întrebă:

— Știi despre ce-i vorba acolo?

— A venit dom’ Vasilache la șefu’.

— Păi și ce vrea?

— De unde să știu eu? Aoleo, domnu’ Viorel, da’ mai lăsați țigările alea, că nici nu se mai poate respira aici. Și nici nu-i voie, știți doar. Dacă vine inspecție de la pompieri, ne dă și amendă. Dumneavoastră o plătiți.

— Bine, bine, deschide și tu geamul ăla.

Stingând țigara și împingând scrumiera dincolo de computer, trase mai aproape teancul de cărți. De câțiva ani, lui îi revenea ingrata sarcină de a scrie cronica săptămânii despre una dintre cărțile autorilor locali. Și cum în colțul acela de Moldova părea că se adunaseră numeroși scriitori, toți prolifici, era nevoit să citească de la romane și poezii la monografii și eseuri și să găsească de fiecare dată noi lucruri de spus. Viorel Papuc însă își dezvoltase o tehnică: citea pe sărite și umplea spațiul casetei cu exprimări pompoase și obscure. Cu cât textul era mai plin de neologisme și de metafore, cu atât mai apreciată și mai respectată îi era rubrica.

Luă primul volum din teanc și oftă văzându-i coperta: o poză pixelată și un titlu mare, cu fonturi colorate – FRÂNTURI DE SUFLET. Autor: Tudorică Grozăvescu. Deschise cartea și citi primele versuri.

Privește atent în jurul tău
Să vezi cum viața te-nconjoară
Să vezi ce-i bine și ce-i rău
Căci viața însăși e-o comoară.


Destinul tău în astă lume
Încet, încet îl vei desluși
Abia atunci vei putea spune
Că-n viață ai pentru ce trăi.

Pufni scurt. Dacă de amuzament sau de nervi, încă nu știa nici el. Se încruntă și mai dădu o pagină.

Totu-n viață-i trecător
Ca și ploaia, ca și vântul,
Sunte-ți simplii călători
Care locuiți pământul
.

Simți cum îi zvâcnește o venă în tâmplă și îi crește tensiunea. Se uită din nou la prima copertă, apoi și la a patra. Doar o poză ce părea veche, probabil din tinerețe, a poetului și trei rânduri din partea editorului, care își declina răspunderea pentru volum, menționând că a fost publicat cu corectura autorului. Aha! Asta explica multe. Luă încă o gură de cafea și se strâmbă. Nimerise numai zaț. Vru să-și aprindă o țigară, dar își aduse aminte la timp avertismentul secretarei. Renunță și se lăsă pe spătarul incomod al scaunului ros, apoi închise cartea cu un pocnet și o aruncă pe birou.

Se ridică nervos și se duse la fereastră. Redacția își avea sediul într-o clădire veche, cu vedere spre bulevardul principal al orașului. Prin ferestrele cu tocuri din lemn, care nu puteau fi înlocuite cu mai practicul și eficientul termopan din cauza unei legi care proteja clădirile istorice, intrau iarna frigul și vara praful și, indiferent de anotimp, zgomotul traficului tot mai intens. Între două telefoane, Alunița se dădea cu ojă și-și făcea de lucru pe laptop. Probabil stătea pe Facebook. Din biroul șefului se auzeau vocea ridicată, tot mai nervoasă, a patronului și cea rugătoare, aproape apologetică, a șefului.

Ușa se deschise brusc și domnul Vasilache ieși cu fălcile încleștate și sprâncenele stufoase aproape unite într-o singură dungă pe fruntea îngustă. Trecu pe lângă ei fără să-i salute, lăsând în urmă un iz de parfum scump și de țigări de foi. În urma lui, parcă apăsat de toată greutatea lumii, șeful îi anunță sec:

—Trebuie să creștem vânzările. Altfel ne închide.

Alunița aproape scăpă oja pe tastatură. Viorel Papuc rămase cu mâna întinsă spre pachetul de țigări. Timpul păru că se dilată și vorbele șefului se întinseră ca niște arcade pe deasupra birourilor acoperite cu dosare, cu cești murdare și cu praf. Până când ajunse la el și ultimul sunet, șeful deja intrase la loc în birou. Abia atunci, consecințele sumbre ale posibilei închideri a ziarului îl pocniră cu toată forța celor douăzeci de mii de euro pe care încă îi mai datora la bancă. Văzu cu ochii minții chipul mai întâi uimit, apoi îngrijorat, apoi furios al soției la aflarea veștii. Știa deja ce urma: amenințarea „Plec la mama, descurcă-te!” făcuse deja istorie în căsnicia lor de douăzeci de ani.

