Avanpremieră

Blaga, între legionari și comuniști

Publicat în 15 aprilie 202115 aprilie 2021

Marta Petreu cercetează zvonurile care au circulat și circulă încă în mediul românesc, uneori și în cel internațional, despre orientarea politică extremistă – legionară, apoi și comunistă – a lui Lucian Blaga. Poet, dramaturg și filosof, Blaga este cel mai complex autor din cultura românească a secolului XX. Zvonul despre legionarismul lui este cu atît mai surprinzător cu cît autorul, spre deosebire de alți filosofi sau scriitori români, nu a făcut politică și nu a scris texte politice. Au dreptate legionarii care susțin că Blaga a fost un legionar ascuns? Ce semnificație a avut pentru viața și opera lui faptul că a avut mulți prieteni și exegeți legionari, precum și exegeți și colaboratori comuniști? De ce l-a atacat teologul D. Stăniloae, a avut acesta dreptate cînd a scris că Blaga este un pericol pentru națiunea română? De ce a purtat C. Rădulescu-Motru o campanie sistematică împotriva filosofiei lui Blaga și de ce s-a solidarizat Academia Română cu Motru? A dedicat într-adevăr Blaga piesa Avram Iancu lui Corneliu Zelea Codreanu? Au dreptate comuniștii, începînd cu Lucrețiu Pătrășcanu și terminînd cu Mihai Beniuc, să-l acuze pe Blaga și opera lui de fascism, legionarism, misticism, ortodoxism? Și-a meritat oare Blaga destinul, elogiile lui Carol al II-lea, apoi hărțuielile la care a fost supus din cele mai diferite direcții, din toamna anului 1940 și pînă la moarte? De ce l-a supravegheat Securitatea pe Blaga și la ce concluzii a ajuns? Ce relații erau între Blaga și Cercul Literar? De ce a făcut Blaga în 1959 un „Memoriu” către C.C. al P.M.R.? Ce rol a jucat dna Dorli Blaga în publicarea „Memoriului”? Dar Mircea Zaciu? Acestea și altele de același fel sînt întrebările la care încearcă să răspundă cartea de față.

În anchetele de Securitate apar numele paşoptistului Avram Iancu şi suspiciunea că piesa lui Blaga are o legătură cu Zelea Codreanu. Anchetatul Ioan Boantă spune, în 1958, sub anchetă la Securitate, că, în anii 1935‑1937, legionarii credeau că piesa Avram Iancu „ar fi reprezentat pe Corneliu Zelea Codreanu”. Este pentru prima dată cînd drama Avram Iancu de Lucian Blaga este pusă în legătură cu Zelea Codreanu ; această conexiune a fost mai apoi reluată, uneori cu variaţiunea că piesa i‑ar fi de fapt dedicată Căpitanului.

Legionarii îl socoteau pe Iancu unul dintre eroii neamului românesc, îl pomeneau în rugăciunile lor, asta, în condiţiile în care toate ceremoniile lor începeau cu rugăciuni ; „Acolo s‑a oficiat o rugăciune pentru pomenirea sufletelor lui Ştefan Voevod, Domnul Moldovei, Mihai Viteazul, Mircea Ion Vodă, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Domnul Tudor, Regele Ferdinand…”. La fel, în „săculeţul cu pămînt”, talismanul pe care îl purtau la gît, era pusă ţărînă şi de pe mormîntul revoluţionarului paşoptist transilvănean.

În acelaşi timp, Avram Iancu a fost şi este un erou de la 1848 pe care românii din Transilvania îl păstrează şi acum cu pietate în imaginarul şi memoria lor colectivă.

Blaga a început să se documenteze pentru drama Avram Iancu în anul 1932. Dar gîndul de‑a scrie despre revoluţionarul paşoptist îl avea, spune el, de opt ani. De fapt, iniţial a vrut să scrie o piesă despre Horea: „Am citit undeva că Ciorogaru a publicat o foarte interesantă broşură despre Horia. Chestiunea mă interesează foarte mult. Nu mi‑ai putea‑o procura ? De asemenea mi‑ar trebui ceva bibliografie despre acest extraordinar personagiu”, îi cerea el lui Ion Breazu, prietenul său din Cluj, în anul 1931. Încurajîndu‑l că Horea este „un subiect pentru dta” şi bazîndu‑se pe informaţii primite de la David Prodan, Ion Breazu i‑a recomandat alte mult mai consistente surse istoriografice. Din cauza dificultăţilor de documentare – pentru a da personajului culoare locală, i se părea necesar să ştie particularităţile de limbă ale moţilor, ceea ce presupunea să stea o vreme în Apuseni, lucru imposibil pentru el –, dramaturgul a renunţat la subiect şi a trecut la Iancu.

Volumul de corespondenţă Blaga – Ion Breazu alcătuit de profesorul Mircea Curticeanu, pe care l‑am publicat la Editura Biblioteca Apostrof la centenarul naşterii filosofului, permite stabilirea detaliată a genezei piesei. „Nu mi‑ai putea împrumuta o monografie despre Avram Iancu?”, îl întreba Blaga, în martie 1932, pe atunci funcţionar de presă în Legaţia română din Berna, pe Ion Breazu. În 10 martie 1932, cercetătorul clujean l‑a anunţat că i‑a trimis „pe Avram Iancu de Dragomir” şi că „am alăturat Ioan Buteanu, cartea mai recentă, a aceluiaşi specialist în anul 1848, pentru că înscrie o figură extrem de originală şi ajută astfel la plasticizarea epocii”, şi i‑a semnalat existenţa studiilor scrise de istoricii Nicolae Buta şi Ioan Lupaş. În decembrie 1932, Blaga a revenit, din Viena de data asta, unde fusese mutat cu serviciul, asupra subiectului: „Pentru drama lui Avram Iancu am concepţia şi cadrul mitic – produs exclusiv al imaginaţiei mele – prin care vreau să‑l ridic pe un plan neistoric. (Ştii că «istoricul» mă interesează cel mult ca cadru simbolic.) Aş vrea să găsesc răgazul realizării”. L‑a găsit abia în 1934 : „Anul ăsta isprăvesc sigur pe Avram Iancu”, i‑a scris el în aprilie 1934 lui Breazu, care încercase, prin tot felul de trucuri afectuoase, să‑l zorească să compună în sfîrşit piesa. De data asta, dramaturgul n‑a mai amînat proiectul, aşa că în iunie l‑a anunţat pe prietenul său clujean că a terminat „prima sa formă embrionară”. Totodată, dramaturgul i‑a cerut „ceva studii despre graiul moţilor”, pentru că voia să introducă în piesă „forme dialectale pentru unele personagii secundare”; nu se ştie sigur ce anume i‑a trimis Breazu. În septembrie 1934, l‑a anunţat pe prietenul său că „cioplesc din greu la Avram Iancu. Opera e destul de înaintată”.

O dramă despre Avram Iancu, pe deasupra scrisă de Blaga, însemna atunci, pentru ardeleni, un subiect de interes maxim şi un prilej de mare emoţie. În imaginarul transilvănean, Avram Iancu a fost şi a rămas eroul de la 1848, care a luptat pentru drepturile românilor şi împotriva maghiarizării forţate a Transilvaniei. Felul cum a fost trădat de Curtea imperială de la Viena, pe care a mizat şi pentru care a luptat, apoi felul cum şi‑a sfîrşit viaţa – ca om sărac, peregrinînd, într‑o stare de vădită alienare mintală, dintr‑un loc în altul – sînt zguduitoare şi au stîrnit şi stîrnesc şi acum o emoţie intensă. Pentru Transilvania, cu istoria ei întortocheată şi grea, Avram Iancu, mitizat de imaginarul popular, înseamnă şi astăzi foarte mult. Cu atît mai mult emoţiona el în prima jumătate a anilor 1930, cînd transilvănenii se aflau într‑un proces de recuperare a identităţii lor inclusiv istorice, înainte de Unire imposibil de pus în discuţie.

Capitolul VIII (Cum şi‑a scris Blaga piesa Avram Iancu)
Partea a III‑a [„Călcat în picioare sub mersul istoriei” (octombrie 1944 – mai 1961)]

Avanpremiere/Ficțiune

Paralel

Publicat în 15 aprilie 202115 aprilie 2021

Iată o carte cu un subiect în aparență simplu: o familie de români cu un copil mic se mută în străinătate și învață încet-încet să depășească o serie de neajunsuri și să se împace cu altele. Efectele cumulative ale dezrădăcinării sînt uneori greu de sesizat, așa că personajul Mihai Buzea se apără reconstruind un prezent pentru sine și ai lui și recuperîndu-și trecutul bucată cu bucată. Cît de bine te cunoști, dacă ești capabil să înțelegi ce s-a întîmplat cu tine și, mai ales, cine ești tu, cel de-acum – sînt tot atîtea întrebări pe care autorul Mihai Buzea le pune în cartea de față, sub pretextul rememorării unor părți din viața sa și a familiei sale. Întrebările ajung pînă la urmă să-și capete răspunsurile, însă independent de voința lui. Paralel îl atrage pe cititor într-un joc la care puțini își doresc să ia parte cu adevărat.

Din anumite motive, nu ne‑am întors toţi trei la Bruxelles, m‑am întors singur. Da, apartamentul era curat, mobilat, chiria plătită, toate utilităţile plătite şi funcţionale, în afară de maşina de spălat rufe (am spălat o vreme la salon lavoir – „Wassalon“, pe limba cealaltă – până a trimis proprietăreasa un meşter să dreagă maşina din apartament. Maramureşean, meşterul, dar naturalizat: a lucrat repede, bine şi‑n tăcere, iar şpaga a refuzat‑o categoric), dar nu aveam nici laptop, nici televizor şi nici internet, nu aveam decât ediţia îngrijită de Florin Ioniţă din Mateiu Caragiale, am citit‑o până la răscitire, o învăţasem pe dinafară (nu mi‑a părut rău, nici acum nu‑mi pare. De la cine să învăţ meserie, dacă nu de la peştii cei mari?). Ce era să fac? M‑am plictisit, m‑am îmbătat, am adormit, m‑am trezit în creierii nopţii cu casa plină de fum (lăsasem aprins cuptorul aragazului, făcusem o cură cu monoxid de carbon – aşa se păstrează sănătatea şi tinereţea!), am frecat până dimineaţa la funingine, am căzut lat de somn abia pe la opt, când veniseră muncitorii la muncă (blocul era plin de schele, primăria îl anvelopa, cum e moda‑n toată Europa). Ce să mai dormi! Am ieşit la plimbare. Cârpit de somn, mahmur ca o cârtiţă, dar trebuia să prind aşa‑zisa răcoare a dimineţii, c‑altfel dracu’ mă lua.

