Cealaltă cafea

	(hypocrena)

	Mi‑a fost rușine să mai cer țigări când ai mei m‑au întrebat la telefon ce mai am nevoie, așa că am spus nimic.
	Mai aveam în pachet până a doua zi zece țigări, zece îngerași salvatori, insuficient adică, abia dacă mi‑ar fi ajuns pentru cealaltă cafea de seară și pentru noaptea ce se anunța albă și cu posibilitatea de a ieși oricând în curte, yala de la ușa holului de la chirurgie fiind stricată.
	Ca să nu mai vorbesc despre ritualul din zori, cafeaua lungă de la șase dimineața, dar mi‑a fost rușine să mai cer, supus sfaturilor tuturor cum că ar trebui să mă las, mai ales că în fișa medicală scrie negru pe alb că sufăr de tot felul de tulburări.
	Așa că am făcut rost de o sacoșă de plastic tip maiou, destul de încăpătoare, mi‑am aranjat săculeții pentru acumularea lichidului preaomenesc și cele cinci tuburi de evacuare în punga de plastic, mi‑am acoperit cumsecade brățările georgescu de pe burtă cu bluza de trening și mi‑am tras bine mânecile peste încheieturi ca să nu se vadă branula nouă și vânătăile de la cele vechi, mi‑am trecut urechile sacoșei peste antebrațul stâng, mi‑am înfipt nonșalant mâinile în buzunarele bluzei și am plecat să cumpăr țigări, ca și când aș fi fost un cumpărător obișnuit al cartierului gării din orașul natal.
	Înainte însă, am făcut o pauză scurtă, de țigară, pe‑o bancă din parcul spitalului, lângă fântâna secată, oricum nu mai trebuia să fumez cu țârâita.
	Mi‑am luat inima în dinți și m‑am îndreptat către poarta spitalului, oarecum temător că mi s‑ar putea interzice ieșirea.
	Nici nu știam cam pe unde aș putea găsi un magazin care vinde țigări, în cartier, la ora destul de târzie.
	Am întrebat‑o pe portăreasă, într‑o doară, unde aș putea găsi țigări și mi‑a răspuns, fără să ridice ochii de pe ecranul telefonului, că pe strada de lângă Ursuline.
	Am ieșit repede pe poartă, incognito cum mă aflam, am trecut strada și am urcat pe lângă zidul vechi al cetății spre zidul Ursulinelor, lângă secția veche de neuro, unde am găsit repede un nonstop cu de toate.
	Era o seară caldă de noiembrie, cu cerul pe jumătate înnorat, cu o boare abia simțită ce venea dinspre sud, de‑a lungul șoselei ce duce în Ștefan cel Mare.
	Pe stradă era lume puțină, cei mai mulți ieșiți de la concertul de la Filarmonică, și mi‑am dat seama că era joi, puțin după nouă.
	În magazin am încercat să‑mi ascund cât mai bine situația în care mă găseam, să par un demn și onest cumpărător.
	Esse is Percipi.
	Vânzătoarea însă stătea de vorbă cu o clientă, așa că mi‑a vândut cele două pachete de țigări și mi‑a dat rest de la cincizeci de lei fără măcar să mă privească.
	Nici pe drumul de întoarcere nu m‑a băgat nimeni în seamă, nici portăreasa la reîntoarcerea în spital.
	Îmi făcusem probleme degeaba.
	Nu mă privise nimeni, nu existam.
	Cineva există pentru că este privit, lumea există pentru că e privită de cineva.
	Nu existam.
	Întors în spital, m‑am dezechipat, mi‑am cumpărat cafeaua de seară, m‑am așezat pe banca foarte cunoscută din parcul spitalului, mi‑am aprins o țigară, privind stăruitor fântâna secată din mijloc, ca și când aș fi privit direct în ochi cealaltă moarte.
	Moartea cea nouă.

