Ziua 40
(Fragment)
Există undeva un timp al inimii, un spațiu al liniștirii. Ai trăit în el ca într-un cuib de pasăre. Nu te vei mai întoarce, dar știi că ai fost acolo. Poate fi aproape sau departe. Înăuntru sau în afară. La capătul drumului, o ceață densă opacizează privirea. Absența golește pieptul și dai brusc drumul aerului. O rotire amețitoare ce umflă vinișoarele de sub tâmple. Vrei să-l reconstruiești în altă parte, dar nimic nu-ți iese și te declari învins. Eliza își curăță cu gesturi calme un măr, până când coaja se așeză într-o spirală verde, aproape perfectă. Miezul rămase proaspăt și aromat în urmă. Privi lucrurile din cameră, așezate la locul lor ca niște martori tăcuți în așteptarea hotărârii definitive. Când vrei să-ți iei moartea în mâini, ea poate veni planificat, organizată ca la serviciul de pompe funebre. Programezi, închei facturi, faci plăți, lași o notă asupra deciziei tale, să nu dai bătăi de cap. Mintea devine un carusel dureros de imagini. Nămolul frământat pe ploaie cu tălpile goale. Bicicleta răsturnată peste un trup plăpând. Bărbatul transpirat, scuturându-și hainele albite de praf. O femeie cu părul despletit, culegând mere în genunchi. Copila adormită la marginea bălții cu broaște. Același pământ atât de departe și atât de greu. Vântul trânti o fereastră. Îi păru că lasă în urmă parfum de iasomie, iarbă de grădină, cimbrișor de munte și mentă de pădure. Pământul acela există. L-ar putea vinde în sticluțe cu un slogan despre emoție. Tresări. I se făcu frică și rușine. Nu o mai recunoscu pe femeia învelită în pielea ei, de acum o fugară suspendată între lumi. Începu să plângă scâncit, fără lacrimi. Și-a propus să termine cu viața, dar nu e pregătită pentru marea întâlnire. Cu îngerul copilăriei, un șarpe al casei, nu și-a vorbit niciodată, s-au înțeles doar pe muțește. Prin ridicări de sprânceană, strângeri de gene, atingerea nasului, pocnit de degete, împreunare de palme, scos limba. Acum tace, stă retras și așteaptă în vizuină alegerea fetei. Mișcarea decisivă pentru întreaga existență. Toată familia e risipită în două cimitire îndepărtate din Transilvania. Ea unde se va odihni când vine vremea liniștirii?
Își adună trupul firav și se chirci ca în poziția din burta mamei. Moartea nu trebuie primită oricum. Închise ochii. Aș vrea să mă iei în brațe cu săculețul de medicamente agățat la gât. Să mă scoți din circuitul închis al distanței dintre talpa mea și umărul meu. Să ne plimbăm cu fruntea lipită pe strada celor fragili. Sanatoriul va fi tot mai aproape. Cel ce inima-și smulge din piept și-o azvârle înalt, nimerește la țintă. Căută un loc să se ascundă de propriul gest. Își privi chipul din fotografia agățată strâmb pe un perete. Fetița cu părul alb nu ar fi renunțat ușor, chiar dacă frica i-ar fi spart pieptul. Ar fi stat ascunsă până în zori, iar dimineața ar fi pășit ușor la lumină. Strânse din gene și împreună degetele.
Eliza se apropie de fereastră și privi stânca încețoșată din depărtare. Un vânt ușor străbătu perdeaua de la terasă și răsturnă un mic vas cu flori. Furnicile roiau spre adăpost. În jur, lucrurile iubite. Când a fost fericită a cumpărat câteva antichități, acum martori ai acuzării. Unele specii de plante au fost aduse din locurile pe unde a călătorit și i-a fost bine. Lucrurile transferă căldura mâinii ce le-a atins, privirea ce le-a însuflețit și memoria dobândită cu vremea. Nu te poți debarasa pur și simplu de ele fără să simți că faci o nedreptate. Le arunci sau le dai la kilogram. Vor sta pe rafturi cum stau orfanii, în separeuri, așteptând ca cineva să le ia acasă. Puține vor avea noroc să fie iubite de un cuplu tânăr, puține vor fi atinse de inocenți, dar cele mai multe se vor risipi în mâna unor negustori. Le vor schimba destinația și le vor înstrăina ca pe sclavi. Cutia din stejar fiert și lăcuit pentru perii de păr și oglinjoare încastrate în sidef devine depozitul cremei de pantofi, tăvița argintată, ce primea exclamații la masă, se înnegrește sub o oală cu flori. Reproducerile cumpărate de prin marile muzee ale lumii, în după-amiezi leneșe, sunt dezrămate și aruncate la coș, iar ramele se vând la kilogram.