Ce plictiseală?! Asta era soluţia! Ce văzusem eu din Bruxelles pe noapte era nimic, era un kitsch, era o glumă: oraşul ăsta trăieşte ziua, nu noaptea! Sinistrele strejinopţi bruxelleze n‑aduc nici pe departe cu cele bucureştene, aşa cum acestea din urmă sunt jocuri de copii faţă de cele londoneze (că altele nu ştiu, dar precis or mai fi); aici se munceşte şi se fac parale, oamenii nu se omoară cu distracţiile, preferă să‑şi pună banii la bancă (săracul Weber, îl înjură căţelandrii degeaba, el a avut dreptate). Am mers peste tot, cruciş, curmeziş, şi pe la fiţă, şi pe la turişti, şi prin zonele industriale, şi‑n lungul Canalului, şi cu tramvaiul 3 – cine a vizitat Bruxellesul şi nu s‑a dat cu 3‑ul n‑a făcut nimic, mai bine stătea acasă şi se uita la poze. În Atomium nu m‑am băgat, că‑i scump şi oricum era pe lista de bife familiale, la fel ca muzeele, piscinele, teatrele şi sălile de escaladă, în schimb am parcurs cu răbdare de fossă toate parcurile şi sălile de luptă. Bine, nu pe toate; adică nu toate sălile, doar toate parcurile. Dacă pot să spun un lucru e că sălile nu m‑au făcut să cad în cap de admiraţie, dar, datorită parcurilor, am simţit cum oraşul începuse să mă digere, chiar dacă eram încă un dumicat foarte pietros – când am găsit stâna. După miros am găsit‑o, după mirosul de căcăreze: mişunam aiurea prin Berchem‑Sainte‑Agathe şi, când am trecut pe lângă clubul de tenis „Rândunica“, am simţit un damf inconfundabil care m‑a aruncat cu 45 de ani înapoi, în satul meu din Valea Hârtibaciului (Proust este un sărac, un amărât, un cerşetor. Să vină să‑i dau un ban), aşa c‑am intrat cu tupeu maxim în curtea clubului, l‑am îmbârligat pe portar cu nişte fonfăieli în engleză şi‑am luat locul la amuşinat. N‑am avut ce lua, că din doi paşi am fost pe deluşorul din spatele clubului, de‑acolo am coborât prin pădurice până‑ntr‑o văioagă cu berbeci. Stâna, lângă. Nici câini, nici ciobani, nimic, doar berbecii ăia în treaba lor, aşa de bine camuflaţi din toate părţile că nimeni nu‑i putea zări acolo, darămite să‑i mai şi găsească – probabil pe asta se bazau şi ciobanii, de‑i lăsau aşa, fără pază. Le‑am vorbit, i‑am tras de urechi, i‑am fugărit, m‑am jucat cu ei, m‑au fugărit şi ei, le‑a plăcut afurisiţilor; dacă nici eu nu ştiu să mă port cu paricopitatele, atunci cine?! Ăla a fost momentul în care mi‑am dat seama: un oraş cu parcuri, săli, păduri, mlaştini şi stâne e‑un oraş care mă merită. De metrou nici nu vorbesc, pe‑ăla‑l consider inclus în orice pachet de relocare. Iar copacul‑maimuţă mi‑a pus capac.

Prin Pădurea Vrăjitoarei Mijlocii eram, într‑una dintre cele mai caniculare după‑amiezi. Teoretic, ăla era un răgaz pe care trebuia să‑l umplu cu somn, dar nu puteam eu să dorm noaptea (Jeane, Jeane…), darămite ziua. Mergeam prin pădure, o‑nvăţam, potecile, copacii, scurtăturile, gardurile, doborâturile, zonele umede, desişurile, aleile, hăţaşurile câinilor, platoul, tot, şi, când mă uit mai bine într‑o latură, ce văd? Un arbore‑maimuţă! Mi‑au dat lacrimile ca la orfani: un arbore‑maimuţă! M‑am dus la el, mi‑am proptit fruntea de trunchi şi‑am plâns ca proasta (ce? N‑are voie omul să plângă, să dea apă la şoareci?! Bine, n‑are, în mod normal, dar acolo era pădure fără nimeni, mi‑am dat singur voie. E o ţară liberă!), milogindu‑mă de arbore să mă lase în oraşul lui… să mă adopte, de fapt, să mă descalece‑n Bruxelles. Nu mai ştiu ce i‑oi fi zis, ce nu i‑oi fi zis, probabil prostii sentimentale, cum fac toţi şmecherii în prima zi de puşcărie şi pe urmă nu mai recunosc niciodată; copacul m‑a lăsat să‑mi fac numărul, n‑a spus nimic, nici măcar n‑a scârţâit, că nu bătea vântul. M‑am liniştit după o vreme, am făcut pipi la rădăcină şi‑am plecat acasă.

Din capitolul „Un arbore maimuţă”

Avanpremiere/Ficțiune

Prieten cu umbra

Publicat în 5 aprilie 20215 aprilie 2021

Într-o seară, Nimo întîrzie în oraș nepermis de mult. Tocmai a ratat ultimul autobuz care-l putea duce acasă, în cartierul bucureștean Drumul Taberei. În întuneric, un scrîșnet teribil despică liniștea din Piaţa Universităţii. O statuie pîrîie din toate încheieturile și… iat-o cum prinde viaţă și-i sare în ajutor băiatului. Călare pe Breazu, calul lui Mihai Viteazul, Nimo pornește spre casă, în vreme ce bunicul său – statuia lui, mai bine zis – își mîngîie mustaţa liniștit. Așa începe aventura lui Nimo. Una care-l va purta, alături de prietenul său Imran, într-o călătorie spre Macedonia de Nord, loc plin de secrete, unde va descoperi povestea mamei sale.

Ghicind parcă la ce discuţie se gândea copilul, sneakerşii care-l purtau pe Nimo spre școală începură să comenteze ironic între ei, fără să le tacă o clipă limbile prinse strâns sub șireturi:

— Auzi, frate drept, la ce se gândește puștiul ăsta? La sandale! Ha, ha, haaa! Păi, filosofii ăia s-ar fi încălțat de o mie de ori mai bucuroși cu unii ca noi, dar unde să ne fi găsit în lumea aia nedezvoltată? Că nu se descoperiseră încă materialele alternative la pielea de animal. Nu apăruseră nici magazinele de firmă… Ehei, treabă grea! Habar n-aveau ăia de ecologie, de modă și de trenduri. Niște înapoiați. Auzi și tu la taică-său, cică se balansau grecii în leagănul civilizației europene! Serios, frate? Bine că nu făceau și nani acolo. Cum să pronunți „civilizație europeană“, fără să știi mai întâi ce-s ăia sneakerşi?!

— Asta-i invidie, frate stâng. Ți-o spun drept. Și n-ai ce-i face, oricât am discuta între noi. Că asta-i boală grea. E clar că și Homer ne-ar fi preferat, decât să-și rănească zilnic degetele picioarelor încălțate doar cu sandale. Sau în loc să fie fleașcă după fiecare ploaie. Nu-ți mai spun și la ce mă gândesc… Păi, frățioare, îți dai seama cât praf li se-aduna pe tălpi gânditorilor ăstora? Iar pe vremea aia, de unde atâta duș, săpun lichid și creme? Vezi să nu… Dar ce să faci? Nu se născuse încă omul potrivit să ne inventeze. Cu toți poeții și filosofii lor grozavi.

— Așa e… Până una-alta, noi suntem cei care-l purtăm pe puști oriunde are chef să ajungă. Că-i soare, așa cum e astăzi, că-s ploi, seară sau zi, amândoi suntem la datorie. Iar mucea ăsta nici atât respect nu are, ca măcar să-și scoată noaptea ciorapii din interiorul nostru. Sau să ne mai schimbe branțurile și să ne dea cu un spray odorizant.

— Fratele meu stângaci, asta-i curată nesimțire! Zău așa! Abia am reușit să ațipesc aseară. Și nu cred deloc că asta merităm. Tocmai noi, care știm prea bine cu ce statui s-a înhăitat mititelul și cu ce cai ajunge el noaptea târziu pe acasă.

— Că bine zici… Păi, cum ar fi să-i povestim toate astea lui taică-său? Nu cred că i-ar cădea prea bine. Iar pișpirică nici măcar o cârpă umedă nu plimbă pe noi, cât să ne mai scape de praful drumurilor zilnice!