Încă de când văzuse cronica în ziar, îi încolțise în minte ideea unui reportaj cu care să spargă audiențele. Aștepta de mult un subiect de senzație, o poveste cu care să smulgă lacrimi. Cazul poetului în vârstă tratat cu cruzime și sarcasm de ziaristul de la Observatorul i se părea perfect pentru așa ceva.

Hotărât că așa ceva nu poate și nu trebuie să se întâmple, începu să-și stoarcă creierii în căutarea unei soluții. Ar fi fost bine să aibă cu toții o ședință ca să pună lucrurile la cale, dar colegii lui erau încă plecați, poate nici nu se mai întorceau în ziua aceea la birou, iar cu Alunița nu prea se putea sfătui. Singura speranță rămânea șeful, dar la el trebuia să se ducă cu ceva concret, nu cu supoziții. Se așeză la birou și, o vreme, se holbă la ecranul gol. Privirea îi căzu pe volumul aruncat aiurea lângă computer. FRÂNTURI DE SUFLET. Tot disprețul de mai devreme se combină cu frica ce i se strecurase pe sub cămașă cu doar câteva minute mai înainte și împreună dădură naștere celei mai acide cronici pe care o scrisese vreodată.

Mi-e sufletul frânt

de Viorel Papuc

Vorba aceea strămoșească referitoare la poezia înnăscută a românului n-ar trebui luată în serios. Mă conving tot mai mult de asta citind volumele cu pretenții de literatură care vin pe adresa redacției noastre. Așa s-a întâmplat deunăzi și cu Frânturi de suflet, o cărțulie semnată de un oarecare Tudorică Grozăvescu, și care, vă spun cu mâna pe inimă, mi-a frânt sufletul. Dar nu vă închipuiți că am suferit odată cu „poetul” nostru de inimă rănită și de speranțe deșarte, deși cam despre asta scrie dumnealui.

Nu, suferința mea a fost provocată de stâlcirea limbii române, de rimele facile, de locurile comune, de lipsa oricărui simț al ritmului, de impostura care răzbate din fiecare vers și din senzația sufocantă că așa ceva nu are ce căuta în paginile unei cărți. De ce și-o fi închipuit nea Grozăvescu ăsta că încercările dumnealui puerile merită să iasă în lume, nu știu. Eu nu neg dreptul nimănui de a-și încerca mâna în ale scrisului, dar am pretenția, ca cititor și cronicar cu oareșce experiență în lumea aceasta culturală, ca atunci când deschid o carte să am o minimă garanție a calității.

Volumul acesta cu poezele desuete, de proastă calitate și de prost gust, care încalcă orice standarde estetice și etice, nu a fost posibil decât prin propria cheltuială a autorului, care a mai și avut pretenția să beneficieze de cuvinte de laudă în rubrica aceasta. Cu banii plătiți să-și publice cartea mai bine își cumpăra niște cărți de gramatică sau se ducea într-o stațiune la nămoluri. Cu părere de rău că am fost nevoit să citesc așa ceva, dar măcar cu ușurarea că nu am dat bani pe asemenea versuri ratate, atrag public atenția asupra fraudei și imposturii și vă invit să ne aliem cu toții împotriva grafomanilor fără simțul valorii și fără rușine.

— Păi când am ajuns la pensie, că adunasem câteva caiete pline de poezii și într-o zi nevastă-mea s-a apucat să facă ordine și a dat de ele. A zis că ce faci tu cu astea, că nu le citește nimeni, și a vrut să le arunce, și așa m-am gândit să mă duc cu ele la edituri, ca să-i arăt că o să le citească cineva.

Trimise articolul șefului și zâmbi cu satisfacție. Împușcase doi iepuri dintr-un foc: se simțea mai bine și dăduse un material care trăgea un semnal de alarmă, incita la dezbateri, denunța impostura. Nu asta trebuia să facă un jurnalist adevărat? Cine știe, poate chiar va zdruncina din temelii edificiul lumii culturale locale, iar ziarul va avea de câștigat. Își aprinse o țigară și se duse să-și mai pună o cafea.

