1. Cum s-a conturat ideea volumului Unde e Șosețica?
Ca de fiecare dată când am scris pentru copii, n-a fost ideea mea să o fac. Demult de tot, pe când făcea plopul pere și răchita micșunele, pe când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de ocale de fier și sărea până la cer, pe când Simona Halep stătea la ai ei și încă nu juca în WTA, hăt, cred că pe la finalul lui 2008, Florin Bican a rugat câțiva scriitori să inventeze niște povestiri pentru copii, fiindcă, iată, apărea o nouă generație de ilustratori care nu prea avea ce să ilustreze. Așa a fost publicată în 2009 prima culegere Bookătăria de texte și imagini, unde, din ce-mi amintesc, aveau texte, printre alții, Simona Popescu, Cosmin Manolache, Călin Torsan, Călin Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Ana Maria Sandu, Victoria Pătrașcu. Dintre ilustratori, de fapt ilustratoare, îmi amintesc mai puține nume: Cristiana Radu, Oana Ispir, Silvia Olteanu și Veronica Neacșu.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Cum a decurs scrierea nu mai știu, tocmai pentru că s-a întâmplat foarte demult și au fost doar câteva pagini. Țin minte doar că, neștiind să scriu pentru copii, cel mai potrivit mi s-a părut să aplic o schemă clasică a basmului, pe care o cunoșteam intuitiv din poveștile copilăriei mele și care se regăsește în scenariile filmelor hollywoodiene: eroul își dorește ceva și, pentru a obține acel ceva, străbate un drum de-a lungul căruia adună o echipă care-l ajută să-și atingă scopul. La fel ca în Harap-Alb, de exemplu. Doar că, evident, nu puteam avea un imaginar medieval pentru copiii din secolul 21 și, de asemenea, am vrut să evit și eternul imaginar animalier. Așa că rămânea doar universul cunoscut copiilor de 3-4-5 ani de azi, crescuți la oraș – propria cameră care, țin minte din copilăria mea, la vârsta aia chiar poate să fie o lume întreagă. Și, pentru că în mitologia urbană e atotprezentă pierderea unei șosete, am ajuns la o șosețică al cărei scop nu poate fi altul decât să-și găsească perechea. Evident, aici m-am distrat puțin și cu motivul dublului, fiindcă primul însoțitor al Șosețicăi e o carte de joc, Popa de Pică, cel care nu poate scăpa de fratele său geamăn, cu care se ceartă întruna. M-am mai distrat și cu teama nejustificată de necunoscut, cu transformarea aparentului malefic într-un prieten, odată ce se petrece apropierea, și cu o coborâre pe alt tărâm, ca-n Prâslea cel voinic și merele de aur sau, dacă vrei, ca-n Heinrich Zimmer, doar că aici Șosețica îl duce în spate pe rege. Și o să mă opresc, pentru că, dacă aș ajunge să explic fiecare alegere din povestioara asta, aș ajunge să scriu mai multe pagini decât are ea.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul Unde e Șosețica?
Contrar părerii conform căreia copiilor din categoria ei de vârstă li se citește seara, la culcare, mi-aș dori să fie citită oricând, în orice moment al zilei. Pentru că ideal ar fi ca acei copii să-și petreacă o cât mai mare parte a zilei alături de un părinte sau un bunic. Și nu că aș vrea să iau de la gură pâinea grădinițelor particulare, însă, dacă ar fi să modific ceva în Legea familiei, aș acorda o mare atenție instituției bunicilor. N-o să intru aici în detalii și n-o să spun de ce. O să spun doar că mi-aș dori ca, pe cât posibil, cei care le citesc copiilor povestea asta să interpreteze pe diverse voci personajele. Și sper să se distreze și ei, pentru că, atât cât mi-a stat în putință, am încercat să nu-i uit. Tocmai fiindcă știam că la asemenea vârste nu copiii citesc, am vrut să se amuze la Șosețica și cei mai mari. Sper să fi reușit cât de cât.