— Ce să faci, dragul meu? Dacă nu-i nisip din acela scârțâit sub tălpile deștepților din Antichitate…

„Azi-mîine voi împlini 51 de ani. Asta mă face să rîd, fiind mai apropiat de numărul invers de ani, 15, vîrsta începuturilor de drum. Oricum, am înţeles deja că în fiecare adult rămîne ascuns copilul gata de joacă. Ceea ce nu e deloc rău, căci numai așa pot fi întreţinute visurile sau imaginaţia. Priviţi desenele celor mici și ascultaţi-le bazaconiile! Veţi înţelege atunci că ochii lor reflectă lumea cu totul surprinzător. Artistic, aș zice. Asta m-a făcut să născocesc cîteva povești pentru ei, convins că urechile lor vor ști să le-asculte cum trebuie. Cît despre Prieten cu umbra, am scris-o în cel mai ciudat an al vieţii mele. Cu masca pe faţă, dar cu gîndurile zburînd printre nori.” (Călin)

Avanpremiere/Ficțiune

Isus din întuneric

Publicat în 25 martie 202125 martie 2021

Când am deschis iar ochii, mă aflam în acelaşi loc. Cerul era împânzit de nori mari şi întunecaţi de furtună. Totul era cenuşiu – cerul, pământul, casele –, un cenuşiu straniu, ce părea desprins din pânzele unui pictor nebun. Pe drumul dintre case s‑au ivit o femeie şi câţiva bărbaţi. Femeia se împleticea în faţa lor, de parcă ar fi fost băută sau bolnavă, iar ei râdeau şi, culmea! îi mai şi dădeau câte un brânci, şi ea cădea pe dată în ţărână, însă la fel de repede se ridica şi continua să meargă. Pe față şi pe braţe avea dungi roşii şi, într‑una din dăţile când a căzut, am văzut că şi spatele era brăzdat de dâre roşiatice. Părul blonziu îi atârna alandala pe umeri şi obrajii îi erau pătaţi de transpiraţie, lacrimi şi sânge. Arăta ca o nebună hăituită. Cu toate acestea, era o femeie frumoasă și aparte, fără urmă de îndoială. Mizeria şi spaima nu îi puteau înlătura frumuseţea, nici văpaia din priviri. Se pare însă că expresia femeii nu era tocmai pe placul bărbaţilor, care gesticulau furioşi ori de câte ori ea se întorcea către ei, făcându‑i semn să meargă dracului mai departe, sau cel puţin asta era senzaţia mea, pentru că nu auzeam nimic din ce spuneau, însă le vedeam feţele încrâncenate, străbătute când şi când de un rânjet care îmi îngheţa sângele în vene. După o vreme am văzut că unul dintre bărbaţi mergea un pic, doar un pic, în faţa celorlalţi şi părea să o îmbrâncească ceva mai des pe femeie, iar râsul său le acoperea pe celelalte şi rânjetul îi părea mai crud. Era înalt, cu părul roşcat, lung şi ondulat. Avea un chip plăcut, însă atunci când se schimonosea, pentru câteva clipe părea să devină o cu totul altă persoană, căpătând o alură respingătoare, ca şi când ceva sau cineva îl trăgea de colţurile feței, deformându‑i trăsăturile într‑o mască dementă. Îmbrâncelile şi căzăturile au continuat o vreme de‑a lungul drumului, fără ca nimeni să iasă din case, cu toate că ştiam că satul nu era părăsit şi că din spatele ferestrelor pândeau priviri, poate înspăimântate, poate încărcate de ură sau pur şi simplu indiferente – asta nu mai ştiam –, însă eram sigur că ei erau acolo şi priveau, le simţeam prezența în afara oricărei îndoieli. Chiar când părea că povestea nu mai avea să se sfârşească vreodată, iar femeia urma să cadă şi să se ridice la nesfârşit, lucrurile au căpătat o altă turnură. Bărbatul roşcat a împins‑o şi femeia a căzut, însă de data asta a rămas la pământ, cu obrazul în ţărână şi ochii închişi, de parcă ar fi murit. Bărbaţii s‑au oprit. Roşcatul a spus ceva şi a rânjit din nou, iar trăsăturile i s‑au deformat groaznic şi pentru o clipă l‑am privit în ochi şi am simţit ceva umblându‑mi prin cap, vă jur – era ca şi când cineva îmi cotrobăia prin minte şi prin suflet –, apoi senzaţia a dispărut şi l‑am văzut aplecându‑se şi ridicând‑o de păr, în timp ce femeia se zbătea şi țipa, cred că țipa, nu se putea să nu ţipe, însă eu nu auzeam decât râsul bărbatului, care părea să se întindă peste case ca un vânt turbat. A săltat‑o de la pământ, ţinând‑o cu o singură mână, ca pe o păpuşă uriaşă, apoi a aruncat‑o înapoi în drum. Femeia a lovit pământul şi a rămas nemişcată. Fără o vorbă, roşcatul s‑a dezbrăcat alene, rămânând în pielea goală. Membrul îi zvâcnea obscen între picioare. Ceilalţi bărbaţi s‑au despuiat şi ei. Apoi au siluit‑o pe femeie şi nu există cuvinte care să poată descrie scena, doar dacă, într‑o altă lume, un alt scriitor ar fi găsit calea şi culorile potrivite să zugrăvească infernul sub adevărata sa formă. Însă, dacă acel scriitor ar exista, ar fi fără îndoială nebun acum, aşa cum şi eu mă îndoiesc din acea noapte de mintea mea, de vocile pe care le aud şi de chipurile pe care le văd.

„Romanul de maturitate al lui Radu Găvan, Isus din întuneric este cartea confirmării, care-i fixează locul în literatură. Masiv, cu efuziuni lirice, construit din materia capodoperelor, poate fi considerat un manifest literar și, cu siguranță, un roman-eveniment.” Doina Ruști

După ce au terminat, s‑au întors şi au plecat, despuiaţi şi nepăsători ca nişte demoni care se pierd în amurg, lăsând în urmă ce mai rămăsese din femeie. Abia atunci am izbutit să îi număr sau pur şi simplu am reuşit să‑i cuprind pe toţi dintr‑o privire. Erau şapte. Roşcatul era ultimul. Părul îi lucea, roşu ca sângele. L‑am urmărit, ştiind că urma să se întoarcă să mă privească, iar cu acea privire avea să îmi dăruiască nebunia eternă şi sălbatică a omului nou, însă m‑am înşelat. Bărbatul a continuat să meargă agale în spatele tovarăşilor săi, devenind mai întâi o siluetă neclară, apoi o umbră subţire, şi în cele din urmă – nimic.

Apoi s‑a făcut întuneric.

*

Când viziunea a revenit, femeia se găsea în continuare întinsă la pământ, ca şi când totul s‑ar fi petrecut cu doar o clipă în urmă însă, privind‑o mai atent, am observat că pântecul îi era uşor umflat, iar chipul, brăzdat de şanţuri subţiri. Cu toate că pentru un observator neavizat schimbările acestea nu ar fi însemnat mai nimic, pentru mine revelau trecerea unei perioade îndelungate, în care, fantasmagoric – o linie firavă, şerpuind într‑un ocean de nisip, femeia rămăsese în acelaşi loc, cufundată într‑un somn profund. Sau poate, gândul mi‑a străbătut dintr‑odată mintea, şi ea visa cine ştie ce, poate chiar pe mine, o idee care m‑a înfiorat, pentru ca în clipa următoare să dispară, când burta femeii s‑a ridicat într‑o mişcare domoală. Atunci, dintre case, cu boturile ridicate în aer şi cozile plecate, şi‑au făcut apariţia trei câini. La început erau nişte căţelandri, javre fricoase cu cozile între picioare, cum găseşti în orice sat, apoi, pe măsură ce se apropiau, am văzut mai întâi nişte câini de talie medie, care după încă alţi câţiva paşi au devenit dulăi în toată regula, cu blana neagră, lucioasă, şi boturile pătate de o spumă albă. Nu am auzit mârâielile, însă am văzut colţii mijiţi şi am avut subit revelaţia a ceea ce urma să se întâmple, iar şocul m‑a izbit atât de puternic, încât pentru o clipă s‑a făcut întuneric şi femeia a dispărut şi, odată cu ea, casele şi câinii s‑au topit în beznă. În acea clipă m‑am cufundat într‑o mare răcoroasă, o mare de tăcere, şi de atunci amintirea acelei clipe de linişte, oricât de efemere, e de ajuns pentru a mă ţine departe de marginea gropii şi a abisului ce pândeşte din ea. Pe urmă imaginile au năvălit ca într‑un carusel dement. Dulăii şi‑au descleştat fălcile şi au năvălit asupra femeii, înfundându‑şi boturile în carnea ei. Am văzut trupul scuturat ca o păpuşă din cârpe, bucăţi de carne smulse de pe oase, zburând prin aer şi rostogolindu‑se pe pământul negru, sângele amestecându‑se cu spuma albă, boturile roşii scormonind, sfâşiind fără încetare. Apoi am văzut chipul femeii, m‑am uitat în ochii larg deschiși şi am citit ceva în ei, dar am uitat ce sau am blocat amintirea, i‑am privit gura şi i‑am intuit ţipetele, şi atunci un bot imens i‑a cuprins buzele şi mai apoi faţa într‑un sărut din iad, iar când s‑a retras, femeia nu mai avea chip, doar o mască roşie, diformă, pe care sclipeau, rotindu‑se înnebuniţi, ochii însângeraţi. În clipa următoare, întunericul a năvălit şi un vuiet continuu, ca un maelstrom din altă lume, mi‑a invadat mintea, apoi, născându‑se din vuiet, am desluşit un scâncet neajutorat, care curând a devenit ţipătul ascuţit al fricii şi mai apoi urletul grotesc al nebuniei, urletul cuiva care e pe cale să cedeze întunericului şi care părea să cuprindă tot ce era în jur şi să‑l sfâşie în mii de fărâme. Într‑un târziu am realizat că ţipătul nu era al femeii, ci al meu.

După o vreme ţipătul s‑a oprit şi imaginea a revenit. Câinii dispăruseră. Rămăşiţele femeii erau împrăştiate pe drum. Printre ele, mişcându‑şi aproape imperceptibil membrele, am văzut un bebeluş.

Romanul Isus din întuneric de Radu Găvan poate fi precomandat, cu autograf și 30% reducere, de pe site-ul editurii.

Avanpremiere/Ficțiune

Perestroika Boys

Publicat în 17 martie 202125 martie 2021

9 mai 2002

Pe Dimon l‑am prins în dimineaţa asta primu’ în faţa şcolii. Nebunu’ poartă o şapcă militară din asta cu cozoroc scurt şi mi se pare că s‑o ras în cap. Precis că s‑o tuns, că se vede pe la urechi albul cela de scalp proaspăt ras. A venit ca un sonat pe la 6 şi ceva, chiar dacă începem la 8:15, ca de obicei. Vorbeşte în dodii de‑o iluminare, că a fost orb pân acum. O oră jumate a lipit manifeste prin şcoală, e clar ceva schimbat la el, pare tulburat şi are ochii pierduţi. Stă c‑un vraf de flyere tricolore în mână, cu faţa unuia imprimată pe fundal. Unu’ cârlionţat, tinerel, activist gen. Mă uit mai bine şi‑l are şi pe tricoul negru de sub bluză, încercuit simetric într‑o cruce rotundă.

„Probabil cel mai amplu tablou al Chișinăului anilor 2000.” (Moni Stănilă)

— Cine pula mea‑i aista, Dimon? îl întreb.

— Te‑o pedepsit mam‑ta c‑ai furat bani, nu? mă ignoră el.

