1. Cum s-a conturat ideea romanului forma tăcerii?
În esență, cartea asta și-a scris singură trama, întâmplările. E o poveste de viață și mai ales de moarte și nu eu am inventat-o. Dacă mă întrebi și vrei să îți răspund sincer, dar cu adevărat sincer, mi-aș fi dorit să nu se întâmple nimic și să nu fiu aproape nevoit să o scriu. Dar așa funcționează viața, uneori se termină și gata, nu mai e aproape nimic în urmă. Și ce facem? Câte unul, eu în acest caz, scriem un așa-zis roman de doliu și îi dăm drumul în lume ca să probăm probabilitatea de a privi din nou oamenii în ochi și a vorbi – iată-mă din nou wittgensteinian – despre lucrurile pe care ar trebui mai degrabă să le tăcem. Doar că în afara vorbirii și scrierii noi, oamenii, nu prea existăm, nu suntem până nu ne spunem și nu ne numim, acestea sunt regulile existenței. Suntem înainte de toate vorbire, limbaj. Ce decurge de aici – nu, deloc contraintuitiv – e o anumită formă a tăcerii, o carte în care nimeni nu vorbește cu nimeni, în care timpul se buclează și se repetă, în care fraza (și în consecință nimic, da, asta am vrut să spun) nu se termină și nu începe, în care straturile conștiinței se desfac treptat și ne deschid drumul spre ultimul capitol. Poate că Borges avea dreptate, suntem toți morți care vorbesc cu morții, dar am ținut să pun această propoziție și ca motto, așa că deja repetăm.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Infernal de greu. Am început în 2016, parcă în alt ev, sunt atâtea lumi înapoia noastră în ultimii doar câțiva ani, am continuat foarte greu în 2022, apoi m-am obligat să termin ce începusem – măcar într-o anumită formă. Inițial voisem un soi de roman compozit, am scris niște capitole, le-am tot stilizat și refrazat până am ajuns la continuumul de acum, poate cea mai bună metaforă a tăcerii, un fel de infinit textual care poate fi citit în orice direcție și în mult mai multe sensuri decât îmi permit acum să explic. Treptat, pe măsură ce legam piesele puzzle-ului, am scos și am adăugat voci narative, am cizelat totul de câteva ori, pe măsură ce avansez în arta asta a scrisului devin tot mai chițibușar, tot mai atent la micile inflexiuni și la sensurile cuvintelor, sunt victima propriului perfecționism.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul forma tăcerii?
Aici chiar m-ai încurcat. În orice caz, aș vrea să se înțeleagă că romanul acesta nu descrie exact o realitate. Că ficțiunea, atât cât mai pot eu să susțin asta, e o poveste mediată și modificată, nicidecum o copie exactă a realității. Că personajele în sine sunt compozite, nu sunt oameni reali. Că întâmplările banale se repetă la infinit și nu, nu o înmormântare anume e descrisă aici, nu despre o înmormântare e vorba în esență, ci despre cu totul altceva, despre posibilitatea infimă ca noi toți să nu dispărem odată cu ultima suflare. Oricât ar suna de banal, cred că am scris o carte despre propria-mi dispariție și – nemăsurat tupeu! – despre dispariție, despre moarte în general.
Și mai presus de orice mi-aș dori ca această carte să nu fie citită forțat în vreo cheie politică. Nu există așa ceva, nicio clipă nu mi-a trecut prin minte să discut vreun aspect politic, indiferent cât de tare se strigă azi că Totul e politic. Nu, nu totul e așa, există lucruri și întâmplări care țin de uman și îmi place să cred că asta am tratat, umanul din noi, fricile noastre, frica supremă, nu cea de moarte, ci frica de a-l pierde pe celălalt care ne e apropiat, frică dublată de disperarea momentului când acea pierdere chiar se întâmplă. De a nu mai iubi, pentru că în esență nu mai ai ce, nu mai ai pe cine. Iar când nu mai iubim, nu mai existăm.
Măcar o dată, în anii ăștia tulburi și atât de periculoși pentru scriitură și literatură, hai să nu facem politică. Știu cât de inutil e ceea ce spun, dar asta mi-aș dori. Să mai vorbim și despre noi, nu doar despre forma de septicemie galopantă numită Putere.
