/

Nu toate tăcerile

Editura pentru Artă și Literatură vă oferă un fragment în avanpremieră din romanul Nu toate tăcerile de Nicoleta Beraru, roman ce urmează să apară în Colecția de literatură română contemporană coordonată de Violeta Borzea.

244 vizualizări
Citiți în 18 de minute
1

De ce o scriitoare din România n-ar putea scrie povestea unui sat belgian aflat sub ocupaţie nazistă?

Poveștile, la fel ca oamenii, fie au, fie nu au noroc de omul care le scoate în lume. Povestea Louisei a avut. Nicoleta Beraru a scris-o într-o română atât de frumoasă și mustoasă, încât am reluat pagini întregi strict pentru plăcerea estetică. Dar am apreciat și fineţea descrierilor mișcărilor sufletești ale personajelor în faţa loviturilor destinului. Știu din propria experienţă că nu e ușor de atins performanţa. Și tot mai rar – mă întreb de ce – întâlnim scriitori care, pe lângă poveste, mai posedă și măiestria de a povesti.

LILIA CALANCEA,
scriitoare, câștigătoarea Premiului liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, Filit 2023

Am descoperit talentul înnăscut de povestitoare al Nicoletei Beraru odată cu romanul Cuiburi de berze, talent confirmat şi de romanul Regăsirea. Stilul său mă face să mă gândesc la cel al lui Ion Druţă în Povara bunătăţii noastre. Limba bogată pe care o folosește această autoare, care trăieşte de mai bine de douăzeci de ani în Belgia, reînvie o epocă uitată. Descrierile metaforice, profunzimea personajelor și umanitatea care se degajă din scrierile sale o plasează pe scena autorilor români care contează în peisajul literaturii contemporane.

Cu acest nou text, Nu toate tăcerile, autoarea încearcă să treacă frontiera în Belgia de adopţie, unde plasează intriga inspirată de un fapt divers din timpul ocupaţiei naziste. Tema destinului abordată aici e un rapel al faptului că în literatură nu există frontiere.

LILIANA LAZĂR,
scriitoare de limbă franceză, laureată a Premiului celor cinci continente ale Francofoniei


Fragment

Când, la câteva zile de la aranjament, Médoc dădu cu ochii de fluturașii propagandei pentru Rezistență din sacoșa lui Cécile Perret, i se făcu negru în fața ochilor. Primul gând care îi veni în minte fu acela că nevastă-sa era implicată în tabăra partizanilor, de cealaltă parte a liniei. Fulgerător, se repezi în bucătărie, unde se auzea mișcare. Fără discernământ, se aruncă imediat cu gura pe cele două femei. Apoi, ca un apucat, o încolți pe Cécile Perret. O voia pe Catherine neutră. O voia departe de Rezistență. Îi era teamă pentru ea, pentru ce i s-ar fi putut întâmpla. Siguranța femeii lui era tot ce mai conta pentru el. Dar cum să-i explice ei aceste lucruri? Cum să-i povestească despre prețul pe care îl plătea nemților pentru asta? Se mânjise prea tare. Începu așadar să-și cenzureze iubirea. Cu cât știa mai puțin, cu atât putea spera că avea să rămână nevătămată.

Médoc era prins în capcană. Viclenia nemților era superioară inteligenței lui. Puterea lor îl strivea ca pe un păduche. În fond, nici nu era altceva, cugeta el.

Lunile ce urmară fură mai crâncene decât cele de până la pactul încheiat cu nemții. Perceptorul se zbătea între imuabila determinare de o ține pe Catherine departe de fărădelegi, lupta de a înșela vigilența naziștilor și găsirea unei portițe de scăpare pentru Adelin Husson. Serile alături de Catherine deveniră torturi. Să iubești o femeie și să te chinui să-i arăți contrariul e pedeapsa lui Lucifer izgonit din rai. Râvnise la prea mult? A năzuit la o iubire nedemnă de el? Cum ar fi luat-o în brațe și ar fi sărutat-o! Cum i-ar fi repetat că ea era lumina lui… Dar apropierii de ea i-ar fi urmat sinceritatea. Iar sinceritatea însemna pericol pentru Catherine. În perioada aceea de mare tulburare, minciuna le fu mai de preț. Când soția îl învăluia în priviri pline de dragoste, când îndrăznea să-i pună vreo întrebare, o respingea. În același timp, Médoc urzea planuri care să abată atenția naziștilor de la proiectele lor. Avea de gând să facă pierdută urma liderului mișcării de Rezistență. Prea puțin îi mai păsa de propria viață. Oricum se dovedise a fi o farsă.

