Maiorescu. Confesiunile unui stoic

„Hotărâtoare pentru devenirea mea a fost excursia pe care am făcut-o, după absolvirea Academiei Theresiene, în iulie 1859, la Köln. Oraşul m-a fascinat încă de la sosire, când, din trăsura în care călătoream, am văzut strălucind, în soarele arzător al amiezii, impunătoarele turle ale Kölner Dom. După ce am traversat Hohenzollernbrücke, am coborât cu inima bubuindu-mi în piept. E şi acum vie acea impresie copleşitoare dată de curgerea nă-valnică a Rhinului, de zgomotul potcoavelor pe caldarâm, de vuietul mulţimii adunate în faţa catedralei şi, mai ales, de imaginea strivitoare a faţadei gotice, pe care am încercat să o cuprind dintr-o privire. Înălţându-mi ochii, m-a lovit o senzaţie stranie, un vertij inexplicabil. M-am aşezat pe o bancă şi mi-au trebuit minute bune să-mi revin din acea stare ciudată, amestec de ameţeală şi beatitudine. Aşa ceva nu mai trăisem vreodată. Auzisem de acest edificiu impunător, însă realitatea întrecea orice închipuire. Am avut, atunci, revelaţia Frumosului. Nu credeam că există pe lumea asta o asemenea construcţie. Ea întruchipa măreţia spiritului uman şi priceperea unor oameni capabili să înalţe o asemenea minunăţie. «Există clipe în viaţa omenească în care te afli mai aproape ca oricând de spiritul universal şi îi poţi pune o întrebare destinului.» Asta am notat atunci în jurnal, citându-l pe Schiller, care mă obseda la acea vârstă, când căutam cu fervoare răspunsuri la întrebările ce-mi pricinuiau insomnii.”

Născut în 1840, Titus Liviu MAIORESCU ajunge, după studii primare şi gimnaziale la Craiova şi Braşov, la Academia Theresiană din Viena, aşa cum visase tatăl său, profesorul Ioan (Trifu) Maiorescu. Îşi continuă formarea intelectuală în capitala Imperiului Habsburgic, de unde trece la Berlin şi Paris, întorcându-se în ţară dublu licenţiat şi cu un doctorat în filosofie. Se implică în viaţa culturală şi politică – domenii care aveau nevoie urgentă de modernizare. Este procuror, profesor, avocat, îndrumător cultural, critic de direcţie, eseist, logician şi polemist redutabil. Mentor spiritual al Junimii şi membru fondator al Academiei Române, face rapid carieră, arzând etapele şi fiind decan, rector, deputat, ministru şi prim-ministru. Convins că societatea românească trebuie transformată radical, pe baze solide, combate vechea direcţie, punând în circulaţie cunoscuta teorie a formei fără fond, prin care propune o alternativă viabilă, bazată pe principii fundamentale: adevărul, binele şi frumosul. Pasionat, susţinându-şi cu tărie opiniile, nu are cum să evite conflictele, fiind atacat din toate direcţiile. Îşi înfruntă adversarii cu luciditate, recurgând, după caz, la cuvânt sau condei şi chiar la pistol. Tumultuoasă este şi viaţa lui sentimentală: deşi căsătorit (întâi cu Clara, apoi cu Ana), îl găsim mereu în căutarea unor experienţe noi, intrând în tot felul de încurcături amoroase. Olimpian în comportament, obsedat de imaginea publică, deopotrivă admirat şi invidiat, este măcinat de nelinişti şi îndoieli, care nu-i dau pace. Acompaniat în ultimii ani de viaţă de Olga, secretara-asistentă, suferind de o boală a inimii, Maiorescu se stinge în 1917.

Fragment

Pe Eminescu l‑am întâlnit relativ târziu, în ’72, la o ședință a Junimii, ținută la mine. Îmi amintesc ca acum. Eram curios să‑i fac cunoștința, mai ales că publicase la noi, în Convorbiri, iar scrisul său era cu totul altceva față de prostiile care se scriau pe atunci. Nu degeaba alergase Jacques, cu manuscrisul în dinți, vestindu‑mă că a descoperit, în sfârșit, un poet adevărat. Nu prea se pricepea, dar aici o nimerise. Corespondentul ăsta misterios se anunța a fi cu totul altceva. Habar n‑aveam cine e domnul Y.Z. Așa erau semnate textele primite, scrise citeț, ușor aplecat spre dreapta. Când le‑am citit, m‑am simțit transportat într‑o altă lume. Mi s‑a tăiat răsuflarea. Nu mai văzusem așa ceva… După zeci și sute de stele, floricele și filomele, poemele lui păreau de pe altă planetă… Profunzimea gândirii, cursivitatea versurilor, o ușoară prețiozitate a limbajului… toate astea m‑au izbit și mi‑au dat o bucurie nebănuită. Le‑am publicat imediat, pe prima pagină a revistei, ceea ce nu se mai întâmplase vreodată. Rara avis.