— Da, bro, ţi‑am spus, e serioasă treaba. Aista cine‑i?

— 2Pac, se dă el nervos de întrebare, şi nu‑mi mai spune Dimon ori Dima. Dumitru, te rog, de azi înainte.

— Hai, zi, blea, Dumitru, îl iau şi eu la doi ori doi.

— Fără blea, de azi ruseşte nu mai vorbim.

— Îmi spui?

— E Căpitanul!

— Care Căpitan, Dimon? Căpitanu’ lu’ Milan e Maldini, râd eu că prea îi serios al meu.

— E singurul Căpitan pe care ţara asta l‑a avut, du‑te şi citeşte istorie.

— Ei, lasă, ia să văd.

Şi‑l las pe ăsta, zici că‑i stricat la stomac azi, nu altceva.

„Dinu Guțu mixează, decupează, amestecă, face cocktailuri pentru plăcere sau durere. Nu mai poți fi altfel de scriitor azi. E o urgență să contribui la înțelegere cu tot ce știi să faci, că e literatură, muzică, combinat țoale. E atîta material brut în jur. Și mai ales în Chișinău, în ultimii 20 de ani s-a strîns atît de mult material, brut și brutal, încît e nevoie de montaj rapid, deștept și empatic, de atenție maximă la detalii despre viața adolescenților, despre ultima generație matură de «uresesiști», care apoi au luat calea străinătății, despre viața fetelor și băieților făcuți praf de tăvălugul liberalizării, al mafioților mici și mari, al burgheziei închipuit-revoluționare.” (Costi Rogozanu)

*

Cu gândul la Căpitan – Manifest pentru deşteptare

*

Un glonţ ce‑ţi străpunge pieptul nu‑i dureros cum e prostia împrăştiată‑n ţară. Nici lacrimile de sânge nu ne mişcă cum o face indiferenţa fraţilor tăi. Nici zeiţa morţii nu te mişcă cum te doare demonul nepăsării! Nici fierul încins pe pielea de martir nu‑i dureros cum e frica semenilor de a pune mâna pe armă şi‑a‑şi apăra ce‑i al lor, de a ieşi în stradă, de a ridica pumnul sus, de a‑şi dezveli pieptul în faţa gloanţelor celor care ne umilesc şi ne ţin în lanţuri de sute de ani. Hai cu noi să facem ce‑a făcut şi Căpitanul odinioară!

„Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor

cum dor acele braţe slute

care să lupte nu mai vor…“

*

Daţi foc fricilor voastre, la Revoluţie, Fraţilor!

*

TEDxBucharest 2017 – Uncommon Sense – Photocredits: www.thebucharests.ro

Mă uit aşa, ca prostu’, la el şi parcă nu‑l recunosc pe acelaşi Dimon care cumpăra‑n fiecare dimineaţă Sport Curieru’ în rusă şi cu care mergem la pariuri marţea să punem pe Champions League. Se propteşte‑n faţa porţii liceului şi se pune pe‑mpărţit foile lui volante, crispat niţel, dar cu pieptul înainte şi cu ochii sclipind mândru de noul lui Căpitan. Mi‑e ruşine puţin de tovarăşul meu şi mă dau doi‑trei metri lângă, făcându‑mi de lucru pe mobil. Lumea începe să se strângă, mai e o oră pân’ la 8. Prima vine Vlada, care coboară dintr‑un Mercedes E Class, negru, cu numere de Parlament. Ne pupăm pe ambii obraji, după care trece la Dimon, râzându‑i în nas de flyerele fraierului. Se pune pe povestit ce‑a văzut aseară la Nickelodeon. Eu nu‑l am, că n‑am pachetul full de la Sun TV, oricum mă piş pe toate prostiile astea americane, i‑o tâmpit pe mulţi, vorbesc zici că‑s din desene animate, două cuvinte‑n limba noastră, trei în engleză. Peste câteva minute Toni e adus cu Bumeru’, ca un tânăr prinţişor de bani gata, şi‑o tanti care trece grăbită spre muncă c‑o sacoşă de plastic în mână îi comentează: Ce maşină neagră şi lungă, zici că‑i un catafalc, mamă. Sunteţi tineri, copii, bucuraţi‑vă de viaţă, ce arătaţi aşa, ca nişte ciocli, mamă?! Tovarăşu’ meu roşeşte şi‑i aruncă un zâmbet încurcat tănticii. Fac câţiva paşi să‑l întâmpin pe fratele meu. Îl pup pe ambii obraji şi‑l îmbrăţişez cald, e joi, e mai relax azi, de şi‑a luat costumu’ lui cel mai şmecher, Adidas negru, din colecţia nouă, şi inelu’ cel mare de aur pe degetul mic, cum poartă paţanii, da’ ceva nu‑i la locu’ lui. Toni stă‑n faţa mea c‑o mutră complet bizară şi‑n mână cu prima pagină a Timpului de Dimineaţă. Cu litere cât degetu’, titlu mare: „Monumentul Eroilor Comsomolului Leninist vandalizat în această dimineaţă“. „Basarabia pământ românesc este mesajul pe care l‑au scris cei care au vandalizat chiar de Ziua Victoriei unul dintre simbolurile comunităţii ruseşti din Chişinău, născând disensiuni puternice: «E regretabil şi trist, ne vom răzbuna!», a spus reprezentantul veteranilor sovietici şi «Fasciştii nu vor toleranţă, nici noi», a declarat liderul tineretului comunist din Moldova.“ Mă uit mască la Toni, Toni la mine. Rămânem muţi o clipă, apoi mă întreabă uitându‑se lung:

— Sper că n‑ai fost, m‑ai ascultat, nu?

Avanpremiere/Traduceri

Fată, femeie, alta

Publicat în 14 martie 202116 martie 2021

Mama

poartă o ţinută de casă cu flori de un portocaliu stins înmănuncheate deasupra sânilor

are brațele goale, părul este liber să stea ridicat în sus în unghiuri trăsnite

ţine spatele drept, pentru că a fost învățată să stea dreaptă şi cu picioarele încrucişate pe podea, aşa cum îi spune fiicei sale atunci când se cocoşează, stai dreaptă și vorbește corect, de ce te exprimi ca zurbagiii de copii de pe stradă

Mama

ale cărei picioare sunt puternice și au cicatrice de la mersul desculţ pe solul împădurit

Mama

scoate găluştele de igname cu mâna, le înmoaie în sos, vorbind între două îmbucături

să admirăm, Carole, geniul geometriei hiperbolice, în care suma unghiurilor este mai mică de 180 de grade

să admirăm modul în care au descoperit vechii egipteni cum să măsoare un câmp cu formă neregulată

să admirăm faptul că X a fost doar o literă rar întrebuinţată până la apariţia algebrei, care a făcut din ea ceva special care poate fi dezvăluit pentru a‑i descoperi valoarea sa reală

vezi tu, matematica este un proces de descoperire, Carole, este ca explorarea spațiului, planetele au fost dintotdeauna acolo numai că ne‑a luat mult timp să le găsim

„O lectură obligatorie despre Marea Britanie modernă și despre condiția femeii… Un roman impresionant, intens despre viața familiilor britanice de culoare, strădaniile, suferințele, veselia, dorurile și despre iubirile lor… Stilul autoarei este pasional, acid, clocotește de energie și umor. În această carte nu există nici măcar un moment de toropeală, iar ritmul nu îți îngăduie să te îndepărtezi de avântul ei. ”– Juriul Booker Prize

*

Mama cea isteață care a învățat‑o să‑i aşeze pe X și pe Y în calcule complicate și să aibă încredere că acestea îi vor da rezultatele corecte

cât de mult îi plăcea să memoreze ecuația pătratică atunci când colegii ei de clasă habar nu aveau ce însemna asta

cât de mult îi plăcea să exceleze într‑un domeniu, să se remarce

așa cum a făcut‑o cu siguranță în ziua următoare la LaTisha, după ce o convinsese pe Mama (care era destul de naivă în orice privință cu excepția matematicii) că se ducea la o petrecere în pijamale

când era de fapt la o petrecere ticsită de adolescenți care se înghesuiau pe coridor, cu draperiile lăsate, mobilierul tras pe margine în living, două lămpi de pe măsuţe acoperite cu cârpe roșii de şters vasele, creând o atmosferă de club de noapte

pe când fetele stăteau în grupuri şi dansau stânjenite în mijlocul încăperii, băieții zăboveau pe lângă pereți, iar Busta Rhymes^[1] se auzea suficient de încet pentru a nu face vecinii să bată la uşă

și LaTisha striga la toată lumea să nu se cherchelească şi să nu se poarte urât, și nimeni nu avea voie în dormitoare sub ameninţarea pedepsei cu moartea, și categoric nu se fumează, iar la prima adiere de „iarbă” avea să‑i dea afară pe făptași pentru că, pe cuvântul meu, cu asta nu e de glumă

însă Carole bea pentru prima dată în viața ei și s‑a cherchelit repede cu vodcă și un suc de lime atât de dulce, încât

abia a observat că avea 40% alcool, a golit câteva pahare printr‑un pai de băut cu serpentine fluorescent ca și când ar fi fost nişte limonadă într‑o după‑amiază caldă de vară

Romanul urmărește viața a douăsprezece personaje, unsprezece femei și o persoană transgender, non-binară, majoritatea de culoare, din Marea Britanie. Ele se află în căutarea unui viitor, a unei case, a unei iubiri, a unei mame absente, a unui tată pierdut, a unei identități, a unui gen, a unei existențe și, în treacăt, a fericirii. Prin intermediul personajelor sale, romanul străbate 120 de ani de istorie a Marii Britanii.

când sosiră Trey, fratele mai mare al Aliciei care studia Științele Sportului la universitate, și gaşca sa

îşi făcuseră în sfârşit apariţia nişte tipi marfă, de‑a dreptul beton, care se dădeau mari în living, mult mai ca lumea decât băieții de vârsta lui Carole, care încă mai trăgeau fetele de codiţe la locul de joacă și apoi fugeau chicotind

a început să danseze mai provocator în fața lor

bucuroasă că LaTisha o forțase să se îmbrace frumos, și mai scoate‑ţi capul din cărțile alea bune de nimic și maturizează‑te, Carole

sperând că rujul pe care îl purta pentru prima oară nu se ştersese când își ţuguia buzele într‑un botic sexy

