Închisoarea Rahova. Singur în celulă
O bună bucată de vreme, lui Davide Martinelli nu i-a fost prea clar motivul pentru care fusese arestat și aruncat în temniță, mai întâi la Rahova, apoi la Jilava. Totul a început pe Calea Victoriei, într-o după-amiază caldă de mai, pe când se plimba conștiincios prin fața Palatului Regal din București. În ultimul timp, mersul pe jos până la atelierul de sculptură din Lipscani devenise un obicei necesar care îi limpezea puțin gândurile de peste zi, sau mai curând i le amorțea pe cele neimportante, era aproape plăcută senzația asta și o mai trăise doar în sălile de concert, când muzica de jazz îi acapara auzul, atenția, mintea pe de-a-ntregul, și-abia atunci, undeva departe în adânc, un fir pâlpâit rămas liber, un singur gând nealterat de alți stimuli pornea să crească urmându-și cursul nestingherit; până să înceteze melodiile, firul ăsta, devenit în cele din urmă un fundal, izbutea să pună ordine în idei și să stabilească prioritățile.
Acum, pe trotuarul de asfalt, muzica fusese înlocuită de zgomotul slab al pantofilor, pășea rar și un pic apăsat, într-o cadență ce ar fi trebuit să acopere tumultul ultimelor luni, al ultimelor zile, ca și cum totul era întins la picioarele lui, iar el nu avea decât să niveleze plaja asta lungă de asfalt cu propriile tălpi și toate necazurile ar fi dispărut ca prin farmec, doar chipul lui Fabio, ca un semafor dereglat, îi apărea când și când în minte, estompat, albicios, pâlpâind fără zgomot, nu-l mai văzuse pe Fabio de câteva zile, poate chiar de câteva săptămâni, nu mai izbutea să își aducă aminte, dar îi lipseau verva lui molipsitoare, nepăsarea, nesăbuința.
Ajuns în dreptul Bisericii Kretzulescu, i s-a părut că cineva aleargă în spatele lui și a dat să facă un pas lateral ca să îi lase loc celui grăbit, dar nu a apucat decât să ridice privirea din pământ, suficient cât să mai vadă cum, răsăriți de nicăieri, niște vlăjgani în uniforme negre și cu cagule trase pe chip se năpustesc către el răcnind de-a valma:
— Staai!
— Stai pe loc!
— Culcaaat!
— Culcaat, imediat!
Oricum, Davide Martinelli nu deslușise cuvintele năvălitorilor, nici nu realiza că îi erau adresate, se aștepta să îi vadă trecând mai departe cu furia lor precum o cireadă de vite sălbatice stârnite din senin, gonind bezmetice către o țintă neștiută, da, să treacă de el, iar el să își poată relua cadența pașilor și gândurile întrerupte.
Din nefericire, doar câteva secunde mai târziu era doborât cu violență, strigătele continuau încă în jurul lui, ajunse parcă din curtea unei cazărmi îndepărtate, dar el nu reușea să mai fie atent la ele, într-un soi de abandon mai degrabă decât stupoare își simțea obrazul strivit de caldarâmul aspru, un genunchi apăsat brutal pe grumaz și pe tâmplă îi țintuise capul pe trotuar, corpul întreg îi era prins acum în niște clești puternici și eficienți și nu își mai putea clinti nici un mușchi, de fapt nici nu își dorea să se miște în vreun fel, doar pleoapele le închisese încet și aștepta resemnat o continuare, oricare ar fi fost ea, îl dureau cumplit umerii, mâinile răsucite la spate și încheieturile strânse în metalul rece al cătușelor, și cu toate astea singurul gând care îi venea în clipa aceea în minte ducea tot la Fabio, oare ce-ar spune Fabio să îl vadă întins cât era de lung pe asfalt, probabil că dacă l-ar privi acum i-ar spune că arată ca un gândac mare și ciudat prins într-un insectar prăfuit, un insectar urban grotesc și cam neîngrijit de altfel. Deschisese ochii.
Apoi, ca niște tunete dureroase prăvălite în sacadă, câteva lovituri puternice și din nou întunericul.