Fără să se implice în acțiunile clandestine, perceptorul deveni apărătorul lor din umbră. Pe la casa parohială trecea ori de câte ori era chemat. Ca să slăbească vigilența nemților, intensifică dezmățurile. Selecta cele mai frumoase fete din ținut, cele mai tinere și mai cu nuri. Participa la violuri și li se abandona, fără să mai realizeze dacă se prefăcea sau chiar îi plăcea. Îngropa iubirea în genunea sufletului și o făcea uitată.

De la un sătean pe care cândva îl ajutase află că Adelin Husson era ascuns nu departe de satul lor. Oameni de bună credință îl hrăneau și îl ajutau. Bărbatul nu preciză unde anume, iar Médoc nu puse întrebări. De altfel, de la poștaș auzi că împreună cu jurnalistul se instalaseră pe acel domeniu și alți luptători belgieni și francezi. Toți erau vânați de Abwehrstelle. Perceptorul nu ar fi vrut să primească aceste informații. Când un bețivan cu gura mare îi deconspiră faptul că adăpostul în care jurnalistul trăia împreună cu fiul său era săpat în pământ, camuflat de crengi și mușchi, când același individ îi suflă numele săteanului unde Husson își primea scrisorile, hotărî că e prea mult. Folosi informațiile în favoarea partizanilor. Le dădu nemților numele turnătorului ca persoană de contact între Husson și Bruxelles. Un tertip care îi puse pe naziști pe urme false și le întări încrederea în el.

Médoc nu-și declară niciodată deschis simpatia pentru patrioții belgieni. Dar nici nu justifică în vreun fel camaraderia cu nemții. Tot ce făcea era învăluit în discreție – un exercițiu bine efectuat în copilărie și adolescență. Era conștient că satul îl ura. Și că pentru nemți era un pion pe care aceștia l-ar fi eliminat la prima bănuială. Dar tăcerea și câteva nume de falși partizani strecurate naziștilor îi salvară pielea. Izbuti să pună piedici vânătorii lui Adelin Husson, până când acesta fu masacrat odios împreună cu Jules, fiul său, și alți șase luptători, în atacul de la Banel de pe 18 iunie 1944. În această afacere, perceptorul nu avu nicio implicație. Nu știu nici de demersurile lui Husson de a se aproviziona cu arme pentru trecerea la rezistență armată, nici de interceptarea planurilor sale. Se cutremură când auzi că nemții descoperiseră domeniul pe care își făcuseră cuib partizanii. Planurile lui Husson fură dejucate de un francez, așa-zis ofițer cu misiune specială, infiltrat de naziști în clandestinitate. (…) Regiunea fu încercuită de naziști câtă frunză și iarbă. Scotociră toată pădurea pentru a găsi adăpostul lui Adelin Husson. Abia după o zi de căutări dădură de el. Îl capturară și pe liderul maquisard [1], și pe ceilalți luptători. Toți, în afară de unul, fură uciși în chinuri groaznice.

Când află despre tragedia de la Banel, limba lui Médoc se dezlegă pentru prima dată. Uită de toate. „Să-l odihnească Dumnezeu acolo unde o fi!”, îi scăpă. Două urechi îi prinseră din zbor vorbele – un croat aciuat în satul lor, despre care nu se știa mare lucru. Oamenii înțeleseră că perceptorul nu se spurcase în întregime. Dar ignominiile săvârșite la prezbiteriu nu le putură trece cu vederea.

După victoria Aliaților, în Belgia, represaliile împotriva celor care colaboraseră cu nemții nu întârziară. Devastărilor de locuință, vindictelor populare și linșajelor le urmară represiunile de stat. Médoc, care nu fusese nici cal, nici măgar, nu scăpă de justiția sătenilor. Îi dădură foc la casă. Niciodată nu se află cine provocase incendiul. Dar el știu de unde i se trăgea necazul.

La câteva zile de la Eliberare, în fața primăriei se adunară oameni din sat și din împrejurimi. Să iasă afară trădătorii! Să dea socoteală pentru faptele lor! Médoc, huoooo, huooo! Aruncară cu pietre în geamuri și țăndări le făcură. Statul să vă judece, nemernicilor! Totuși, printre ură și sete de răzbunare, nu uitară de tot că perceptorul sprijinise, prin muțenia lui, partizanii.

Ranchiuna părinților fetelor siluite fu de lungă durată. Médoc Gaston nu mai fu privit niciodată ca un om respectabil. Pentru mai bine de jumătate de an fu arestat. Dar ca protejat al unor înalți funcționari, cărora le era frică de el pentru că știa prea multe, perceptorul fu pus din nou în libertate. Ieșit din închisoare, fu însă exclus de la primărie. Rămas fără un loc de muncă și fără ajutor de șomaj, nu mai putu să-și ajute familia. Dezonoarea și foamea îi adânci decăderea și în ochii lui Catherine. Aceasta își pierdu, din cauza lui, slujba. Deși încă îl mai iubea, femeia nu putu rămâne indiferentă la ticăloșiile în care soțul său fusese implicat. Viața scandaloasă pe care Gaston o dusese până a o întâlni ieși la iveală. La aflarea adevărului, Catherine fu dărâmată. 