în timp ce‑şi flutura peruca lucioasă de Cleopatra, care îi ajungea până la umeri

pe când își unduia șoldurile ca fetele din videoclipurile muzicale, purtând pantalonii sexy din PVC pe care îi împrumutase de la Chloe, pantofii cu toc pe care îi împrumutase de la Lauren şi care îi făceau dintr‑odată picioarele să pară foarte lungi și frumos conturate

când a observat că el o privea ca și cum ar fi fost Aleasa, chiar dacă înainte nu‑i dăduse nicio atenţie când mergea pe strada principală

nimeni nu o privise vreodată în felul în care o privea Trey în seara asta, cum privea minusculul top care‑i arăta formele, care crescuseră de la zero la ceva super‑mare în ultimul an

astea de unde mai apăruseră?

ea și LaTisha conveniseră că biologia umană era atât de ciudată și de arbitrară, frate

*

cu o asemenea audienţă, s‑a trezit învârtindu‑se în mijlocul livingului cu brațele întinse, aşa, de‑al naibii, învârtindu‑se de zor deoarece băutura o făcea să se simtă atât de liberă, iar emoțiile atât de efervescentă, și era pur și simplu atât de atrăgătoare pe când se învârtea pe mormăielile lui Busta, cu vibrațiile emise de difuzoare înfăşurându‑i corpul, până ce învârtirea ajunse de la picioare la cap, iar ea s‑a prăbuşit pe neaşteptate, și aproape că a regurgitat chipsurile pe care le mâncase mai devreme, și a auzit râsete, și aşa îi trebuia dacă se dădea mare

numai pentru a fi salvată de la o situaţie extrem de stânjenitoare de Trey, care a plonjat în mulțime, a ajutat‑o să se ridice, i‑a spus că va avea grijă de ea, și ești atât de sexy încât ar trebui să fii arestată, domnişoară

a cuprins‑o în brațe, nu mai fusese îmbrățișată de nimeni de la zece ani și începuse să evite storcirile claustrofobe ale mamei

Mami era caldă și moale, pieptul lui Trey era tare, iar când a ridicat privirea spre el, ochii lui cenușii erau blânzi când se uitau adânc în sufletul ei

iubire, asta era iubirea? chiar dacă abia se întâlniseră și încă îi mai era puțin rău?

Trey – a încercat ea să rostească pe tăcute, Carole & Trey sau poate că era T‑R‑A‑Y^[2]? o, nu, nu ar merge, nu s‑ar putea căsători cu un accesoriu pentru bucătărie, lol, căsătorie? uau, de unde a mai apărut şi asta? OMG, soţiorul, el era viitorul ei soţior?

mâna lui îi mângâia capul, ea ar fi dorit să nu facă asta, ar fi putut să‑i cadă peruca

el i‑a spus că avea nevoie de aer curat, ești atât de delicată încât trebuie să am grijă de tine, Domnişoară

abia aștepta să‑i spună lui LaTisha, care ar fi fost atâââât de geloasă şi totuşi s‑ar fi bucurat pentru ea, ai crescut, Carole

el a condus‑o prin aglomeraţia de pe hol, a scos‑o cu grijă pe ușa din față, era întuneric afară, cu excepția luminilor de la felinarele stradale și era rece

când au ieşit afară, el a ghemuit‑o strâns sub brațul lui, ca și cum capul ei ar fi fost un pachet pe care îl ducea, iar când a încercat să‑l ridice nu a reuşit și capul i se învârtea și se simțea subjugată de colonia lui, sau era deodorant? de fapt, mirosea a odorizant

se vor opri să se sărute? primul ei sărut, nu cu limbă, ceea ce era dezgustător, ci delicat, pe buze, ca în filmele vechi alb‑negru pe care îi plăcea lui Mami să le urmărească

„Bernardine Evaristo este una dintre acele scriitoare care ar trebui citită de oricine, oriunde. În poveștile ei se intersectează personaje pragmatice cu istorii captivante despre Marea Britanie de azi.“ ― Elif Shafak

cu excepția faptului că nu‑și putea scoate capul de sub axila lui, în timp ce el o conducea în afara proprietăţii

se simţea ca şi când ar fi fost ridicată în aer, plutind pe aripile iubirii, ăsta nu cumva era un cântec? s‑au îndreptat spre aleea scurtă care ducea spre Roxleigh Park, pe ale cărei leagăne ea și LaTisha își petrecuseră copilăria, discutând despre sensul vieții și reflectând la iminenţa noului mileniu, care avea să fie ceva super‑epic și bizar‑sci‑fi, pe când își avântau picioarele în aer și simțeau vântul suflând printre cărările dintre codiţele lor împletite

a dus‑o peste micul pod care traversa pârâul și prin poarta care era de obicei încuiată, până când consiliul a renunțat la înlocuirea lacătului

nu erau singuri

a auzit şi alte voci

a mai încercat o dată să privească în sus, era ca și când capul îi era strâns într‑o menghină și nu mai păşea pur şi simplu, ci era forţată să meargă

apoi s‑a trezit trântită la pământ cu faţa în sus, simţea iarbă umedă pe spatele gol, pe picioare și pe brațe, voia să doarmă fie şi cinci minute minunate, a simțit ochii închizându‑i‑se, când i‑a deschis nu mai putea să vadă, era legată la ochi, brațele îi erau prinse deasupra capului

cum i‑au scos hainele?

apoi

corpul

ei

nu a mai fost

numai

al

ei

le‑a

aparținut

lor

iar ea, care iubea numerele, a devenit afonă la matematică

nu putea să numere, nu voia

simțind părți de corpuri străine pe și în locuri ale corpului ei care erau atât de intime, atât de obscene, încât nu le simțise nici chiar ea singură

o dureadureadurea

încontinuuîncontinuuîncontinuu, la infinit, ceea ce însemna ceva fără sfârșit, ca 0,333333 sau 0,999999, cu excepția faptului că asta se va termina, deoarece scopul vieții era să călătoreşti spre finalul ei, altfel nu era viață, cele două

erau inseparabile, așa cum i‑a spus Mami o dată privind cu tristeţe fotografiile ei vechi de la nuntă

Carole s‑a obligat să se gândească la numărul ei preferat, 1729

singurul număr care poate fi suma a două numere la puterea a treia în diferite moduri

unu la puterea întâi este unu

doisprezece la puterea a treia este 1728

adună‑le pentru a obține 1729

mai sunt, de asemenea, zece și nouă, fiecare la puterea a treia, care înseamnă atunci 1000 + 729

după ce au trecut minute sau ore sau zile sau ani sau mai multe vieți, a încetat

tânjeai după asta şi, apropo, ai fost grozavă

apoi au plecat

și

la fel

şi

ea.

Traducere de Adina Ihora

^[1] Busta Rhymes (n. 1972), cântăreț, rapper, compozitor american (n. red.).

^[2] În limba engleză, tray înseamnă „tavă” (n. tr.).

Avanpremiere/Ficțiune

Al doilea după nimeni

Publicat în 10 martie 202110 martie 2021

Mama l-a-nvăţat să deseneze măgari prima dată. Lui nu mi se păreau că seamănă a măgari. Așa că l-a-nvăţat să deseneze pisicuţe. Și i-a desenat pisicuţe în jurul notelor pe toate lucrările.

Nu scria la mate decât după ce-i citea ea problema. Cifrele le știa. Știa și formula deltei și semnul de la integrală, ce e o matrice și un determinant… Nu știa ce să facă cu ele. Le depozita pe toate în jurul unei fotografii de-a mamei. Ele erau ca ea, iar lui îi era rușine să se uite la ele. Câteodată le ștergea de praf și, ca și cum ar fi vrut să aburească geamul să-l șteargă mai bine, își apropia buzele de faţa imobilă. Atunci se auzea o ușă și el se trăgea speriat.

(…)

De două zile privesc o muscă murind. Ea nu știe că moare. Se zbate și dă cu capul de tot ce întâlnește de la fereastră până în spatele bibliotecii. A stat o vreme acolo. În spatele bibliotecii. O auzeam. Parcă voia s-o împingă până ce dă de lumină. Nu a dat. A stat închisă o noapte-ntreagă în care a-ncercat să treacă prin geam, să fugă spre lumina ce venea de la stâlpul din poartă. Dimineaţa am găsit-o sleită de puteri. Cum a simţit o boare de aer a început să se anime. Ea a început să-și reia traseul, iar eu am început să citesc. Nu mi-am dat seama când am încetat s-o mai aud. Nu mi-am dat seama c-a murit. Îmi imaginez că la fel s-ar întâmpla și cu mine.

(…)

„Colaj în care și spațiile albe fac parte din imaginea întreagă, textul compozit al lui e.m. arion e o întretăiere de voci dense și grele. Poveștile din el se schimbă pe neașteptate, secvență cu secvență, și între ele e, câteodată, doar un hiatus alb al paginii. Punctul său fix e prezentul: cel mai prezent dintre ele, adică anul pandemic, care lovește dintre amintiri secționate (războiul în care a luptat un străbunic, o iubire din facultate, o frântură de grădină botanică din Palermo) și în care exasperarea și deznădejdea vin în pereche apăsătoare. La întrebarea naivă „ce fel de text e ăsta?” nu poți răspunde altfel decât un text despre cum e posibil să trăiești în vremea în care a fost scris.” — Magda Răduță

– Vreau să simt cum miroase lumea și lumea să miroasă pentru mine! Să-mi târșâi picioarele pe asfalt, pe pietriș, pe alei umbroase ca-n grădina botanică din Palermo. Vreau să mi se lipească degetele de la baklava și să mi se prelingă fisticul până la cot.

Râde. Îi iau ţigara dintre degete. Încă privește ramurile magnoliei.

– Să respir mirosul de Kurtos Kalacs cu zdrenţuri de zmeură lipite de cocă. Vreau să-mi persiste-n nări mirosul de mango și guave dintr-un suk egiptean.

– Să-mi ardă-un arancino cerul gurii, vă rog! încep să strig.

(…)

Eu știu să desenez pisici. Îmi place să le fac mustăţile lungi și burţile mari. Dacă n-au burţile mari, n-au nevoie de mustăţi lungi.

