„Încă din liceu am fost terorizată de matematică, pe care mereu am considerat-o o materie infamă şi nu înţelegeam sincer de ce era acceptată în programa de învăţământ. Şi, ca şi cum dificultatea materiei nu era suficientă, în faţa noastră trona profesoara – o femeie a cărei înfăţişare sobră nu făcea decât să-i reflecte sufletul. De fiecare dată, cu o voce lipsită de căldură, repeta ca pe-o dogmă: «Nu poţi fi medic, avocat, jurnalist sau actor bun dacă nu desluşeşti tainele acestei ştiinţe divine». Dar mie această «ştiinţă divină» îmi părea mai degrabă o zeitate crudă şi distantă, care cerea sacrificii de neînţeles.
Aşadar, pentru primul meu personaj literar, care s-a bucurat imediat de un enorm succes, m-am inspirat de la profesoara mea de matematică, spaima a nenumărate generaţii de liceeni, care era ferm convinsă că lumea începe şi se sfârşeşte cu matematica. Era neînchipuit de exigentă, făcea adevărate crize de isterie la inepţiile unor elevi şi în special la ale mele, eu fiind, fără doar şi poate, o nulitate în lumea cifrelor.
Concret, maiorul Tutovan. Prenumele, Minerva, divin. La fel ca materia, cum altfel? Cheia succesului mi-o pot lămuri doar parţial. Primo, că n-am fost singura terorizată, am fost mii – Doamne, păzeşte-ne somnul, o mai visez şi azi! E o răzbunare subtilă – se simte, nu-i aşa? – să faci din torţionarul din liceu un personaj literar caraghios, deşi cu mintea brici. Secundo, orice torţionar are nevoie de o victimă pe care să o destabilizeze şi să o alimenteze constant prin frică şi un nesfârşit complex de inferioritate. Dobrescu c’est moi!”
Rodica OJOG-BRAŞOVEANU, supranumită de criticii vremii „Agatha Christie a României”, s-a născut pe 28 august 1939, într-o familie înstărită din Bucureşti. Primele clase le-a urmat la şcoala „Maison des Français”, iar în perioada 1948-1955 a făcut Liceul „Domniţa Ileana”. S-a înscris la cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, dar ca urmare a participării la protestele studenţilor de solidarizare cu mişcările revoluţionare din 1956, de la Budapesta, a fost arestată şi exmatriculată, fără dreptul de a se mai înscrie la orice altă facultate din ţară. Dintr-un capriciu existenţial, s-a căsătorit cu Bebe Gaşpar, un aristocrat neamţ, dar traiul la castel o plictisea şi nu-i domolea dorinţa de a fi din nou studentă. După divorţ, a intrat în câmpul muncii şi după un an de reabilitare la fabrica de medicamente „Galenica” i s-a permis să studieze din nou. S-a înscris la cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, iar drumurile între oraşul natal şi cel universitar au mijlocit întâlnirea cu marea sa iubire, Cosma Braşoveanu, care va fi şi cel ce o va îndemna să scrie. După terminarea studiilor, s-a înscris în Barou, unde a lucrat timp de şapte ani, dar fără prea mare tragere de inimă. În urma unei discuţii avute cu soţul său şi după un pariu de nerefuzat, Rodica Ojog-Braşoveanu a scris primul roman, Moartea semnează indescifrabil (1971). Procesul de creaţie şi succesul neaşteptat au determinat-o să renunţe la cariera de avocat şi să devină scriitoare cu normă întreagă. Cărţile ei s-au vândut atât de bine, încât şi-a putut permite o viaţă extravagantă, de lux şi excese. A reuşit să îşi reinventeze opera de fiecare dată şi doar pierderea lui Cosma Braşoveanu, omul care a crezut în potenţialul ei de scriitoare, a dat-o peste cap o vreme. Timp de 20 de ani, Rodica Ojog-Braşoveanu a trăit mai mult izolată de lume, în scris şi în amintiri. La 2 septembrie 2002, s-a stins din viaţă, la numai 63 de ani, în urma unor complicaţii la plămâni şi la inimă.
Fragment
După anul de fabrică, nu am fost reînmatriculată. În schimb, mi s‑a oferit posibilitatea de a mă prezenta la examenele de admitere la orice facultate. Am socotit riscant să încerc din nou la Facultatea de Drept din București, așa că am ales să merg la Iași. Tot la Drept. Mai târziu mi s‑a pus întrebarea: de ce la Iași? Putea fi orice alt oraș, desigur, unul mult mai apropiat de „mansarda” din București.
