/

Ziua în care a murit John Lennon – un breviar al angoaselor adolescentine

Un volum naturalist în atitudine (pe filieră bukowskiană), o materializare a jegului șmirgheluit de pe pereții blocurilor gri.”

383 vizualizări
Citiți în 7 de minute
Gelu Diaconu, Ziua în care a murit John Lennon, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2019

Ziua în care a murit John Lennon este genul de volum de croit, parcă, pentru a te regăsi în el: fiecare bărbat trebuie să treacă prin purgatoriul adolescenței, pentru ca mai apoi să își găsească liniștea și echilibrul maturității. Gelu Diaconu expune câteva dintre frământările sale din tinerețe în mod transparent, fără a căuta ermetizarea textului. Locurile și oamenii, dar și angoasele vârstei, creează nuclee poetice vii, pulsatile: singurătatea, frustrările sexuale adolescentine și refuzul de care orice tânăr trebuie să se lovească, atmosfera apăsătoare intrafamilială, cartierul jegos, decrepit, cu blocurile gri-șobolan, populat de tot felul de figuri dubioase și chiar regimul politic, venit ca o peliculă care cuprinde totul, înghițind tot ceea ce pentru un tânăr poate reprezenta o urmă de speranță.

Trecerea prin poemele volumului, notate numeric (de la 1 la 50), este, de fapt, observarea unui proces formativ: inițierea tânărului în imperfecțiunile vieții, în impuritățile societale, expunerea la părțile mai întunecate ale umanului. Atitudinea estetică este, parcă, desprinsă din acel dirty realism al lui Charles Bukowski: griul jegos, oamenii alcoolici, imorali sau (în unele cazuri) amorali și sluțenia interioară.

Toate problemele amintite sunt anunțate de autor în primul poem al volumului; solitudinea pare a fi primul perete de care se lovește: „nou în cartier înseamnă singur/ & e martie și e frig// când nu am nimic de făcut/ mă ascund în camera mea/ de parcă aș avea o boală contagioasă”. În continuare, singurătatea se îmbină cu criza identitară, problemă specifică vârstei adolescenței: „nu cunosc pe nimeni/ cartierul mi-e încă străin/ și-n general/ habar n-am ce rost am pe lume”. Nimeni nu pare să fie interesat de crizele interioare ale junelui, fiecare având propriile probleme, adăugând în intensitatea trăirii anxioase, angoasante: „tata zice că nu sunt bun de nimic/ fiindcă nu-s în stare să-l ajut/ la reparatul mobilei/ mama urlă că n-are aragazul instalat/ și nu poate să-și pună oalele la fiert// mâncăm parizer cu muștar/ & miroase a mezel și a vopsea proaspătă// am camera mea/ soru-mea pe-a ei/ & totuși lumea mi se pare nedreaptă”. Zvâcnirile timpurii ale sexualității sunt și ele surse ale frustrării, bântuind nopțile și visele tânărului: „am vise erotice/ & tipele cred despre mine/ că sunt de treabă/ dar când vine vorba de altceva/ ele râd și-mi spun că ar trebui/ să nu mai văd totul în alb și negru”. Neajunsurile comunismului și lipsa unei direcții în viață completează lista frustrărilor adolescentine expuse de Gelu Diaconu: „televizorul are o dungă pe mijloc/ & îmi imaginez că în fanta strălucitoare/ stau înghesuite toate personajele filmelor/ pe care le-am ratat// dacă nu privesc pe fereastră/ mă holbez la pereți/ e bine să nu ai nimic de făcut/ deși îmi pun deja problema/ că la 17 ani ar trebuie să am un sens în viață”.

Înșiruirea spațiilor concentrice care dau senzația de claustrare, de închistare, este, mergând dinspre interior spre exterior, următoarea: familia, cartierul, țara. Fiecare dintre ele are propriile implicații, deci răni, cicatrizabile sau nu, de la lipsa de empatie arătată de părinți, la habitatul mizer, la societatea lipsită de fericiri și posibilități. Pe lângă cele trei spații constante, apar și unele episodice, precum școala; în cazul ei, problema fundamentală este cea a uniformizării felului de a gândi. În poemul cu numărul 6, profesorul de română care impune învățarea lui Alecsandri și consideră poetica lui Ivănescu o porcărie este perceput, după cum ne putem da seama, ca un factor de stres care cauzează frustrare. Dincolo de canonul literar și de necesitatea lui, rigiditatea spațiului școlar poate deforma, chiar distruge tinerele minți creative.

Gelu Diaconu caută să acceseze, prin volumul Ziua în care a murit John Lennon, amintirea tinereților sale, imaginarul gri al mahalalei, votca de proastă calitate băută în parc, țigările fumate pe ascuns, angoasele, frustrările, toate nevrozele specifice vârstei. Un volum naturalist în atitudine (pe filieră bukowskiană), o materializare a jegului șmirgheluit de pe pereții blocurilor gri. Ziua în care a murit John Lennon este o reușită dacă ne interesează partea de redescoperire a unui sine pierdut (din perspectiva autorului). Din punct de vedere estetic și stilistic, este un volum decent, care nu se ridică, însă, deasupra multor alte titluri din generația sa, nici prin inovație (inexistentă), nici printr-un meșteșug artistic ieșit din comun. Vorbim despre un volum de raftul al doilea.

Radu (Dumitru) Bejan (n. 1996) este absolventul Facultății de Litere din Oradea, Specializarea română-engleză (Promoția 2018) și al Masteratului Literatură română – Relevanțe europene (2020).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Molotov roz

Cu multă personalitate, care se cere a fi savurată în toată defularea ei mușcătoare și care