*

Elena Ionașcu, reporteră junioară la postul local de televiziune, stătea cu mâna pe mouse, pregătită să apese pe Send. Mai citi o dată e-mailul, înghiți în sec și își spuse Gata, de data asta îl trimit. Doar nu făcuse atâția ani de facultate și stagii peste stagii ca să se poticnească acum. Timiditatea nu avea ce căuta în meseria de jurnalist. La simpla invocare a cuvântului, în minte îi năvăliră amintiri în care se împleteau groaza și jena de a se face de râs: la grădiniță, când îi fusese prea rușine să ceară voie la toaletă și făcuse pipi pe ea în fața a douăzeci de copii, care râseseră de ea zile întregi pe urmă; în clasa a cincea, când doamna de matematică le dăduse o problemă, promițând un zece celui care o rezolvă primul corect, iar ea nu îndrăznise să ridice mâna, deși avea rezultatul bun; în clasa a noua, când își pleca privirea și roșea ori de câte ori băiatul care-i plăcea vorbea cu ea; în anul doi de facultate, când ratase un concurs, tocmai pentru că nu avusese destulă încredere în ea să se înscrie. Dar gata, trecutul trebuia șters cu buretele. Cum altfel să-și construiască o carieră de succes, dacă nu avea curaj să-și ia soarta în mâini? Visul ei era să apară pe sticlă la Digi24 sau la ProTV, iar subiectul ăsta era biletul ei spre București și acoperirea națională.

Încă de când văzuse cronica în ziar, îi încolțise în minte ideea unui reportaj cu care să spargă audiențele. Aștepta de mult un subiect de senzație, o poveste cu care să smulgă lacrimi. Cazul poetului în vârstă tratat cu cruzime și sarcasm de ziaristul de la Observatorul i se părea perfect pentru așa ceva. Voia să afle povestea de viață a omului din spatele versurilor și să denunțe nivelul la care unii confrați ai ei înțelegeau să practice jurnalismul. Să apeleze la empatia publicului și la nevoia lui de a lua apărarea celor obidiți. Uite, ăsta era un cuvânt bun, ia să și-l noteze! Convinsă de propriile argumente, apăsă pe buton și așteptă aprobarea șefei.

*

— Dragi telespectatori, ne aflăm acasă la domnul Tudorică Grozăvescu, poet de-al nostru care și-a lansat recent un volum intitulat… ne spuneți dumneavoastră?

Frânturi de suflet se numește, da.

Frânturi de suflet! Ce frumos! Sunteți un romantic, domnule Grozăvescu, nu-i așa?

— Ei, da, așa e, mereu am fost romantic. Și cu soția, da.

— Când ați început să scrieți poezii?

— Păi, domniță, mie mi-a plăcut să scriu dintotdeauna. Nu am făcut eu prea multă școală, că părinții mei erau săraci și m-au trimis de mic la muncă, da’ io pe oriunde mă duceam aveam un caiet la mine și scriam. Scriam cum îmi venea mie, cum simțeam io. De dor, de dragoste, de supărare…

— Iată câtă dăruire, câtă perseverență, câtă trudă pe ogorul culturii!

— Da, da, am lucrat și-n agricultură, că așa era p’atunci, munceam și eu pe unde găseam. Da’ cu sufletul tot poet eram.

— Dar când v-ați gândit să încercați și să publicați?

— Păi când am ajuns la pensie, că adunasem câteva caiete pline de poezii și într-o zi nevastă-mea s-a apucat să facă ordine și a dat de ele. A zis că ce faci tu cu astea, că nu le citește nimeni, și a vrut să le arunce, și așa m-am gândit să mă duc cu ele la edituri, ca să-i arăt că o să le citească cineva.

— Deci până la urmă soția a fost motorul, factorul declanșator al acestui demers înălțător… am putea chiar spune că dumneaei v-a încurajat și v-a îndemnat să vă afirmați chiar și așa, la o vârstă la care nu prea mulți scriitori debutează…

Social media fură invadate de #eusunttudorică, #frânturidesuflet și #joscenzura. Poza lui Tudorică Grozăvescu circulă însoțită de niște versuri care nu-i aparțineau lui și de un citat care fusese extras, de fapt, dintr-o carte a lui Octavian Paler. Dedesubt, curgeau comentarii precum „Trist, dar adevărat”, „Așa e, românul sa născut poet” și „Superb!”.

— Ei, da, da, ea s-a bucurat. Mai ales că i-am eliberat locu-n bibliotecă. Da’ acu’ în locul caietelor am cărți. Că am scos două sute de exemplare și am mai dat din ele pe la familie, pe la prieteni, da’ tot mai sunt.

