1. Cum s-a conturat ideea romanul „Ultima carte”?
Știi, unele idei sunt cu tine din copilărie și așteaptă doar momentul prielnic pentru a prinde formă. „Ultima carte” s-a desprins dintr-un lung cortegiu de idei și personaje care mă urmărește de multă vreme. S-a desprins și s-a cerut spusă fiindcă, probabil, venise timpul ei.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Am început să scriu romanul în urmă cu trei ani, când credeam că va fi doar o povestire ceva mai lungă. Voiam să ofer textul cadou de nuntă unor prieteni care nu-și doreau cadouri la nuntă, dar speranța mea că o să îl duc la capăt într-un concediu de două săptămâni s-a dovedit deșartă, așa că l-am abandonat până anul trecut, când mi-am luat o vacanță mai lungă și m-am refugiat într-un sat pustiu din Bulgaria. Acolo am scris cea mai mare parte a romanului. Pentru ca lenea să nu-mi joace vreo festă, mi-am făcut un program strict de scris și mi-am impus un număr minim de cuvinte pe care le aveam de livrat în fiecare zi. Mai mult decât atât, ca să nu am scăpare, mi-am luat și martori: 30 de cititori pasionați, într-un grup de Facebook, cititori care au avut acces nemijlocit, în timp real, pe măsură ce scriam, la aproximativ jumătate din romanul meu. Oamenii din „Al patrulea zid” (așa se numea grupul meu tainic de cititori beta) mi-au fost de un mare ajutor și le mulțumesc încă o dată că mi-au fost alături.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Ultima carte”?
Cu senzația că ții în mână o carte interzisă. Că tragi cu ochiul în jurnalul cuiva. Că îți vâri nasul în intimitatea stranie a unor oameni. Dar, sper, și cu senzația că, deși ți-e teamă că o să fii prins, nu poți renunța.
