1. Cum s-a conturat ideea romanului „Boran, dumnezeul subteran”?
Am auzit întâmplarea care a stat la baza romanului acum douăzeci de ani. Întâmplare e mult spus, ar fi mai mult o cioacă, o caterincă, o dumă, un mișto. Eram student la scenaristică și primul gând după ce am râs a fost: Băi, cum ar fi să fac un mockumentary? Ba nu, un film despre un mockumentary care e luat în serios. În timp, am renunțat și la ideea de mockumentary, și la ideea de film și am zis gata, o să scriu un roman.
2. Cum a decurs scrierea lui?
De la idee, au trecut zece ani. Aveam un sinopsis vag, câteva personaje, replici, așa că m-am dus cu ele în dinți la un atelier care cam asta promitea: dacă ai o idee și vreo douăzeci de pagini, acolo îți adunau mentorii ideile cum mână ciobăneștii australieni oile și ți le bagă în țarc, ordonat, frumos. Le-am zis despre ce e vorba, cei doi s-au uitat unul la celălalt și au zis într-un glas: Aaa, păi s-a mai făcut. Îmi dau și numele cărții, numele autorului. Le-am mai povestit și cum văd în mare, le-am zis și cele câteva replici, ce-mi imaginam eu că va fi scena de final, ei au clătinat și mai tare din cap și au zis: Nu, clar nu. Dacă asta vrei să scrii, mai bine renunți. Tu faci cum crezi, dar…
Au urmat alți zece ani în care, deși am crezut că am renunțat și ba n-am scris nimic, ba am scris cu totul altceva, ideea asta apărea din când în când să mă întrebe ce mai fac. Deci domnul Stephen King avea dreptate, n-ai nevoie să-ți notezi idei, cele lipicioase vor rămâne cu tine, orice s-ar întâmpla. Ce mi-am tot notat au fost, recunosc, piste, ce am nevoie, trăsături mâzgălite ale personajelor.
Și timp de încă zece ani mi-am spus ori că ideea e proastă (n-ai văzut, ți-au spus și oamenii ăia că s-a mai făcut și, dacă o faci altfel, o faci prost), ori că e o pălărie prea mare să-mi vină din prima (e cu religie, cu distopie, ehe). Până într-o zi când, după ce trimisesem manuscrisul de la Kanashibari la editură, ca să nu stau să aștept răspunsul, m-am așezat pur și simplu la masă și am început să scriu. De data asta, cu tot ce trebuie: program de scris, outline, sinopsis extins, fișe de personaje, research. În mai puțin de doi ani, era terminat. Acum, după ce l-am scris, îmi dau seama că aduce atât de tare a scenariu, că ar fi și păcat să nu fie ecranizat.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Boran, dumnezeul subteran”?
Cu amestecul acela de prudență și așteptare, teamă și nerăbdare cu care ne așezăm pe scaun și punem bara de siguranță înainte de o tură într-un montagne russe care ne poartă prin facultatea de film, servicii secrete, interlopi de provincie, BOR, oficiali de la vârf și o comună aflată la patruzeci de kilometri de București.