Și îmi place să am grijă de flori. Balconul meu e plin de ghivece cu flori. Acum doar una este înflorită. Restul sunt verzi. Sunt verzi și se uită la soare. Unele parcă stau pe spate și se lăfăie în lumina lui, în timp ce altele, mai sfioase, lunguieţe, încearcă timid să-l seducă. Toate sunt verzi.

Înainte să plec de acasă, suflu peste ele. Să nu trândăvească.

Musca e încă pe parchet. E cu burta-n sus. Am vrut s-o iau și s-o înţep în insectar, dar cum nu mai era moale, mi-era teamă c-o să se fărâme. Așa c-am lăsat-o acolo, pe parchet, în ultima rază de soare.

(…)

Nu-mi place piaţa de pește. Nu-mi place să-i văd cum se holbează-n neant și doar dintr-o parte. Nu-mi place cum miros și nu-mi place frigul care mă cuprinde.

Îmi place să ating zidurile cetăţilor, să-mi gâdile buricele degetelor.

Îmi place sunetul toacei și chemarea muezinului la rugăciune. Mi se umflă inima-n mine fără să pot spune de ce sau cum. O pompează cineva ca pe un balon la bâlci.

Îmi place mâncarea și când oamenii cred că sunt de-al lor.

Nu-mi plac muzeele de ceară.

Îmi place mirosul oamenilor pe care-i iubesc.

Îmi plac clădirile mici și-ngrămădite. Îmi place multitudinea de ferestre goale care se uită la mine.

Îmi place să beau ceai pe insula din Cairo cu femeia în abaya neagră care cântă lângă jăratic. Îmi cântă cântece de nuntă și-și arată inelele de argint înţepenite pe degetele butucănoase. N-are dinţi frumoși, deși nu-i lipsește niciunul, dar zâmbetul ei cald mă îmbie la o altă ceașcă.

Îmi place să intru-n librării, să mângâi cărţile – mai puţin sau mai mult – pline de praf, să le zâmbesc librarilor (și celor care-mi zâmbesc înapoi și celor prea ocupaţi să mă observe).

Îmi place să vorbesc cu Alice despre literatură, călătorii, turiștii care vin la ea și despre vechea biserică al cărei turn îl văd de la fereastra camerei mele din Palermo.

Aș vrea să călătoresc ca Dean Moriarty, dar eu nu pot fără să știu unde mă duc, unde dorm la noapte, fără să știu de mine nu pot.

Îmi place mirosul teilor, al mentei și al mâncărurilor care se-ntâlnesc pe scara blocului. În mirosul teilor mă simt acasă.

Nu-mi plac oamenii decât atunci când îmi plac prea mult.

Aș vrea să călătoresc ca Dean Moriarty, dar eu nu pot fără să știu unde mă duc, unde dorm la noapte, fără să știu de mine nu pot.

Mi-am pierdut toţi prietenii. Ca pe niște bile pe care le scapi din buzunar și se împrăștie peste tot, se ascund, alunecă, se crapă, dispar. Am rămas în urmă cu tot ce se întâmplă-n viaţa lor. Au rămas în urmă cu tot ce se-ntâmplă-n viaţa mea. Nici nu mai simt nevoia să împărtășesc cuiva lucruri, gânduri, sentimente. M-au părăsit sentimentele cu totul. Nu mai știu să mă bucur, nici trist nu mai știu să fiu. Aștept. Auzeam de oameni indiferenţi și nu-mi dădeam seama cum sunt. Sunt.

Mi-am pierdut toţi prietenii. I-am lăsat să plece. Am privit cum se îndepărtează pe Via Odescalchi care mirosea a tei. Ca acasă, mi-am zis. N-am mai alergat, am mers și chiar m-am oprit într-o cafenea la colţul străzii, am mâncat un croissant și am băut un cappuccino. Așa am rămas. N-am mai ţinut pasul.

Atunci aș fi vrut să mai pot plânge.

(…)

Ea e Oana și s-a îndrăgostit de el în curtea Facultăţii de Litere. Ieșise cu două colege să fumeze, iar el era așezat pe cutiile ălea de lemn din curtea interioară. Nu erau foarte mulţi oameni în curte, așa că putea trage cu urechea la ce discuta grupul de lângă ele. El era absent. Colegii lui păreau să fie de la engleză. Vorbeau de bibliografie. Lolita era pe listă și ei făceau comentarii porcoase. Atunci el a zis ceva, iar ea nu și-a dat seama dacă era sarcastic sau era cel mai pervers dintre toţi de acolo. Și totuși, i-a venit să râdă. El a surprins-o, iar ea s-a înroșit. Mereu a crezut că se înroșește prea repede, dar nu avea ce face. S-a fâstâcit și a plecat, pretextând că și-a uitat ceva în sala de curs.

S-a așezat pe pervazul geamului de la 1 să-și tragă răsuflarea. Când a deschis ochii, el era acolo, pe trepte, sprijinit de balustradă. S-a uitat în stânga și-n dreapta, căutând o dovadă că el e acolo, fizic, și nu își închipuie. Nu-și dă seama cum de nu-l observase în spatele ei.

Începe să-i vorbească despre Lolita și de ce este o carte frumoasă. Ea îi spune că la Litere nu se începe niciodată o discuţie, vorbită sau scrisă, astfel. Nu spui despre o carte că e frumoasă. Timp de două ore el îi explică de ce merită unele cărţi să se spună despre ele că sunt frumoase. Dar la el toate erau frumoase.

Se gândea dacă și pe ea o găsea frumoasă.

Atunci s-a îndrăgostit de el. Avea ceva din cărţile frumoase despre care vorbea.

Avanpremiere/Ficțiune

Tot înainte

Publicat în 10 martie 202110 martie 2021

Gata, am ajuns la Hera, hotelul cel mare. N-am mai fost niciodată atât de departe, n-am îndrăznit nicicând să mă furișez pe lângă ghivecele cimentate-n trotuar, numai salvii și, mai încolo, și niște flori galbene, să trec pe lângă vila unu și-apoi, ca și cum m-aș duce să iau apă minerală, s-o țin drept înainte până-n fața intrării.

— Am ajuns la nouă sute, îmi șoptesc. Și-acest nouă sute-i Hera lângă care tocmai oprește Arman cu trăsura lui plină de turiști. A pus ca niște lavițe-n ea și le-a învelit în păretare cum nu se poate mai frumoase. Lasă câțiva aici, pe ceilalți îi duce la șase sute, adică la al doilea hotel, al ugesereului, cu numai șase sute de camere.

„Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei «mame eroine». O vreme am crezut că toate greutățile prin care-am trecut în copilărie m-au făcut mai puternică. Dar azi știu că tăietura făcută în scoarța copacului tânăr nu poate decât să crească, oricât ne-am lupta să schimbăm asta. Și crește.“ — Ioana NICOLAIE

Grupul de domni coboară, acceleratul de 12 l-a adus, își apucă valizele din același material cu al primului meu ghiozdan și începe să urce treptele. Ce aer proaspăt, ce bucurie, ce hotel nemaivăzut, ce etaje cu balcoane moderne și cât de frumos scrie deasupra: Hera. Trec pe lângă mine, uite și-o fetiță, ce-i cu coronița, a, bravo, am și uitat că azi e 15 iunie. Iar doamna aceea cu pantaloni crem și miros de săpun adevărat mi-a zâmbit larg.

M-am ținut după ea, că niciodată nu cred c-aș fi îndrăznit să împing singură ușa. Dar acum, mihaelă sau carmină, nu și elenă, că ea nici mențiune n-a luat, iată-mă în cea mai plină de lumină încăpere în care-am intrat vreodată. Grupul s-a dus către recepție, acolo îi primește o domnișoară cu păr ondulat, le dă niște hârtii și le întinde creioane pentru completat. Dinspre restaurant se-aud glasuri. E vremea prânzului, domnii și doamnele și-au lăsat sticlele-n camere, coboară acum liberi, o să-și ia prânzul, escalop de vițel, scrie pe o tăbliță, și eu nici nu știu ce-i escalopul. Iar vițelul nu e decât de crescut și cel mult de predat la abator când se face animal mare.

De ce mai pierd vremea? Fac încă un pas, cât de tare sună sandalele astea pe marmură. Doar să nu le vadă nimeni, nici șosetele mele albe, nou-nouțe, să nu atragă privirea, că nu se putea să n-am tocmai la premiere haine curate, și centura cu stemă, cât de mult îmi place împletirea de grâne. Le desenez uneori, pe caiet, când nu vede tovarășa. Apoi, dacă-i cu creionul, șterg foaia. Dacă e cu stiloul, o rup, și caietul rămâne tot mai berc. Ai grijă, zice Viorel, că n-are nimeni bani de caiete, te descurci până-n ultima zi, scrii și pe dosul copertei, poate și pe caietul de curat, doar că pe partea cealaltă.

Dar acum îmi umplu pieptul de aer și pășesc cu siguranță de pionier, de viitor om al muncii sau de gestionară. Eu când cresc, cel mai mult așa vrea să fiu, ca mătușa din Măgura, gestionară. Să mă aplec spre galantar, să iau lopățica, să răscolesc prin bomboanele tari de-acolo, să nu le pot lua din prima și să le sparg cu un cuțit lat, ca de tăiat oase. Și-apoi să pun în cornetul de hârtie, făcut din foaia gălbuie, ca pentru două sute de grame de bomboane.

Suntem în ultimul deceniu de comunism, cu strangulările și iluziile lui. Continuând saga familiei pe care cititorul o știe deja din Pelinul negru și Cartea Reghinei, Ioana Nicolaie ne spune în acest nou roman povestea Arseniei. Copilul trăiește sub o dublă presiune, a discursului oficial absurd și a lumii patriarhale în care s-a născut, și se luptă să-și găsească un drum în viață. Întâmplările prin care trece, cu aura lor de poezie și fantastic la-nceput, cu greutățile tot mai mari pe măsură ce crește, se înfășoară pe întrebarea cu răspuns greu de lămurit: ce-o așteaptă mai departe, în viață, ce-o să se facă ea când va fi mare? Femeie de serviciu la blocurile gri din oraș, fotograf, sportivă, gestionară, profesoară?

— Țineți, doamna Bulța! aș zice și i-aș întinde mamei dulciurile. Nu vreau niciun ban pe ele, sunt pentru copii.