Iar Jacques i‑a răspuns curtenitor autorului și s‑a dus special la Viena să‑l cunoască. Mi‑a povestit, la întoarcere, că îl găsise la Cafeneaua Troidl, locul de întrunire al studenților bucovineni din capitala imperiului. Ședea la o masă, cufundat în visare, dar s‑a aprins repede, vorbindu‑i cu aplomb despre visul de unitate al românilor și strădaniile sale de a uni cele două societăți studențești ale bucovinenilor. Erau cu toții în fierbere. Pregăteau serbarea de la Putna, care s‑a amânat din cauza Războiului Franco‑Prusac. L‑a invitat, încă de atunci, să vie la Iași, când o termina studiile.

Asta s‑a întâmplat abia după vreo doi ani. Terminase e un fel de a spune, fiindcă Eminescu n‑a terminat niciodată nimic… Avea încurcături cu actele școlare, nu‑și isprăvise bacalaureatul și nu s‑a putut înscrie la universitate. Audiase niște cursuri, ca student extraordinar, dar o diploma ca tot omul n‑avea. Degeaba am încercat să‑l aduc cu picioarele pe pământ! Deloc practic, rătăcise hârtiile și a trebuit să forțez nota, trimițându‑l, pe barba mea, la Berlin, să‑și facă un doctorat. Voiam să‑l pun profesor de filosofie la Universitate… Era singurul din țară care ar fi putut să‑mi țină locul. Citea enorm, cu precădere filosofi germani, dar se înfruptase și din înțelepciunea orientală sau din clasicismul greco‑latin, cu o putere de pătrundere uimitoare pentru un ins care părea mai degrabă tăietor de lemne: scurt și vânjos, cu hainele cam ponosite și cu o privire mai mereu încruntată.

Aș! Mi‑am bătut gura degeaba! Eminescu și profesoratul! A cheltuit banii din bursă, scotocind prin arhive, în căutare de informații despre istoria românilor, dar doctoratul nu și l‑a trecut niciodată. Păstrez și acum corespondența din acei ani și zâmbesc: amabilități, tergiversări nesfârșite, scuze de tot felul… Acum zâmbesc, dar atunci mi‑am făcut griji, fiindcă neglijența lui m‑a costat scump: un proces intentat de canaliile de liberali, care m‑au acuzat de risipă din banul public, demiterea de la catedră. O sumă de complicații… Ce nenorociți! Nu mai puteau ei de grija câtorva stipendii pe care le‑am acordat unor tineri cu frumoase perspective! Ei, care și‑au bătut joc de școala românească, încurajând tot felul de nule, s‑au trezit să mă reclame pentru Eminescu și Slavici! M‑a scandalizat atunci lipsa lui de simț practic, dar mi‑am dat seama că era incorijibil. Degeaba am căutat să‑l motivez, degeaba l‑am zorit cu scrisul, arătându‑i frumoasele perspective pe care i le‑ar deschide un doctorat. N‑aveai ce‑i face! Ăsta era: un visător, trăind în lumea ficțiunii ideale, dincolo de mizeriile lumii… L‑aș fi strâns de gât, dar acum îmi dau seama că nu putea fi altfel… Că era scris să eșueze lamentabil…

Ce soartă tristă și totuși ce destin măreț! Cap ca al lui nu avea nimenea… Un car de minte și numai necazuri. Un adevărat copil hărăzit durerii… Certat cu toată lumea, îmbătrânit prematur, predispus nebuniei, după cum s‑a și văzut. Să fi fost de vină firea lui? Neputința de a se adapta lumii în care trăia? Lecturile? Sau toate la un loc? Bietul Eminescu!.. Asta înseamnă să nu știi ce vrei de la viață! Să fi avut eu talentul lui… Eu a trebuit să trag din greu, să mă strunesc încă din adolescență și să mă țin de traseul fixat. Altfel, Praful s‑ar fi ales de mine… Pe când el a trăit la o altă intensitate, după placul inimii, citind pe apucate și permițându‑și libertăți mie străine… Eu am intrat în jug, cu profesoratul și avocatura, mai apoi cu politichia și diplomația, că, deh, Primum vivere deinde philosophari… Lui nu i‑a păsat nici cât negru sub unghie de toate astea. Eu am fost procuror, profesor universitar, rector, academician, avocat cu procese și parale, politician influent, om de taină al regelui și câte și mai câte… El, bibliotecar, gazetar și poet. Eu am primit omagii și decorații, el, mila opiniei publice și, după moarte, admirația crescândă a cititorilor. Eu am mers pe sârmă mereu, cu sabia deasupra capului, el a făcut ce a vrut. Steaua lui crește, a mea parcă scade… N‑o fi fost el mai câștigat? Versurile lui vor rămâne peste veacuri. Dar munca mea? Dar ideile mele? Dar toată această nesfârșită luptă? Dar acest bolovan la care am împins din răsputeri? Își va mai aminti cineva de bătrânul Maiorescu?…