Dacă în timpul războiului dezmățul fusese folosit ca scut de apărare pentru Catherine și copii, după război aceștia rămaseră orfani de liniște. Drumul până la domnul Dumont-tatăl, care continuă să îi ajute cum putea, îi era presărat tinerei femei de priviri dușmănoase. Ba câte vreo țărancă sau vreun țăran, prea amărâți de război ori beți de izbândă, nu ezitau să o împroaște cu venin. O fi știind mironosița lui Médoc ce făcea el nopțile în casa preotului? O ardeau vorbele rele așa cum fierul roșu arde pielea. Iar Cécile Perret, ingenuă, îi confirmă ceea ce satul îi raportă.

Relația celor doi soți nu se mai repară niciodată. Trăiră sub același acoperiș, și Médoc continuă să le poarte de grijă alor săi. Căci, după un an, în urma unei reexaminări a căderii din drepturi, reuși să-și reia postul de perceptor, cu un venit lunar redus. După ce reîncepu munca la primărie, își disimulă eșecul lamentabil în căsnicie prin legături futile, care, mai mult decât  să-l distragă, îi sporiră și mai tare sentimentul de gol. Ce rămase din viața lui fu pârjol. Doar alcoolul și desfrâul mai știură de el.

Nopțile îi erau mistuite de coșmaruri. Printre ele, imaginea lui Koch din grădina prezbiteriului – gol pușcă, cu boașele pe piept, cu gura larg deschisă, în care i se vedea dantura de animal tânăr și sănătos, cu ochii bulbucați de groază și o gaură în craniu, din care se prelingea o dâră uscată de sânge. Pe balta roșie, stătută, ce-i năclăia picioarele păroase, împreunate pentru prima dată pudic, ca un vierme nevolnic, i se odihnea, în sfârșit, mădularul retezat. Ce tată își răzbunase fiica?


[1] luptător al Rezistenței (în limba franceză în text, n.a.)

Nicoleta Beraru (n.1972,) este prozatoare și publicistă de limba română ṣi neerlandeză. Din 2023 trăieṣte în Belgia unde lucrează ca profesoară la centrul de limbi moderne afiliat universităţii KULeuven.
A colaborat cu: Literomania, Kryton (Revistă de cultură, Madrid), revista Itaca Dublin, revista ADR Vlaanderen (neerlandeză),Timpul Belgia, Revista Ficţiunea, Revista Babbel, PressHub, Ziare.com, Newsweek România.
În 2019 publică romanul „Luluta și Petrișor sau povestea cuiburilor parazite”, care a intrat pe lista scurtă a Festivalului primului roman de la Chambéry, Franța ṣi care a obţinut premiul al doilea la concursul literar „Cartea anului” al organizaţiei Itaca Dublin. Romanul a fost republicat într-o ediţie îmbunătăţită în 2023 sub numele „Cuiburi de berze”.
În 2022 a publicat în neerlandeză volumul de proză scurtă „Mijmeringen en kleine troost”.
Antologia ‘In alle talen’ (În toate limbile) în care autoarea a publicat „Het volk van Sinear” (Poporul din Sinear) a obţinut în martie 2024 premiul Language Industry Awards pentru cea mai bună publicaţie din sectorul lingvistic din Belgia.

1 Comment

  1. Un fragment de roman cu o temă grea, aceea a colaboraționismului, adică a trădării. Se observă dozarea atentă, echilibrată a faptelor, așa cum sunt ele percepute din afară și a ecourilor interioare ale acestora. E verosimilă insistența pe socio-psihologic și quasi-ocultarea eticului, plan aflat în ofsaid într-o ficțiune. Iată, prin urmare, un narator abil, care știe să-și facă treaba. În condiții vitrege, dezumanizarea e prezentă, dar contextul o justifică, până la un punct, cel puțin. În libertate, dezumanizarea poate fi doar explicată, nicidecum justificată. Dar se întâmplă. E terifiant amestecul de rău și bine, mai cu seamă când conștientizezi și răul, și binele, atât cât se poate. Fiindcă vine un moment când gravitatea, tragicul se estompează: e momentul în care îți dai seama că sunt mereu lucruri cu mult mai îngrozitoare decât cele pe care le trăiești și pe care le-ai putea trăi. Și n-am spus nimic despre moarte.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Vocile Penelopei

Editura Universității de Vest din Timișoara vă prezintă în avanpremieră un fragment preliminar din Vocile Penelopei.