— Dacă azi e ziua ta, băiețaș, ia și de la mine câteva, aș continua și-aș mai adăuga o lopățică, de-ar da bucuria pe dinafară.

(…)

— Trage, îmi strigă cineva. Îl văd cu coada ochiului, e chiar paznicul. Îl ascult, clanța nu opune rezistență, ușa se deschide ușor. Iar ce văd înăuntru îmi taie răsuflarea. Un covoraș, roșu, de catifea, abia așteaptă să pun piciorul pe el. Iar pereții nu-s doar de lemn, cum m-am gândit, ci au din loc în loc tapet verde ca de mătase. Iar acolo, în dreapta, văd șirul de la 1 la 9. Pe care s-apăs? Cel mai de sus, căci vreau să zbor, să simt cum mi se zguduie-n stomac fiecare etaj, să cadă trei în doi, și șapte-n șase, să urc, nu ca săgeata, cum crezusem mai înainte, ci altfel, ca și cum aș fi mers la scăldat, într-o apă un pic mai rece, și-aș fi luat în piept câte un val. 9, pe butonul cu 9 apăs. Iar acolo, sus, când mă opresc și-aș putea să ies, niște pietre încep să se bată-n inimă. Nu, e prea multă lumină aici, deasupra lumii unde, eu, Bulța Arsenia, uite că fusesem în stare s-ajung. E prea lăptos aerul, mai mult ca sigur te sufoci dacă începe să-ți pătrundă în piept. Așa că nu-l las, mă întorc, apăs din nou, la întâmplare, 5 sau 3, nu contează.

Roman psihologic, empatic și bine dozat la nivelul emoției, desfășurat în același decor mitic și în același timp cât se poate de realist al unui orășel din Nord, Tot înainte este o mărturie puternică despre monstruozitatea comunismului românesc, care a frânt milioane de vieți, visuri și destine.

— Gata, mi-a zis la sfârșit paznicul, ajunge. Și m-a privit aspru. Dar eu am înțeles că mustrarea era doar de ochii domnilor care se supăraseră, ce era cu liftul acesta, cine-l tot plimba de colo, colo de nu mai cobora? Cât și-au săltat ei bagajele și s-au îmbulzit înăuntru, paznicul le-a ținut ușa. Nu te uita înapoi, Arsenia, mi-am șoptit, fugi, deși nu mai puteam de bucurie. Când să ies din sala cea mare, paznicul m-a ajuns din urmă.

— Să nu mai vii, da! Nu pot lăsa toți copiii să se plimbe cu liftul. Cum te cheamă?

— Bulța Arsenia.

— Bravo, Bulța, ai luat premiul I, se vede. Dacă n-ai grijă mai mare de coroniță, îți pierzi florile până acasă. Nu vrei s-o pui în ghiozdan?

— Nu!

O țin în mână, cum am făcut și până acum, îmi pare rău dacă a căzut un pic de măceș acolo, pe marmură, o legasem eu cu ață, că doar singură o împletisem, însă unele flori tot au început să se desprindă.

Citiți aici un scurt interviu cu Ioana Nicolaie despre viitorul său roman.

Avanpremiere/Ficțiune

Scrisori către Richard Brautigan

Publicat în 10 martie 202110 martie 2021

În primul episod din al patrulea sezon Mornin’ poets, am citit poeme de Richard Brautigan şi i-am scris scrisori. Imaginare şi nu prea. Subtile, cu câte o tuşă de umor, oneste, spontane, nepretenţioase, nostalgice, dojenitoare, dar şi pline de întrebări. Unii dintre cursanţii acestui workshop au mimat perfect stilul lui Brautigan, alţii din contră, l-au luat în răspăr. Marele câştig al acestui experiment e că nu a ieşit un exerciţiu de admiraţie, ci un dialog cu adevărat viu, pe care îl puteţi citi mai jos. (Andrei Mocuța)

Andrada Yunusoglu
Richard,
n-o să văd niciodată japonia. e trist dacă te gândeşti la asta, aşa că n-are rost să-ţi faci prea multe griji. am stat la masă cu rilke
astă-vară n-am băut cafea am împărţit
un ştrudel. germana mea era cam proastă
a plecat imediat ce-a înghiţit
ultima bucată rămasă.
îţi dai seama că m-am simţit atât de prost
în fine,

Sabo.

Iulia Stoichiţ

Bună, Richard (sau ar trebui să-ţi spun Dick – scuze, nu m-am putut abţine; mulţumeşte-le părinţilor pentru nume, cel mai probabil mamei tale),

Sunt Iulia. Nu mă ştii. Nici nu ai avea de ce şi ce să ştii despre mine. Ce-i drept, nici eu nu prea ştiam despre tine. Ştiam despre Sylvia, Anne, Robert… Ah, stai! Nu sunt beatnici. Nu contează, ştiam de Allen, că deh, cine a trăit sub o piatră ca să aibă scuza de a nu şti de Allen, Jack, Lawrence, William Burroughs, nu Carlos Williams, şi vag şi de alţii. E okay. Nici tu nu ştii vreun poet român, sunt convinsă. Şi nu am de gând să ies în faţă cu Mihai (sau Michael, pentru tine) Eminescu. Ţi-aş zice de Bacovia, un nevrotic simpatic (aşa îmi place să cred, că era simpatic, dincolo de nevroze). Şi de Arghezi ţi-aş spune. Şi de optzecişti, că sunt un fel de beatnici şi biografişti la noi de anii ’80 ai secolului trecut (mă rog, poate 2000-iştii ar spune că ei sunt beatnicii literaturii române). Primii, în orice caz. Eu zic că avem poeţi buni, dar nu mă pune să fac o listă de preferinţe. Motivul e că încă mă consider o mai bună cititoare de proză decât de poezie (de-asta nu mă aventurez în liste, nu că m-ar preocupa dacă cineva are o problemă cu preferinţele mele). Întreabă-i pe ei de ce merită să-i citeşti. Şi eu aş fi curioasă să le aud argumentele. Pot să-ţi zic, dacă vrei, de ce merit să mă citeşti pe mine, odată ce voi deveni ditamai poetesa română, dar, după cum vezi, evit cât pot de mult să mă iau în serios (de unde şi termenul de „poetesă”, care în română are toate sensurile peiorative cu putinţă). Şi oricum, sunt o poetesă narcisistă. Chiar şi când pare că nu e vorba despre mine, e vorba tot despre mine, doar că mi-am dat silinţa/singură provocare să scriu diferit faţă de cum aş fi scris în mod normal, să văd în câte moduri pot spune aceeaşi chestie/poveste.

Cred că unele poeme ale tale acum ar fi catalogate ca meme. Nu mă pune să-ţi explic exact ce sunt, dar recunoşti unul când îl vezi.

Dar nu despre poeţii români sau mine voiam să-ţi zic. Aş părea prea provincială (nu că n-aş fi oricum, după toate standardele), iar noi, românii, ne pricepem să ascundem că am fi provinciali ca să fim, de fapt, cu atât mai provinciali. Voiam să-ţi zic că mă scoate din sărite ditamai pandemia emoţională şi psihologică ce s-a iscat cu Covid-191. Şi că Trusa de reparaţii karmice 1-4 e un bun ghid despre cum ne oprim mereu la 1, unii mai trec şi la 2, iar de 3 şi 4 nici nu mai poate fi vorba. E frumos în buncăr când lângă tine mor Adolf Hitler şi Eva Braun (de fapt, cred că ordinea în care mor era pe dos) de Covid-19, după ce şi-au făcut provizii, şi-au luat toate precauţiile şi erau ultimii care nu se îmbolnăviseră.

Cred că unele poeme ale tale acum ar fi catalogate ca meme. Nu mă pune să-ţi explic exact ce sunt, dar recunoşti unul când îl vezi. Uite ce zice Yuval Noah Harari: „This approach is sometimes called memetics. It assumes that, just as organic evolution is based on the replication of organic information units called ‘genes’, so cultural evolution is based on the replication of cultural information units called ‘memes’. Successful cultures are those that excel in reproducing their memes, irrespective of the costs and benefits to their human hosts.”

Nu ştiu ce să-ţi mai zic. Sigur nu te interesează teoria şi conceptele. Nici pe mine nu m-ar interesa, dar m-am înscris la un doctorat. Nici pe mine nu m-ar interesa, dar sunt în zodia gemeni, iar gemenii se plictisesc repede dacă n-au o provocare de ordin intelectual – un junky intelectual. Sună mai bine decât intelectuală (în România, când spui despre cineva că e intelectual, de fapt, vrei să-l insulţi sau să faci o glumă proastă; e ca şi cum ai purta o cămaşă bărbătească nou-nouţă, abia cumpărată din magazin, din care nu ai scos acele de la guler, dar totuşi ai luat-o pe tine).

Ai grijă cu alcoolul; după o vârstă, toţi se lasă de droguri şi se mulţumesc cu alcoolul. Să te speli pe mâini des, să porţi mască (sanitară, nu socială).

Bye!

P.S. 1. dacă nu te-am convins că we should be friends, în zodiacul meu spune că mă înţeleg bine cu vărsătorii.

P.S. 2. Ţi-am lăsat câteva poeme pe final, că tot ziceam în câte moduri pot spune aceeaşi poveste. Alana Payne e creaţia mea, dar BoJack Horsemann a fost inventat de altcineva. Şi, pentru mine, cel puţin, din moment ce-mi place personajul atât de mult, împreună cu lumea în care funcţionează, mi se pare chiar o provocare să-l folosesc pe BoJack în poemele mele. Poţi să aplici aceleaşi reguli ale personajului când îl foloseşti sau să extinzi universul său, folosind a soft system of rules din acel univers. Plus că BoJack a fost creat pentru mediul vizual, deci e cu atât mai mult o provocare pentru mine. Stai liniştit, nu ataşez poemele pentru că am nevoie de validarea ta literară. Aş scrie oricum.

