1. Cum s-a conturat ideea romanului Tot ce rămâne?
Ideea de a-mi scrie amintirile o aveam de mult, încă din facultate, de când începusem să povestesc colegilor de grupă episoade intense de la țară. Dar nu știam când o voi face, nu era în planurile mele imediate. Aveam poveștile astea frumoase pe care le tot căram cu mine și pe care eram sigur că le voi uita la un moment dat, dar nu mă înduram să le aștern pe hârtie. Anul trecut, de exemplu, voiam să încerc altceva, un roman minimalist pe mai multe voci. M-a deturnat unchi-meu, care a coordonat și editat o antologie de texte memorialistice scrise de personalități ale satului meu natal, un proiect care a venit în continuarea monografiei pe care o terminase de curând. M-a rugat să scriu și eu câteva fragmente. Am început și nu m-am putut opri, Georgică m-a acaparat.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Mai ușor ca niciodată, este cartea pe care am scris-o fără poticneli, fără multe reveniri și fără dubii. Textul a curs de la început până la sfârșit, este lumea mea acolo, copilăria mea, universul pe care îl cunosc atât de bine. Totuși, după ce am terminat prima versiune, mi-am dat seama că era nevoie de mai mult, doar amintirile mele nu erau de ajuns, era nevoie de o privire de ansamblu asupra lumii satului de atunci, din perioada comunismului târziu. Am adaptat/introdus fragmente din alte scrieri, mai vechi, unde în prim-plan erau experiențe ale părinților și bunicilor mei. I-am dat o dimensiune nouă, de roman. A ieșit o autoficțiune, cu elemente reale și ficționale amestecate, cu personaje compozite, dar și multe bazate exclusiv pe modele reale.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Tot ce rămâne”?
Cu plăcere și cu nostalgie. Este un roman al copilăriei și asta mi-aș dori – ca cititorul să se regăsească măcar puțin în experiențele din roman. Sau, dacă nu se întâmplă asta, să se bucure și să se înduioșeze de ce găsește acolo, de momentele prin care trece personajul principal. Și să nu uite că este totuși un roman, să nu caute biografia autorului printre rânduri.