— Păi să spunem atunci telespectatorilor că, dacă sunt printre dumneavoastră doritori, puteți găsi volumele de poezii ale domnului Tudorică Grozăvescu –

— Să mă sune pe mine, dau număru’ de telefon?

— O să rog colegii din regie să-l afișeze la montaj. Haideți să revenim acum la povestea dumneavoastră de viață. Înțeleg că ați avut o viață grea și totuși nu v-ați dat bătut. Un adevărat exemplu de reziliență, de curaj, ceea ce este de admirat, nu-i așa? Cum v-a ajutat poezia să treceți peste toate neajunsurile?

— Da, domniță, ce să zic? Au fost momente când am stat singur, departe de familie, de casă, când n-am avut bani și am mâncat numai pâine cu ceai o săptămână întreagă, tot felul de necazuri pe la serviciu… Da’ m-am gândit că, dacă io nu sunt tare, n-are cine să mă ajute. Și atunci am scris și m-am descărcat și eu așa și m-am gândit că eu tot las ceva frumos în urmă, dar ei, ăialalți, nu lasă decât ură și răutate.

— E emoționant ce spuneți, domnule Grozăvescu. Un exemplu de umanitate profundă, de abnegație și de spirit creștin în cel mai pur sens al cuvântului. Dați-mi voie să vă adresez o întrebare mai delicată acum: ați citit cronica din Observatorul la volumul dumneavoastră de poezii?

— Am citit-o, da.

— Și cum v-ați simțit atunci?

— Păi, eu credeam că o să zică ceva de bine de poeziile mele și eram nerăbdător, da’, când am văzut câtă răutate a vărsat domnul acela Papuc, m-am supărat, cum să nu? Că om sunt și eu și nu cred c-am făcut rău la nimeni cu poeziile mele. Da’ p’ormă m-am gândit că o fi fost și dânsu’ supărat de ceva în ziua aia și s-a descărcat așa. Na, dacă i-a făcut bine, să fie primit. Uite, așa ați venit dumneavoastră la mine să vorbim, să mă vadă toată lumea la televizor, deci tot răul a fost spre bine. Să-i ziceți din partea mea că io nu-s supărat pe el. Poate îi dedic și-o poezie.

— Domnule Tudorică Grozăvescu, dați-mi voie să vă mulțumesc pentru candoarea și bunătatea pe care le emanați și să sper că și privitorii noștri vor fi la fel de emoționați ca mine și că vă vor cumpăra și citi cărțile. Eu vă doresc mult succes în continuare și cât mai multe poezii frumoase! Dragi telespectatori, aici se încheie reportajul nostru de astăzi, din casa unui poet și om minunat, pe care vă invităm să-l descoperiți încă o dată și prin intermediul poeziilor sale!

*

Elena Ionașcu finaliză materialul și îl postă apoi, cu explicarea contextului de rigoare, pe paginile postului de pe rețelele de socializare. În două zile, videoclipul adună peste 10.000 de vizualizări și fu preluat și de alte posturi TV, de bloggeri, influenceri și simpli utilizatori emoționați de povestea bătrânelului bonom. Social media fură invadate de #eusunttudorică, #frânturidesuflet și #joscenzura. Poza lui Tudorică Grozăvescu circulă însoțită de niște versuri care nu-i aparțineau lui și de un citat care fusese extras, de fapt, dintr-o carte a lui Octavian Paler. Dedesubt, curgeau comentarii precum „Trist, dar adevărat”, „Așa e, românul sa născut poet” și „Superb!”. Din când în când, câte un gif cu inimioare sau cu un sărut înconjurat de steluțe ținea loc de cuvinte, acolo unde oamenii rămâneau muți de emoție. A apărut și o petiție intitulată „Salvați poezia! Salvați-l pe Tudorică!”, ce a adunat 6000 de semnături într-un timp record. Cineva și-a adus aminte și de unde a pornit totul și a scris un articol furibund și patetic la adresa lui Viorel Papuc, ca exponent al jurnalismului lipsit de profesionalism din ziua de azi. Imediat, numele lui a făcut obiectul unor meme care-l înfățișau pe cronicar ținut sub papucul nevestei. Sau al șefului. Sau încolăcit, îmblănit, în jurul picioarelor lui Tudorică. Au apărut bancuri și dispute, în care primau spiritele încinse, nicidecum argumentele obiective.

