Îmi pare rău
Îmi pare rău, Doamne,
că uneori nu îmi pare rău.
Ca mine
pentru Mureșan Laurențiu-Cristian
Nu am știut cum miroși
și cum nu am putut vedea
o culoare a sufletului
mai asemănătoare de culoarea ta
decât pe-a mea,
mi-am spus că miroși ca mine.
Nu te-am putut vedea în fața ochilor,
așa că m-am uitat
la omul care era cel mai aproape de mine, care eram eu
și la trupul pe care îl cunoșteam cel mai bine, care e al meu
și mi-am spus că și tu ești ca mine.
Am simțit în piept un suflet
și mi-am spus că ai și tu unul al tău
și asta mi-a fost îndeajuns ca să te iubesc.
Un punct
Noi suntem carbon
niște urme de creion
în interiorul unui cerc zimțos.
Eu și cu tine suntem puncte colorate,
punct, cu punct, cu punct,
toate interconectate.
Trăirea e forma noastră principală de artă,
ea durează doar o clipă,
dar de simțit, se simte
din punct, în punct, în punct.
În mine am mii de puncte
pe care le cuprind în interiorul unui mic cerc zimțos.
Eu sunt lumea întreagă
fiindcă în mine se cuprinde lume
și lume din altă lume.
Căci tot ce știu, știu de la lume
și toată lumea știe câte ceva de la mine.
Eu la rândul meu voi trăi
din punct, în punct, în punct.
Fantoma
Trec pe strada pe care poți vedea
clădiri abandonate
cu câte-o fereastră
deschisă din când în când.
Te văd de la etaj,
îți aud pașii și plânsul
și aș plânge și eu,
dar în piept durerea mi-e seacă și prăfuită.
Și te-aș cuprinde în brațe,
dar în zadar,
din depărtare s-ar zări
doar un fir de fum tulburat.
Când se lasă seara, cobor în stradă
și cu pași dureroși și amorțiți
mă îndrept spre cimitir plângând.
Vina
De brațe mă țineau doi,
fiecare dintr-o parte,
treceam dintr-o cameră în alta
târându-mi picioarele peste pragul ușilor.
Poate mă duceau la o judecată,
nu mă împotriveam.
Chiar dacă aș fi acuzată pe nedrept,
vinovată de multe tot eram și meritam pedeapsa.
Eu, om, ființă dintre cele mai spurcate,
chiar dacă aș fi acuzat și condamnat pe nedrept,
tot aș merita chiar și cea mai aspră pedeapsă.
Brigitte Eleonora Gyurko scrie o poezie aproape neverosimilă pentru ziua de astăzi: ea asumă apăsat o vină, un păcat, așa cum ar face orice creștin. Poate fără să știe, autoarea îl continuă pe Vasile Voiculescu, medicul fără de arginți. Ne întâmpină în aceste versuri, în egală măsură, o poetă și o conștiință, fapt care, în sine, dincolo de orice alte considerații, e uimitor, e îmbucurător. Cârcotașii ar putea glosa despre afinități elective, fără a fi nevoie de pomenirea lui Goethe, însă intimii cunoscători ai poeziei, ai vieții, ai acestei minuni inexplicabile numite interval dintre naștere și extincție, acei cunoscători ar fi doar încântați că, iată, se mai află cineva care să simtă asemenea… Încântați și siderați.