	(camera cinci)

	Stau întins în pat, în camera cinci, cu fața spre ușa deschisă spre holul lung al secției de chirurgie, de unde aștept să apară domnișoara doctor la vizită.
	În patul de alături, domnul Reginald citește, jos lângă patul lui e o corfă veche de răchită, încărcată de cărți și obiecte de scris.
	Eu n‑am ce să citesc decât Biblia pe care am găsit‑o de dimineață, așezată cu mare grijă pe pat, lângă bășicile de evacuare a lichidului, pe care le aranjasem cu mare grijă să mă pot răsuci cât
de cât pe‑o parte.
	Probabil trecuseră niște mesageri, dis‑de‑dimineață, cu sacul de Biblii și‑au pus pe fiecare pat de bolnav câte o Carte.
	Și pe patul domnului Reginald au lăsat o Biblie, însă cam degeaba, domnul Reginald e preot într‑un sat pustiu, ține slujbele, deși e foarte în vârstă, ca și când ar fi biserica plină de oameni.
	Știe Cartea pe de rost.
	Din când în când, domnul Reginald scrie, dar foarte puțin, cu mare grijă.
	Mai ales corectează, și iarăși corectează.
	Eu nu am la mine nimic dintre obiectele care m‑ar putea ajuta la o astfel de întreprindere.
	Nu dețin decât o cană mare de porțelan, o linguriță, un săpun, un pachet de șervețele, o brichetă și două pachete de țigări.
	Din când în când deschid Cartea.
	Și citesc la întâmplare.
	Cel mai mult se deschide la Epistola către Romani.
	Din când în când, mai și scriu.
	Pentru că n‑am cu ce scrie și pe ce scrie, scriu pe ce pot și cu ce pot.
	Scriu cu pana puiului de ciocănitoare pe curentul de aer ce vine pe holul cel lung de la chirurgie spre camera cinci de la capătul drumului.

	(o vară)

	Să nu te întristezi,
	ți‑am spus, privind fotografia veche
	de la Voidokilia din acea vară de neuitat,
	cu noi sau fără de noi,
	lumea merge mai departe.

	Așezată pe nisipul auriu al plajei, privești
	golful liniștit dintre stâncile înalte cât o catedrală,
	cu spatele la ochiul meu fotografic,
	cu părul împletit în briza
	cu gust de sare și cimbru sălbatic.

	Să nu‑ți pară rău de nimic,
	ți‑am spus, cu noi sau fără de noi,
	carele vor urca pe munte
	trase de boi înjugați cu funii de aramă
	către grota regelui din Pylos.

	Amintește‑ți obrajii înflăcărați, ochii strălucitori,
	deschiși spre larg, inima tânără, tălpile de sare
	în nisipul răcorit de valuri,
	pietrele colorate din căușul palmelor,
	apa de mătase a paradisului ionic.

	Să nu te întristezi,
	să păstrezi dragostea întreagă
	să‑ți pot alina melancolia ta nepământeană.
	Și vara noastră‑o să rămână.
	Iar bezna nu va fi stăpână.

IOAN RADU VĂCĂRESCU (n. 1958, Sibiu), poet, prozator, eseist, traducător; profesor și redactor; președinte al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România (din 2003). Licențiat al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Biologie, Geologie și Geografie (1984). Doctor în Filologie (Universitatea din Pitești, 2008) cu lucrarea Geografia imaginară a Câmpiei Dunării în proza lui Ștefan Bănulescu. 
Volume de versuri: Exil în orașul imperial (1992), Melancolii retorice (1994), Ritualul melancoliei (2002), Gnoze (2004), Muzeul figurilor de umbră (2008), Dreptul la melancolie și alte poeme alese (2009), Anul din luna săptămânii de ieri (2012), singur alone seul allein – poeme poems poesies gedichte (2013), Pescar de cuvinte (2019). Traduceri din poezia sa, pentru reviste sau antologii, în arabă, franceză, engleză, germană, poloneză, neerlandeză, slovacă, turcă. Traduceri în română din poezia anglo-saxonă. Lecturi la festivaluri și premii pentru poezie, în țară și în străinătate. 
Laureat al Marelui Premiu „Cununa de lauri de la Alanya” la ediția a XII-a a Turnirului de Poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România (2023). Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004).