Cum toată lumea a devenit curioasă să afle cine este Tudorică Grozăvescu, a apărut și cerere pentru cărțile sale, pe care editura le-a corectat și le-a tipărit pe cheltuială proprie. Astfel, vânzările volumului său au fost cele mai ridicate din istoria editurii, care și-a scos cu vârf și îndesat cheltuielile și și-a permis să-i plătească și autorului 10%. Fenomenul s-a extins și în lumea literară, unde au început să apară cronici și recomandări pe bloguri, în cluburile de carte și în revistele de specialitate.

Iar blândul și naivul Tudorică Grozăvescu, poet publicat și consacrat, putu, în sfârșit, să le mulțumească emoționat fanilor de pretutindeni și să-i dea peste nas soției după atâția ani de cicăleală, fiindcă, iată, i s-a făcut și lui dreptate, talentul îi este apreciat.

„După alcătuirea poeziilor, putem afirma cu certitudine că vârsta «eului»  poetic al autorului este cea a unui adolescent. Romantic până în străfundul sufletului său, Tudorică Grozăvescu înalță ode iubitei în numeroase momente de lirism și exaltare în modul său simplu, stângace și timid. Asemenea florilor care își deschid petalele târziu și le închid repede, și Tudorică Grozăvescu debutează la pensie și se consumă în flăcări.”

„Suntem martori în acest volum la o extraordinară lipsă a oricărui simț al limbii. Ritmul interior al poeziei își pierde orice însemnătate, lăsând loc exprimării puerile și naive a unor sentimente încărcate de patetism. Câtă naivitate în exprimare! Câtă frumusețe în simplitatea trăirilor!”

„Tudorică Grozăvescu ne oferă o colecție de poezii desăvârșit de slabe, o adevărată reușită a imposturii și lipsei de talent, care servesc ca exemplu și încurajare atâtor generații de poeți aspiranți.”

„Avem de-a face aici cu poeziile proaste perfecte! Lăsați-vă fascinați de ele! Nu vă împiedicați nici de formă, nici de conținut, savurați, pur și simplu, trăirile pe care vi le intermediază! Că sunt ale autorului sau ale dumneavoastră nici nu mai contează.”

În social media se ridicară curând și alte voci, care-l acuzară pe Viorel Papuc de discriminare de toate felurile și chiar de a fi pretins favoruri sexuale în schimbul unor cronici pozitive. Numele său fu asociat cu #whitesupremacist, #antifeminist, #puiemapuc și altele. Mai apăru o petiție, intitulată „Critică literară, nu atac la persoană!”, care cerea criticilor literari să analizeze strict opera, fără să se lase influențați de diversele relații de simpatie sau antipatie cu scriitorii recenzați. Din păcate, aceasta nu reuși să adune suficientă susținere. Cronicarul însă fu concediat de la Observatorul și obligat să-și ceară scuze public – situație căreia ziarul nu-i rezistă și dădu faliment –, iar soția îl părăsi (pentru a câta oară?). Viorel Papuc nu-și mai găsi de lucru pe nicăieri, însă deveni un obișnuit al cenaclurilor de la Casa de Cultură și al cluburilor de șah din parc, unde, în schimbul țigărilor, i se cerea să recite din Tudorică Grozăvescu.

În schimb, Elena Ionașcu fu rapid remarcată și calitățile sale de intervievatoare, recunoscute și răsplătite cu un post de moderatoare la RomâniaTV. Duse erau hibele trecutului, acum trona într-un studio de televiziune cu acoperire națională și zâmbea superior la gândul că toți cei care râseseră de ea în copilărie își mâncau acum unghiile de ciudă.

Iar blândul și naivul Tudorică Grozăvescu, poet publicat și consacrat, putu, în sfârșit, să le mulțumească emoționat fanilor de pretutindeni și să-i dea peste nas soției după atâția ani de cicăleală, fiindcă, iată, i s-a făcut și lui dreptate, talentul îi este apreciat.

Mihaela Buruiană este traducătoare literară (a tradus din engleză și franceză peste 40 de cărți) și cititoare pasionată (despre cărți și traduceri scrie și pe blogurile ei, „Jurnal de traducătoare” și „Palimpsest”). A mai publicat proză scurtă în „Literomania” (Flash Fiction) și în „Revista de povestiri”. I-ar plăcea ca, într-o zi, să publice propriile cărți.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Străini

Femeia a clătinat din cap și a înaintat fără să privească înapoi. S-a urcat pe podul

În luminiș

Dan se mai întoarse o dată spre acareturile lăsate în urmă, mormăind: „Idiotu’! Tâmpituț dracului!” Rareș

Necorespunzător

Pe cine interesează toate viețile astea, ai zis, ce nu are legătură cu tine nu există.