Ziua 43
Cine sunt și cine cred eu că sunt? O scormonitoare de rădăcini, o ființă multiplicată în alte ființe. Și azi m-am trezit cu visul care mă încearcă de mai multe nopți, o fetiță ascunsă într-un camion albastru ce transportă apă minerală în butelii verzi. Afară plouă ușor peste rămurelele copăcelului din zid și zgomotul îmi amintește de cel al brusturelui-umbrelă dintr-o viață îndepărtată. Străbătute de o lumină verde, nervurile se vedeau foarte clar, unele drepte, altele reunite într-una singură, dar toate susținând frunza uriașă, ca un schelet diafan. Gândăceii-soldat, viespișorii și buburuzele erau complicii tăcuți ai evadării din realitatea în care oamenii își băteau pruncii și țipau la ei fără milă. Îmi amintesc plânsul înfundat din piept care nu semăna cu plânsul de mai târziu. Atunci am descoperit gustul lacrimilor ca pe un caramel franțuzesc, dulce-sărat la mijloc. Eliberată, durerea devenea liniștitoare, în timp ce îmi lingeam ultimii stropi deasupra buzei de sus, iar obrajii se strângeau în șănțulețe subțiri de la sarea uscată încet, ca o pudră. Plânsul de mai târziu a devenit lung și deznădăjduit. În urma lui, pielea pare un trup înghesuit într-o cămașă prea mică. Sângele circulă de parcă s-ar fi dat alarma și toate vasele de evacuare se îngustează. În gât se ridică un obstacol de netrecut. Înghiți des, dar fiecare înghițitură se blochează în ghemul acela vârtos. Carnea tremură febril și, dacă nu dai drumul lacrimilor, se produce implozie. După plâns se lasă liniștea, prin ochii umflați și realitatea devine puțin confuză, plămânii se contractă într-un suspin lung și organele își reiau funcțiile.
Ziua 124
Am scris. Am șters. Am scris. Am șters. Totul în cap. Mi-am imaginat că mâine aș putea muri. Nu am făcut ordine în lucruri. Nu am finalizat atâtea începuturi de pagină. Am tras storurile și nu am făcut nimic. Nu am citit, nu am dormit. Habar nu am, ore în șir, nimic. Limonadă. Înghețata de ciocolată cu nuci mi-a curs pe brațe astăzi de la căldură. E prima înghețată mâncată în Tunis. Văd Tunisia prin oamenii ei. Stau închisă în casă. Lumea se mișcă altfel aici, iar eu am impresia tot mai des că visez. Toate gesturile mele mă fac să zâmbesc. Gardianul care nu m-a lăsat să intru aseară în institut, după ce am coborât în pauză să bem un ceai de mentă cu studenții. Era prima zi în care aveam voie să ne desfășurăm cursurile în sală. Ne-am bucurat, și în cele douăzeci de minute am coborât la cafeneaua de la parter. S-a gândit el să mă pună la punct. Mă ținea în fața ușii întredeschise și vorbea cu tonul ridicat și sprâncenele încruntate, în tunisiană. Nu-l interesa ce spun. Privea prin mine, până una dintre studente a ridicat tonul, apoi au țipat unul la altul pe limba lor. Sau, la bancă, am mers să-mi deschid un cont, e a treia bancă unde îmi depun dosarul. În fața mea era o femeie care nu înțelegea ce înseamnă mobile banking. Patruzeci de minute i s-a explicat același text. Când mi-a venit rândul, funcționarul tremura nervos, cu masca într-o parte, mi-a luat urgent documentele și le-a aruncat pe birou. Mă uitam la el și i-am zâmbit. A zis că nu are timp, contrariat că zâmbesc. Apoi am mers la poștă. Era pauza de masă și trebuia să aștept treizeci de minute. Înaintea mea venise o doamnă care purta ochelari de soare peste ochelarii de vedere, mască, și un șal în nuanțe de pastel. M-am așezat regulamentar, la distanță. Mi-am pus și eu masca și am așteptat. S-au adunat tot mai multe femei, au intrat în fața mea și a doamnei cu două perechi de ochelari. Ne-au împins, iar când s-a deschis grilajul de fier, începusem să le simt tălpile, ne călcau în picioare. A fost o înghesuială fără noimă, fără scuze. Am plecat zâmbind și de acolo, am intrat la patiseria De Carlo și mi-am cumpărat o pogăcea cu ton, o prăjitură cu nuci și înghețată de ciocolată.