Fără să‑mi dau seama, alegerea mea a fost, probabil, influențată nu doar de Drept și de literatură, ci mai ales de o poveste „de carieră și de iubire”, absolut incompatibile. Ba chiar în afara legii. Ce poate fi mai pasionant? Abia după ce rostesc numele protagoniștilor, cei care au trăit măcar o fărâmă din acea epocă, oftează cu un înțeles: Iată, carevasăzică, cum se leagă toate…
Una e să citești prin ziare, alta e să auzi povestea de la părinți, care au fost prieteni buni cu protagonistul: Ionel Teodoreanu, avocatul‑scriitor din Iași. Papa îl știa de la barou, mama îl primea oricând cu brațele deschise în casa noastră, iar eu… eu l‑am cunoscut doar din cărți. Și din amintirile povestite de papa. Mă fascinau poveștile lui despre cei nouă secretari ai lui Ionel Teodoreanu și despre cum pleda numai în procese spectaculoase, de crime pasionale. „În momentul în care se auzea că Ionel Teodoreanu are proces, se desfundau străzile, venea tot cuconetul să‑l audă pe frumosul Metaforel – așa i se spunea de la abuzul de metafore pe care le folosea în romanele lui. Pleda, ŕ la vedette américaine, în aplauzele auditoriului”.
Vai, cât visam la aplauze și la o carieră ca a lui, au feminin. Pluteam până la momentul când povestea,ușor‑ușor, luneca pe altă pantă. Mai puțin romantică,mai greu de înțeles.
Totul începu în momentul când a zărit‑o pe scena teatrului din Pasajul Majestic. Vederea ei a fost ca o lovitură de trăsnet pentru vestitul avocat și scriitor. Și avea splendoarea aceea un nume. Nadia Gray (nume de scenă, la momentul respectiv Cantacuzino, recăsătorită cu aviatorul Bâzu Cantacuzino, anterior căsătorită cu un om de afaceri din Chișinău, N. Herescu), fiica unui rus și a unei basarabence. Din seara fatală, Teodoreanu n‑a mai avut linişte şi somn pentru că toate încercările de a se apropia de Nadia i‑au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas total ignorate.
— Nu era însurat? îl întrerupeam nerăbdătoare pe papa.
— Era, răspundea scurt.
Decepția lui Teodoreanu a fost cu atât mai adâncă cu cât la rândul lui era un mare charmeur. Poate singurul dintre scriitorii vremii care aduna cârduri de cucoane, nu doar la procesele sale faimoase, ci și la lansările de carte. Iată un caz când faima nu mai funcționase în momentele cruciale. Vestitul Teodoreanu începuse să fie văzut tot mai des cu paharul în față, tocmai el, care îi reproșa această patimă bunului său frate, Păstorel.
Aici venea iar momentul să mă întreb: ce fusese în mintea acelei femei? Chiar niciun răspuns, cât de mic? Cum arată genul de frumusețe care s‑a dovedit fatală unui om atât de visat de sute de femei, dar ignorat de una? Cred că n‑am fost singura (mii de femei, de toate vârstele și generațiile, s‑au întrebat) și poate azi se vor găsi unele să‑i caute fotografia sau să revadă La dolce vita de Fellini, în care Nadia își aruncă vizonul, perlele, sutienul, rochia, pantofii, ciorapii… Pentru toți bărbații lumii în afară de Ionel Teodoreanu.
Poate că papa alegea alte cuvinte când discuta cu mama „patima lui neagră ca păcatul față de necruțătoarea Nadia”. Dar, chiar și în termeni eleganți, chibzuiți și cenzurați, povestea îmi părea tragic de fascinantă. Mă puneam ba în locul unui protagonist, ba în locul altuia, încercând rolul de narator care, indiferent cum își prezintă povestea, trebuie să fi încercat (măcar în treacăt) pielea personajelor: „Eu ce‑aș face? Ce‑aș simți?”. Și abia când ajungi la sentimentul acela incert și incomod de „stai, că‑i prea ușor să judeci dintr‑o parte”, abia când îți propui să fii mai îngăduitor cu ceea ce pare „imposibil și aiurea”, pe scurt, când chibzuiești și simți mai mult, abia atunci ai făcut primul pas spre naratorul care se apropie de unul dintre adevărurile literaturii: aparențele sunt al naibii de înșelătoare. Omul care judecă o poveste se judecă pe sine.
Tot la povestea aceasta tragică mă gândeam în trenul București‑Iași, în drum spre noua mea universitate, noii colegi și noua mea dragoste, care, câteva luni mai târziu, în același tren, dar în direcția opusă, Iași‑București, avea să mă întrebe:
— Ești sigură că asta e calea ta?
— Spre București sau lângă tine?
A zâmbit blând.
— Ești sigură că vrei să pledezi toată viața?
La ce m‑am gândit atunci? Iarăși la Nadia Gray și la ultimele noutăți despre ea, șoptite prin bucătăriile celor care cunoșteau povestea lui Metaforel. Stabilită în SUA și recăsătorită a câta oară, până la urmă a renunțat la cariera de actriță de film, preferând să devină cântăreață de cabaret.
La întrebarea lui Cosma, am răspuns peste nouă ani:
— Cred că aș fi fost mai fericită fiind cântăreață de cabaret, dar, pentru că nu am voce, m‑aș mulțumi și cu dansatoare la bar.
