1. Cum s-a conturat ideea romanului Un loc îndepărtat, numai al lor?
E o carte în care am vrut să fac mai mult decât în altele ale mele la nivel de compoziție. Am pornit ca întotdeauna de la personaje și de la poveștile lor. Ideea asasinului plătit al mafiei siciliene care se retrage „la pensie” și nu știe ce să facă cu noua lui viață o aveam de mult. Am cunoscut în realitate un astfel de personaj și a germinat în minte mulți ani până a căpătat formă, consistență, expresivitate. La fel s-a întâmplat și cu ideea personajului al cărui creier receptează ca experiență personală orice ficțiune (narativă sau cinematică) la care are acces și poate învăța fără exercițiu, doar prin expunere și mimetism. Eram tânăr și auzisem de un caz extraordinar al unui adolescent care a câștigat un important campionat de arte marțiale fără să studieze artele marțiale, doar uitându-se la filme cu arte marțiale. Am verificat pe urmă această informație în explorările mele în studiile de psihologie și am găsit suficiente elemente pentru a-mi putea imagina în mod verosimil un personaj cu un atribut atât de neverosimil. Nici blazarea și frustrarea intelectualului de vârstă mijlocie, aflat în plină criză existențială, nu mi-e străină și voiam să brodez pe marginea unui caracter atât de labil, prin urmare atât de ofertant. Și nu în ultimul rând, mereu mi-am pus problema procesului etic și moral prin care trece fata naivă, ferită de mizeria familiei, a unui politician corupt, care, după condamnarea capului de familie, rămâne moștenitoarea unei averi fabuloase, dar despre care acum știe în mod cert că provine din afaceri necurate.
Toate aceste personaje au venit cu propriile lor povești, probleme, și cu propriul lor univers. Pariul a fost să integrez toate aceste fire narative într-o țesătură comună, coerentă, credibilă. Și mi-a plăcut pariul acesta, ba chiar am ridicat gradul de complexitate ducându-mă în zona unui discurs polifonic, pe mai multe niveluri de semnificație. Ceea ce a început ca o provocare a devenit pe parcurs un joc de șotron care m-a absorbit complet.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Ca întotdeauna atunci când scriu proză, a fost un proces neîntrerupt de câteva săptămâni. A durat mult mai mult să îmi finisez personajele în minte, dar după ce acest lucru a fost finalizat și conceptul a devenit clar, manuscrisul s-a scris ușor, totul a început să curgă și să se lege în cel mai firesc mod cu putință. Scriam zilnic, fie că aveam sau nu poftă. Uneori zece ore neîntrerupt, alteori doar câte o oră, două. Uneori mă trezeam noaptea și continuam să scriu. Fiind atât de multe personaje, evenimente, fire narative, era riscant să iau o pauză mai lungă, riscând să omit detalii importante. După un prim draft au urmat reluări succesive, nuanțări, adaptări. Apoi am trimis manuscrisul unor prieteni în care am mare încredere pentru un prim feedback. În urma feedbackului lor a mai urmat o serie de ajustări și adăugiri. Am preluat doar sugestiile de absolut bun-simț, scăpări flagrante, inevitabile atunci când ești prea implicat emoțional într-o poveste. Apoi i-am lăsat timp și l-am recitit după câteva luni cu mintea proaspătă, verificând nu doar povestea, ci și funcționalitatea structurală. Poate pariul cel mai mare și cel mai riscant a fost introducerea unei dimensiuni poetice în actul narativ, pentru că „poezia” nu trebuia să aibă rol ornamental, ci funcțional, și să introducă un ax vertical de interpretare, complementar celui narativ, orizontal. De la primul draft până la varianta finală trimisă editurii a trecut aproape un an. Iar ultimele ajustări le-am făcut în colaborare cu redactorul și corectorul cărții, după ce volumul a intrat în editare.
N-aș putea spune că a fost un proces chinuitor, din contră, mi-a adus cu atât mai multă bucurie construcția acestui volum, cu cât era mai dificil. Am petrecut aproape doi ani imersat în lumea de acolo și când am ieșit senzația nu a fost de eliberare, ci de cvasi-tristețe, ceva asemănător melancoliei de a părăsi la finalul verii o lagună în care te-ai simțit minunat și pe care nu știi dacă o vei mai regăsi vreodată.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul Un loc îndepărtat, numai al lor?
Mi-aș dori să fie citit. Dintr-un foc sau în porții mici, acasă sau în parc sau în metrou, cu satisfacție sau cu frustrare, empatizând cu personajele sau, din contră, urându-le, înțelegând sau neînțelegând, intuind sau neintuind un sens mai mare, judecând sau nejudecând, recunoscând bucăți din lumea înconjurătoare sau din oameni pe care i-am întâlnit cândva sau, din contră, urmărind toate lucrurile care nu sunt din lumea aceasta. Indiferent cum, dar mi-aș dori să fie citit, să ajungă la cât mai mulți oameni, căci acolo nu e doar o parte din lumea mea și a noastră, ci și o importantă parte din felul în care înțeleg „viața”, resorturile ei, o bună halcă din toată experiența existențială acumulată până acum. Și cred că poate comunica.