BoJack şi Alana Payne 2
Alana Payne îşi imagina
cum BoJack îşi imagina
o viaţă cu ea
se mutaseră la ţară
vara noaptea goi în lac
o învăţase să înoate
se mutaseră la ţară
crescutul de plante de coca
varietatea coca amazoniană
părea genul lor de activitate
agricolă după un timp au pus bazele
unei plantaţii de Amanita muscaria
cu spiritul ei antreprenorial Alana
a speculat cererea de ciuperci din partea
vrăjitoarelor dispuse să elimine opoziţia
se mutaseră la ţară
ca Alana Payne să-l poată
fute liberă pe BoJack

BoJack the Belle of the Ball
Alana Payne aştepta să fie invitată
la balul de absolvire de BoJack
dar era sub demnitatea lui să respecte
regulile inventate de el însuşi
conform propriilor ei reguli
Alana Payne l-a invitat pe BoJack la bal
n-a contat că BoJack avea deja parteneră
pentru balul de absolvire

vrei palme la cur bag sama
Alana Payne ştia că primea palme
doar de la taică-său
pentru fundul ca o trambulină
3 ani şi ceva au mers cei doi şi la bal
şi la spital BoJack a mers
şi cu cealaltă parteneră
în acest timp Alana Payne a mai avut
un partener la balul de absolvire
dar BoJack a perfecţionat
tropul „two-dates-to-the-prom”
după toţi anii cu Alana Payne
+ cealaltă a găsit o (altă) Penny Carson
vezi, Alana, cum nu eşti niciodată prima?
mai aveai o speranţă dacă nu exista Ioana Ieronim

you can look her up I don’t care
s-a sărutat cu ea? da
i-a băgat mâna pe sub rochie? da
a început Penny să-l dezbrace? da
a intrat Alana sau cealaltă peste ei? da sau nu
ceea ce n-a perfecţionat BoJack ci Alana
a fost parodierea propriilor reguli şi aşteptări
el se mai visează
a lost boy on his way to hollywoo
unde găseşte o baltă aprovizionată
consistent cu mommies
he can slide his dick in and out of
cu multe alte talente profesionale

mâna virtuală întinsă
mâna virtuală întinsă care nu spune
o poveste nu primeşte poze nud
a început ca un quest
mi-ai arătat-o p-a ta
eu m-am lăsat greu
ca-n toate basmele
nemuritoare pe care
mi le citea bunica
în spital pe la 5-6 ani
atunci timpul se măsura în
picăturile ce-mi
ajungeau în vena adânc
înfiptă sub piele
(despre asta nu ţi-am scris
niciodată tot despre altele)
pic pic dacă Făt-Frumos de data asta
se întoarce înapoi în Tinereţe fără Bătrâneţe
şi Viaţă fără de Moarte?
acum timpul se scurge ca o dronă
pe care învăţ să o folosesc
de când nu-mi mai dau voie să te caut
mi-ai spus
că viaţa de bărbat însurat
a doua oară
e atât de mişto
am primit şi două suveniruri
din paradisul conjugal
frânghia tăiată şi o poză cu încheietura
mâinii stângi varianta înainte şi după
ajunge în Valea Plângerii
dacă cineva încearcă să te ţină
împotriva voinţei tale în Tinereţe
fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte
chiar şi aşa
ţi-am arătat mai mult decât ai arătat tu
o hartă a defectelor corporale şi morale
ficţiunile perfecte despre tine
pe care le scriu de la 17 ani
dar pe care nu le arăt nimănui
din prea multă jenă burgheză
nu-i de-ajuns nu-i de-ajunsnuideajuns
i-am scris soţiei tale
cu ce am reuşit să adun de pe
gresia şi faianţa din baie
după ce tu şi Moartea
aţi folosit-o

(…)

Andrei Mocuța

Dragă Richard Brautigan,
Am înţeles în sfârşit
de ce îţi împarţi
tot timpul
între bibliotecă şi pescuit
În ambele locuri
vorbitul
e permis numai
în şoaptă

Avanpremiere/Ficțiune

Pasagerii

Publicat în 9 martie 20219 martie 2021

Mai aveam câţiva kilometri până la Basel, când s‑a produs dezastrul care m‑a dezmeticit de tot. La început nici n‑am realizat. Un zgomot asurzitor, nişte bubuituri, sau ceva similar, nimic n‑a mai avut densitate, nimic n‑a mai avut sens. Nu mai asistasem niciodată la vreun accident rutier de aşa amploare. Mattias a frânat atât de brusc, încât am crezut că mă va proiecta prin parbriz, iar centura, care a opus rezistenţă, m‑a tras cu violenţă înapoi, în spătarul scaunului. Mai întâi surd, apoi din ce în ce mai ascuţit, a început să mă doară omoplatul în locul în care se produsese comoţia. Prin gurile de ventilație a pătruns în interior un amestec înecăcios de cauciucuri arse și pâclă emanată de sub capota autoturismului din fața noastră, care zăcea dezarticulat, răsucit ca printr-un vis urât, pe caldarâm. Aburii zilei încinse vălureau atmosfera în fața ochilor mei șocați și nu înțelegeam cum sfârșise astfel, cu roțile îndreptate deprimant înspre soarele unei după-amiezi dubioase. Păreau secvențe smulse dintr-o peliculă veche, cu note apocaliptice, presărate haotic împrejur. De-o parte și de alta erau încă două mașini avariate, deformate ca niște acordeoane dezacordate, iar între fiarele Toyotei răsturnate, care emiteau tronsituri lugubre, rămăseseră captive două persoane.

Totul s-a întâmplat în viteză, ca orice finalitate grotescă care nu se anunță dinainte. Există lucruri care ne schimbă viața sau ne-o curmă cu așa iuțeală că nici nu mai apucăm să intervenim. În cazul de față, noi eram cei norocoși, situați încă pe axa temporală, în spațiul suspect, înghesuit și strâmb, chiar dacă ne simțeam trunchiați de existența noastră precară. Încă mai puteam lucra în avantajul nostru. Pe când ei… Dar cine mai avea dispoziție să-și aprecieze amplasarea favorabilă?

Lumea a început să coboare din maşini. M‑am dat şi eu jos, privind înmărmurită, golită de gânduri sau senzaţii, interminabilul şir de autoturisme, tiruri şi autocare, din spatele nostru, aliniat pe trei benzi mari şi late, care‑şi curmaseră ca la un semnmugetul firesc al autostrăzii. Pe banda de urgenţă se apropiau vehiculele de prim ajutor, spărgând calmul surd, care părea să fi acoperit întrega planetă, cu sunetele sirenelor ascuţite. Ceva le întârzia.

O să rămânem blocaţi mai bine de o oră, a fost sigurul lucru care mi‑a trecut prin cap şi m‑am ruşinat de gândul meschin. Mattias a avut o prezenţă de spirit şi o atitudine care m‑au mirat multă vreme după întâmplare. Aocolit botul Fiatului nostru, s‑a apropiat de mine, m‑a prins de de umeri şi m‑a examinat cu atenţie şi îngrijorare.

– Te‑ai lovit? Eşti okay?

Am încuviinţat din cap.

– Rămâi aici, nu te mişca, mă duc să văd ce‑i de făcut.

M‑am uitat la el şi am protestat:

– Nu, lasă medicii să‑şi facă treaba.

– O să fie bine. Am certificat…

Am urmărit ca prin ceaţă cum Mattias, împreună cu încă trei persoane, încercau să ofere primul ajutor răniţilor.

Am rămas. Oricum, nu simţeam impulsul sordid să mă duc şi să privesc moartea în ochi. Am urmărit ca prin ceaţă cum Mattias, împreună cu încă trei persoane, încercau să ofere primul ajutor răniţilor. M‑am sprijinit de portiera deschisă şi am realizat că mă simţeam împietrită în faţa suferinţei altora, ca şi cum nu mai aveam resurse să mă manifest. Apoi am observat‑o pe femeia tânără, cu părul lung, blond, căreia‑i aplica Mattias masaj cardiac. Mai întâi a îngenunchiat lângă ea, i‑a aranjat şuviţele de păr răsfirate pe asfalt, i‑a îndreptat fruntea expusă spre cerul aşa de îndepărtat, că părea doar o himeră, i‑a modificat poziţia bărbiei şi i‑a ascultat respiraţia cu urechea aplecată. Am făcut o sforţare să‑mi închipui ce‑i trecuse prin cap în momentul impactului. Exista posibilitatea ca nici măcar să nu fi apucat să închege vreun gând. Încotro mergeau? De unde veneau? Și acum? Pesemne îi era frig, un frig de moarte, nemaiîntâlnit, care i se strecura în artere, amorţind‑o. Îi era frică. Și ce frică. Primară. M‑a cuprins un pustiu fără seamăn. Purta o rochie cu design înflorat (nişte petale micuţe, de un roz translucid, amestecate cu verdele din frunze îi decorau materialul vaporos), avea umerii dezgoliţi şi părea dezarticulată ca o păpuşă azvârlită pe jos de un copil capricios.

Minute mai târziu, Mattias a revenit transfigurat la mine. Era palid şi supt la faţă ca după o boală lungă. Mi se părea că îmbătrânise cu cel puţin o decadă.

– Am făcut tot ce‑am putut, a vorbit în cele din urmă, cu un glas care căpătase o duritate amplă.

Cu genunchi moi, m‑am aşezat pe marginea banchetei. Picioarele îmi atârnau lipsite de voinţă deasupra asfaltului. S‑a uitat lung la mine şi mi s‑a părut că‑l macină brusc un regret. N‑am înţeles decât atunci când a îngenuchiat în faţa mea. Era trist, îngândurat, cu conştienţa morţii în suflet, a unei pierderi irecuperabile, care‑i schimbase orice sens dobândit înainte.

– Hei, o să găsim noi o soluţie.Nu vreau să te pierd. Te iubesc, Ilona, a şoptit şi şi‑a sprijinit fruntea de genunchii mei.

I‑am trecut degetele prin păr şi am simţit o nevoie inexplicabilă să mă tângui:

– Sergiu nu mi‑a spus niciodată numele tău. Se temea să nu‑l mânjească cu… adică, dacă‑aş fi ştiut… îţi dai seama că nu…

– Nu contează. N‑am păreri de rău, m‑a înterupt cu o hotărâre stranie şi s‑a ridicat în picioare. Știi că autoflagerarea asta a ta a fost în zadar. Poţi să zici ce vrei, dar tu nu eşti o femeie uşoară. Și‑n ciuda a ceea ce laşi să transpară, eşti cel mai statornic om pe care l‑am întâlnit vreodată.